FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,034
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Scrisoarea III

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Scrisoarea III

 Q:   Intreaba despre Scrisoarea III       
Scrisoarea III Studiul manuscriselor eminesciene a stabilit ca poetul a realizat mai intai partea a doua a acestei Scrisori. Ulterior numai, pentru contrast, a fost adaugata partea intai, evocarea istorica a bataliei de la Rovine. Structural, poemul se sprijina, aşadar, pe o antiteza intre trecutul glorios şi prezentul decazut. In sprijinul acestei afirmatii vin şi imprejurarile istorice in care a fost elaborata opera. Scrisoarea III, ca de altfel şi celelalte (afara de a cincea, care a ramas postuma), aparea in 1881, insa inca din 1877, din vremea razboiului, pe cand lucra in redactia Curierului de la Iaşi, Eminescu era absorbit de elaborarea Scrisorilor.

Dobrogeanu-Gherea greşea, totuşi, cand reproşa poetului idealizarea trecutului. Judecand poemul in intregimea lui, evocarea trecutului isto ric nu este, in cazul de fata, decat un artificiu, in intelesul major al cuvantului, crearea unei atmosfere de inaltare morala in viata poporului roman, pentru ca satira asupra prezentului sa cada cu mai multa putere. Nu-i putem cere poetului, in contextul dat, realism istoric, aşa cum lasa Gherea sa se inteleaga.

Un prim moment al partii intai infatişeaza creşterea puterii otomane printr-o alegorie. Poetul nu recurge la inşiruirea seaca de date istorice, ci prezinta totul prin acel vis al sultanului (o legenda orientala, luata din cartea istoricului german Joseph Hammer, Geschichte des otomanisches Reiches), unde este vorba de creşterea vertiginoasa a unui copac uriaş a carui umbra cuprinde intreaga lume. La aceasta se adauga procedeul acumularilor şi al repetitiilor, care lasa impresia de furtuna ce se apropie de Dunare:

Umbra lui cea uriaşa orizonul il cuprinde Şi sub dansul universul intr-o umbra se intinde; Iar in patru parti a lumii vede şiruri muntii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunarea batrana Umbra arborelui falnic peste toate e stapana.

Toate se intind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede tara langa tara şi popor langa popor.
Visul sau se-nfiripeaza şi se-ntinde vultureşte,
An cu an imparatia tot mai larga se sporeşte,
Iara flamura cea verde se inalta an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul şi sultan dupa sultan.
Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid...
Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid...

A doua secventa a primei parti are mai curand un caracter dramatic. Mircea şi Baiazid devin nişte personaje care vorbesc şi se mişca scenic. Dialogul ce urmeaza intre ei pune in evidenta ingamfarea cotropitorului şi, prin contrast, modestia şi cumpatarea domnitorului roman. Mircea cel Batran mai aparuse in poezia romaneasca, inainte de Eminescu. La Grigore Alexandrescu, in Umbra lui Mircea. La Cozia, ne intampina, in spirit preromantic, o mareata fantoma rasarind din mormant, mai mult o proiectie a eului liric al poetului, asemanatoare intrucatva cu fresca din interiorul manastirii de pe malurile Oltului. La Bolintineanu, in Mircea şi solii, personajul e mai curand schematic, conventional. “intr-o sala-ntinsa, printre capitani,/Sta pe tronu-i Mircea incarcat de ani.../ in murmura surda vorbele-i se-neaca,/ Cavalerii trage spadele din teaca" etc.

Plecand de la calificativul batran, care insa a fost adaugat la numele voievodului numai de urmaşi spre a se face deosebirea de alti domnitori care au purtat numele de Mircea, perindati la scaunul Tarii Romaneşti - conformandu-se deci mai mult traditiei populare, Eminescu face din personajul sau un batran, “simplu, dupa vorba, dupa port", deşi, precum se ştie, in vremea bataliei de la Rovine Mircea cel Mare se afla in floarea varstei:.

La un semn deschisa-i calea şi s-apropie de cort Un batran atat de simplu dupa vorba, dupa port.

Figura lui Mircea este, am putea spune, in perfect acord cu conceptia fiziocrata a statului natural, pe care Eminescu crede ca 6 putea opune politicianismului din vremea sa, exaltand, in articolele din ziarul Timpul, trecutul voievodal. Daca insa,s luata in sine, aceasta teorie ne apare greşita, retrqgrada chiar, functia estetica a personajului istoric, in ansamblul poemului, atinge maximum de efect. Dupa datina romaneasca, Mircea intampina pe Baiazid cu buna-cuviinta, dar şi cu multa demnitate:

Orice gand ai, imparate, şi oricum vei fi sosit, Cat suntem inca pe pace, eu iti zic bine-ai venit. Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti...
De remarcat este stilul vorbirii, simpla şi cumpanita, mai ales prin acel plural al majestatii, tipic taranesc (vezi, bunaoara, modul de a se adresa al lui moş Ion Roata, personajul din povestirea lui Creanga, ca şi vorbirea batranului din nuvela Padureanca de Slavici), dand impresia unei subtile ironii:
Eu nu ti-aş dori vreodata sa ajungi sa ne cunoşti, Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale oşti.

Simplu, sfatos, Mircea aduce aminte lui Baiazid de soarta tuturor cotropitorilor din veac, incepand cu Dariu al lui Istaspe (apelativul e taranesc de asemeni), primul oaspe (ironie, desigur, fiindca, de obicei, oaspetii sunt intotdeauna bine primiti) de acest soi pe meleagurile noastre. Toti au cerut “pamant şi apa". Dupa Herodot (Istorii, cartea a IV-a, CXXVI), Darius, regele perşilor, venit in expeditia sa de la nord de Dunare (anul 514 i. Hr.), ceruse “pamant şi apa", insemnele supunerii. Este interesant ca Erninescu, punand expresia in gura lui Mircea, printr-o rasturnare de sensuri, prin inversarea locurilor in fraza ale celor doua vocabule - in spiritul limbii populare - şi prin punerea lor in rima, realizeaza un ingenios joc de cuvinte:
Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa Au venit şi-n tara noastra de-au cerut pamant şi apa; Şi nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-spaimant. Cum venira, se facura toti o apa ş-un pamant.

La Nicopole a fost posibila victoria turcilor pentru ca ostile cavalerilor din Apus nu luptau pentru apararea tarii lor, ci pentru glorie
Laurii voiau sa smulga de pe fruntea ta de fier.

Razboiul romanilor este jnsa un razboi drept, de aparare. Mica oştire a lui Mircea lupta pentru independenta şi nevoie, ca in baladele şi doinele haiduceşti - alaturi de ea se afla natura patriei (chip metaforic de a sugera solidaritatea):
Eu? Imi apar saracia şi nevoile şi neamul... Şi de-accea tot ce mişca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie duşman este, Duşmanit vei fi de toate far-a prinde chiar de veste. N-avem oşti, dara iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

In contrast cu Mircea, Baiazid, ale carui oşti trecusera Dunarea “in sunet de fanfara" - cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna -, este plin de infumurare şi de manie abia retinuta, cand afla ca romanii nu primesc sa i se inchine. Discursul lui incepe cu o intrebare de o retorica violenta:
Cum? Cand lumea mi-i deschisa, a privi gandeşti ca pot, Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?

urmata de hiperbole, repetitii şi comparatii homerice, menite sa arate trufia nemasurata a celui care era de mai inainte sigur de victorie. “Tot ce sta in umbra crucii", in frunte cu Papa, “cu-ale lui trei coroane, puse una peste alta", cutezand sa dea piept cu “uraganul ridicat de semiluna", n-au facut decat sa adune fulgerele impotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim:
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant şi mare.

Ostile erau nenumarate. Impresia multitudinii e data de vocabule drastice: rauri-rauri, rascolite, starniti, zguduind, innegrind, furtuna ingrozitoare, inspaimantata.
Pentru-a crucii biruinta se mişcara rauri-rauri, Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri; Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri, Innegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mişcau ingrozitoare ca paduri de lanci şi sabii, Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!..

Toata aceasta cascada de cuvinte mari, pusa de Erninescu in ritmuri apasate, da masura infumurarii cotropitorului, subliniata prin cateva gesturi caracteristice: la vederea multimii armatelor creştine, sultanul işi şopteşte in barba “cu o ura ne-mpacata", jurand sa-şi atinga telul cu orice pret: “Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas". Vine apoi dispretul cu care priveşte la voievodul roman: “Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-n toiag? / Şi purtat de biruinta sa ma-mpiedic de-un moşneag?".

A treia secventa, din prima parte, este descrierea bataliei de la Rovine. In ansamblul compunerii, acest fragment poate fi asemanat cu o fuga dintr-o bucata simfonica: oştirea romana iese navalnic din umbra intunecoasa a codrului dupa tactica proprie razboiului de aparare şi loveşte fulgerator pe duşman. Imaginile se succeda vertiginos, cu predominarea celor motorii, auditive şi vizuale. in fruntea oştirii, Mircea mana o vijelie ingrozitoare", caii, in fuga, iau pe. copite “fata negrului pamant", lancile fulgera in soare, arcurile se intind in vant, sagetile “se toarna" “ca nouri de arama şi ca ropotul de grindeni", intunecand orizontul, “vajaind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie", asemenea elementelor naturii, dezlantuite ca intr-un cataclism. Asupra oştirii turceşti “se intinde umbra mortii", imparatul striga “ca şi leul in turbare", ridicand zadarnic flamura verde. Citind atent descrierea bataliei de la Calugareni, facuta de Balcescu, in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, şi poemul Dumbrava Roşie de Alecsandri, avand şi informatia, de tot sumara insa, din cronica Iui Mihai Moxa1, Eminescu lasa una dintre cele mai frumoase pagini in care e povestita o lupta din trecutul nostru istoric. Dinamismul e dat şi de inversiunile sintactice, insa cu totul in spiritul limbii, cand se noteaza mişcari de ansamblu vazute simultan: “in genunchi cadeau pedeştri", “Cad sagetile", “Risipite se-mpraştie", “Ca potop ce prapadeşte". De asemeni, prin aglomerari verbale de actiune: “şuiera", “se toarna", “vine, vine, vine, calca" (care trebuie citite cu un accent crescendo), culminand cu onomatopeicul “durduind" şi cu imaginea “zidului inalt de suliti" al cavaleriei:

In genunchi cadeau pedeştri, colo caii se rastoarna, Cad sagetile in valuri, care şuiera, se toarna Şi lovind in fata,-n spate, ca şi crivatul şi gerul, Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul... Mircea insuşi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-şi large uliti; Risipite se-mpraştie a duşmanilor şiraguri, Şi gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri, Ca potop ce prapadeşte, ca o mare turburata, Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata. Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana, Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.

A patra secventa - pastrand pentru moment comparatia poemului cu o simfonie - poate fi asemanata cu un adagio liniştitor, plin de o poezie suava, grava in acelaşi timp. Soarele apune şi un “fulger lung incremenit", nimb al biruintei, profileaza muntii spre asfintit. “Din veacuri" (din infinitul timpului şi al spatiului), stelele “izvorasc" “una cate una". Luna, “doamna marilor", iese tremurand din codri şi varsa linişte somnolenta asupra oştirii care se aşaza. in acest cadru-atmosfera, de o simplitate solemna, cartea pe care unul dintre fiii lui Mircea o scrie pe genunchi, spre a o trimite “dragei sale, de la Argeş mai departe", işi risipeşte ecourile ca un solo de flaut pe orchestratia murmuitoare şi ampla a poemului. Fragmentul a- fost la origine o doina ardeleneasca de catanie din epoca razboaielor napoleoniene, pe care Eminescu - aşa cum dovedesc manuscrisele - a cules-o in vremea peregrinarilor lui la romanii de dincolo de Carpati. Numai cateva uşoare modificari au mai fost necesare pentru incadrarea ei in context. Versurile:
Trimite-mi, fata maiastra,
Ce-i mai mandru-n valea noastra:

Codrul cu poienile,
Cosita şi genele,
Ochii şi sprancenele,
Ca şi eu trimite-ti-oi
Ce-i mai mandru pe la noi:
Coiful nalt cu penele,
Ochii şi sprancenele,
Ca eu sunt tot sanatos
Şi, multumind lui Hristos
Te sarut, mandra, frumos
au devenit cunoscutele:

De din vale de Rovine Graim, Doamna, catre Tine, Nu din gura, ci din carte, Ca ne eşti aşa departe, Te-am ruga, mari, ruga Sa-mi trimiti prin cineva Ce-i mai mandru-n valea Ta:

Codrul cu poienele, Ochii cu sprancenele; Ca şi eu trimite-voi Ce-i mai mandru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprancenele. Şi sa ştii ca-s sanatos, Ca, multumind lui Cristos, Te sarut, Doamna, frumos.

Dupa cum s-a vazut, in prima parte a Scrisorii, Eminescu cheltuieşte mijloace poetice de o mare frumusete. Nimeni, in afara de dansul, nu a evocat trecutul in imagini mai grandioase, unice prin puterea lor emotiva, menite sa trezeasca entuziasmul şi mandria pentru gloria strabuna. Oricate tratate de istorie s-au scris şi se vor mai scrie de acum inainte, figura lui Mircea, invingatorul de la Rovine, s-a impus şi se va impune posteritatii prin aura viziunii eminesciene. Cu toate acestea - ca şi in cazul Epigonilor, toata greutatea poemului cade in a doua sa parte. Abia acum compunerea, prin excelenta romantica - la mijloc fiind evocarea istorica şi antiteza propusa - işi justifica titlul de Scrisoare, conceputa in spirit clasicizant totuşi, in linia traditiei lui Grigore Alexandrescu (in versuri), Negruzzi şi, ceva mai tarziu, Ghica (in proza), ca şi sub influenta epistolelor lui Horatiu, din care, studiindu-l, in vremea cand era la Berlin, Eminescu incepea a traduce. In anume chip insa, denumirea de Scrisoare e şi un eufemism, caci, de fapt, toate Scrisorile lui Eminescu sunt nişte satire.

In satira, originalitatea eminesciana e mai puternica decat oriunde. In prima parte a Scrisorii III, poetul-folosea imagini şi cuvinte frumoase, intre care epitetul ornant avea locul sau bine stabilit. (Vezi pentru aceasta Tudor Vianu. Epitetul eminescian, in Despre stil şi arta literara, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965.)-Despartindu-se de trecut, poetul mai lasa sa se auda aceste acorduri de neuitat:

Ramaneti dara cu bine, Basarabi şi voi Muşatini, Descalecatori de tara, datatori de legi şi datini, Ce cu spada şi cu plugul ati intins moşia noastra De la Tisa pan-la Mare şi la Dunarea albastra. Dimpotriva, in cea de-a doua parte, un loc larg il au - daca ne putem exprima aşa pentru moment - imaginile şi cuvintele urate, epitetele şi metaforele drastice: “capiştea spoielii", “canalie de uliti", “maşti... din comedia minciunii", “stalp de cafenele", “uraciune", “privire imparoşata", “la falci umflat şi buget", “negru, Cocoşat şi lacom", “moneda calpa", “chintesenta de mizerii", “pocitura", “ochi de broasca", “starpitura", “gunoi", “fonfii", “flecarii", “gagautii", “guşatii", “balbaiti cu gura stramba", “raii", “famenii", “ciuma", “creaturi", “mişei" etc., diformitatea fizica fiind mereu asociata cu uratenia sufleteasca. Bunaoara, in expresia: “privire imparoşata" (privire ce se strecoara dintr-o claie de par), se sugereaza animalitatea, ferocitatea, insul care sta la panda, avand insa şi atributele degenerescentei: “la falci umflat şi buget, negru, cocoşat şi lacom", odata cu posibilitatea de a se descurca in treburile politice, pentru ca ipochimenul este un “izvor de şiretlicuri". Cu alte mijloace - ale comicului, nu ale teratologicului, cerut de satira vehementa - tipul va fi realizat de Caragiale in persoana lui Agamita Dandanache. Faptul ca istoricii literari au identificat in caricaturile eminesciene de aici anume figuri de politicieni liberali ai vremii, pe un C. A. Rosetti ori pe Pantazi Ghica, nu mai are acum nici o importanta. Tipul demagogului şi profitorului politic ramane fixat pentru totdeauna intr-o asemenea imagine urata. In aceasta ordine, Arghezi va fi continuatorul cel mai autentic, creator, al lui Eminescu, atat in pamflete, cat şi in opera poetica propriu-zisa.

In satirizarea societatii timpului sau, Eminescu nu e nicidecum nou. A fost precedat, şi nu fara stralucire, de Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Hasdeu şi multi altii. Daca am face o comparatie intre - de pilda - Satira. Duhului meu şi Scrisoarea III, am putea afla multe asemanari, mai ales tematice: “Domnişorul cela, care toate le ştie", cu hainele de pe dansul cusute la Paris, salonardul cartofor din satira lui Gr. Alexandrescu, este chiar “stalpul de cafenele" şi “saltimbancul" lui Eminescu ori macar parintele aceluia. Insa.- şi acesta este lucrul ce se cere numaidecat subliniat - deosebirea dintre modalitatea satirei lui Grigore Alexandrescu şi aceea a lui Eminescu este foarte mare.

Grigore Alexandrescu ca şi Vasile Alecsandri erau ceea ce putem numi - restrangand sfera notiunii - nişte oameni de spirit care intelegeau sa foloseasca, in satira sau in comedia satirica, acul fin al ironiei, ca şi Caragiale mai tarziu. Eminescu nu este insa un om de spirit - in intelesul dat mai sus termenului - şi ironia fina nu-l caracterizeaza. In consecinta, satira lui spumega de furie neretinuta şi, adesea, se transforma in invectiva directa. Il caracterizeaza insa ironia amara sau, altcumva spus, ironia romantica, ceea ce, evident, presupune o alta atitudine estetica. Ea se realizeaza prin acea punere in contrast a trecutului glorios fata cu prezentul decazut, privit cu un ochi filozofic inalt, de unde şi versurile de tranzitie de la partea intai a Scrisorii la cea de-a doua, intrebarile inalt, solemn retorice introduse prin acel cronicaresc aur

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu intr-ai noştri vreun falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem langa capiştea spoielii? Nu se nasc glorii pe strada şi la uşa cafenelii?

Torentul de invective, acea pictura in noroi - am putea spune -a tabloului vremii, in care domina, ca intotdeauna, la noi, demagogia politica, este strabatut, spre deosebire de alti satirici, de eul subiectiv al poetului, de acel rictus amar şi definitiv superior, prin dispretul şi umbra de scepticism in care pluteşte. Intr-alt chip, prin antiteza romantica, Eminescu a dat, in Scrisoarea III, un verdict asupra epocii sale asemanator celui dat de marele sau contemporan Caragiale, deşi cu alte mijloace. Daca in satirele lui Grigore Alexandrescu, ale lui Alecsandri indeosebi, chiar in acelea ale lui Hasdeu se stravede putinta indreptarii raului social, in Scrisoarea III, esteticeşte vorbind, Eminescu respinge putinta oricarei solutii/Prezentul e cu atat mai decazut, mai hidos, cu cat spiritul cititorului - odata cu acela al poetului - are aruncat din frumoasa poezie a trecutului in noroiul greu al prozei prezentului. De aceea solutia eminesciana - care nu e, in fond, o solutie, pentru ca e absurda, privita in lumina judecatii limpezi şi prozaice - e

Note
1. Cum spuneam, cea de-a doua parte a Scrisorii III a fost compusa mai inainte de partea intai, inca de prin 1878. Avea aspectul mai mult al unui pamflet versificat, cu multe atacuri ad personam (Ion Ghica, “beiul de Samos", şi fratele acestuia, Pantazi, prietenul unei actrite franceze, care conducea Trupa Fanelly de la Gradina Union din Bucureşti, sau C. A. Rosetti indicat prin sintagma “bulbucatii ochi de broasca".)

gasita tot in trecut. Pe deplin indreptatit esteticeşte, poetul invoca figura lui Vlad Tepeş, domnitorul care aplica pedepsele capitale:

Cum nu vii tu, Tepeş Doamne, ca, punand mana pe ei, Sa-i imparti in doua cete: in smintiti şi in mişei; Şi in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puşcarie şi la casa de nebuni.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :