FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Games for Girls


Statistics:
Visits: 2,329
Votes: 1
Fame Riser
          
Fame Rank
10
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Scrisoarea I de Mihai Eminescu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   drama   opera literara   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   personaje   gramatica   comunicare   istorie   prozator   balada   caracterizare   filozofie   opera   genul epic   naratiune   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   autor   pastel   dramaturg   simbolism   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Scrisoarea I de Mihai Eminescu

 Q:   Intreaba despre Scrisoarea I de Mihai Eminescu       
Scrisoarea I de Mihai Eminescu Încadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Poetul considerat reprezentativ pentru geniul şi originalitatea poeziei româneşti, Mihai Eminescu, face parte din perioada marilor clasici, alături de celelalte nume răsunătoare ale culturii noastre, Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici. Dincolo de falsele mituri sau încercări de negare a valorii poeziei sale, Eminescu va rămâne ultimul mare poet romantic european, aderând la prima perioadă a romantismului, la high-romanticism (1790-l815), deşi este mai apropiat ca epocă istorică de a doua perioadă a romantismului, Biedermeier romanticism (1815-l848).

În ciuda unei apartenenţe clare la romantism, prin doctrină şi imaginar artistic, poezia eminesciană are un puternic fund ament clasic, lucru scos în evidenţă de mentorul Junimii, Titu Maiorescu, primul critic ce întrevedea în creaţiile de început geniul de mai târziu. Imixtiunea clasicismului în inima romantismului se explică prin particularităţile romantismului de la noi, care nu mai apare ca o reacţie anticlasicistă, ca în Franţa, ci coexistă cu mişcarea anterioară, împărţindu-şi reprezentanţii.

Acest amestec îl resimte şi poezia eminesciană, care va depăşi stângăciile începuturilor, odată cu publicarea în Convorbiri literare a poemului Epigonii. Criticul Nicolae Manolescu motivează scrisoarea cu explicaţii către Iacob Negruzzi în Mihai Eminescu -Universul Poeziei (Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc, 1981, p. 57) prin conştiinţa de sine foarte dezvoltată a poetului deja format, care simte că e diferit de ceilalţi: „Trebuie să admitem că nu frica de refuz, de eşec, sfătuia pe Eminescu să-şi ia măsuri de precauţie, ci conştiinţa valorii sale. El se ştia un mare poet şi menaja ochii contemporanilor de o lumină prea orbitoare, aşa cum, în Luceafărul, ca să se poată arăta Cătălinei, Hyperion trebuie să ia înfăţişarea unui tânăr."

Scrisoarea 1 apare la 1 februarie 1881 în Convorbiri literare, făcând parte dintr-un ciclu de cinci scrisori, care ar putea avea drept model Satirele sau Epistolele lui Horaţiu, ne spune Petru Creţia în volumul Eminescu (Ed. Humanitas, Buc, 1994, p. 32). George Călinescu scria despre acest poem în Opera lui Mihai Eminescu, volumul al doilea, (Ed. Minerva, Buc, 1970) că: „Geneza eminesciană are desfăşurarea mitului, deci a modului poetic celui mai înalt, cu deosebirea că în loc de obişnuitele divinităţi apar unităţi ermetice (prin îndoita lor funcţiune): Fiinţa, Nefiinţa, Nepătrunsul, Muma, Tatăl."

Tema şi semnificaţiile titlului. Influenţe.

Tema poemului este atât cosmogonia, cât şi redarea relaţiei încordate dintre geniu şi societate, care predomină în partea a doua. Sursa de inspiraţie pentru pasajul cosmogonic este Rig Veda, mai ales pentru apariţia misteriosului punct mişcător care declanşează creaţia. Criticul Nicolae Manolescu în opera citată mai sus, acordă o mai mică importanţă mitologiei indiene ca sursă de inspiraţie, insistând asupra obsesiei romantice a începuturilor: „... Scrisoare I e inspirată din gândirea indiană, din Rig Veda, dar înclinaţia poetului spre starea iniţială a lucrurilor, când materia se iveşte din haos, este tipic romantică." Criticul stabileşte filiaţii, prin elementul nocturn, cu poeţii romantici Novalis, autorul Zvonurilor către noapte, cu Keats şi Holderlin. Tema Scrisorilor eminesciene este condiţia omului de geniu, întruchipat în mai multe ipostaze.

Ipostaza geniului din acest poem e omul de ştiinţă - „bătrânul dascăl", diferit faţă de oamenii obişnuiţi, care sub o aparenţă umilă ascunde puterea miraculoasă de a pătrunde tainele universului. Dihotomia geniu - omul comun respectă întru totul concepţia filozofului german Schopenhauer, de care poetul este influenţat în mai multe poeme. Diferenţele dintre cele două categorii constau în puterea geniului de a înfrunta timpul şi de a-şi depăşi propria-i condiţie, urmărind ca ideal ce-i guvernează viaţa, setea de cunoaştere şi nu dorinţa oarbă de a trăi. De asemenea, având conştiinţa faptului că e diferit, geniul nu va fi integrat şi acceptat de societate, fiind condamnat la solitudine.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul conţine cinci tablouri, concepute la o scară mare a spaţiului şi timpului, distincte, dar legate între ele prin teme şi motive comune sau împărtăşind aceeaşi viziune. Astfel vom avea un prim tablou, cel mai scurt (versurile 1 - 6), ce stabileşte cadrul meditaţiei romantice, un al doilea (versurile 7- 40), care prezintă spectacolul societăţii şi tipologiilor umane, inclusiv portretul geniului - „bătrânul dascăl", toate văzute de la înălţimea astrului nopţii care substituie ochiul poetului. Tabloul al treilea conţine cosmogonia (versurile 4l- 86) şi urmăreşte la rândul său trei părţi: haosul, geneza şi apocalipsa. Tabloul al patrulea este o satiră extinsă (versurile 87- 144), punând în evidenţă respingerea geniului de către societate. Ultimul tablou, al cincilea (versurile 145 - 156), conţine o revenire Ia cadrul iniţial, printr-un ton elegiac. Incipitului poemului îi corespunde primul tablou, iar finalul este constituit de repetarea unei concluzii poetice, specific eminesciană: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!".

Tonul versurilor împarte poemul în două părţi mari - prima parte, incluzând şi tabloul final, este caracterizată de un ton înalt, solemn şi grav, iar a doua parte, constituită de satiră, foloseşte un ton ironic, uneori sarcastic.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil.

Poemul se deschide cu un cadru specific romantismului, odaia sărăcăcioasă luminată de lună, ce permite evadarea din realitate în vis şi reverie. Ceasornicul este semnul unei duble măsurări a timpului, timpul efemer al microcosmosului uman şi timpul etern al universului mare. Motivul lunii asigură trecerea de la primul la al doilea tablou, depăşind statutul de simplu element al decorului romantic. Lumina lunii face trecerea într-o altă lume şi are puteri purificatoare, de catharsis: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate". Invocaţia retorică a lunii se apropie de magia incantaţiilor către zeii din antichitate, iar prin personificare ea devine asociată cu o metaforă a absolutului - marea: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci". Epitetul cu o topică neaşteptată conotează puritatea luminii lunii, printr-o schimbare de categorie gramaticală : „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară ".

Societatea umană oferă spectacolul diversităţii tipurilor ei, surprinse prin enumeraţie, comună fiindu-le doar slăbiciunea: „La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi". Între toate se remarcă portrenil geniului, întruchipat de „bătrânul dascăl", cu o aparenţă umilă, sărac şi deloc impunător: „Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate". Portretul este realizat în manieră specific romantică, bazat pe contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Sub imaginea umilă se ascunde puterea fantastică a geniului său, redată prin hiperbolă şi comparaţia cu titanul Atlas: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic" şi „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr".

Tabloul cosmogonic e realizat din imagini fabuloase, de o mare forţă de sugestie, întorcându-se la starea de preexistentă a materiei -haosul, sugerat prin jocul antitetezelor: fiinta - nefiinţă, pătruns - nepătruns, nu se-ascundea - tot era ascuns. Haosul este caracterizat prin lipsa vieţii şi a materiei, prin întuneric şi nemişcare, la graniţa dintre existenţă şi nonexistenţă, toate dezvăluite prin metafore: „Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace".

Creaţia începe, ca şi în Rig Veda prin apariţia unui misterios punct mişcător, suficient sieşi, generator a! materiei şi al timpului. Naşterea universului se face printr-un clivaj al haosului, în imagini grandioase, redate prin enumeraţie şi, mai ales, metaforă: „De-atunci negura eternă se desface în fâşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii". Confruntarea dintre micro- şi macrounivers se face în cheie ironică, poetul fiind convins de efemeritatea condiţiei umane: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi".

Eminescu preia de la Calderon de la Barca, prin intermediul lui Schopenhauer, motivul vieţii ca „vis al morţii eterne", piesa dramaturgului spaniol numindu-se La vida es sueno („Viaţa e vis"). Moartea universului se îndepărtează de apocalipsa creştină şi redă un sfârşit termic, soarele şi stelele se sting, universul se prăbuşeşte într-un colaps gravitaţional, întorcându-se la haosul primordial. Satira la adresa societăţii care va respinge şi stigmatiza geniul începe cu unul dintre cele mai criptice pasaje eminesciene -
„Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate". Ceea ce unifică acest univers eterogen este principiul divin care a stat la baza creaţiei - Unul şi moartea, căreia i se supune întreg cosmosul - una. Societatea umană e înfăţişată cu sarcasm, acuzată de ipocrizie, bigotism, superficialitate, mediocritate şi dezinteres pentru adevăratele valori: „Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / într-un mod fatal legate de o mână de pământ;". Prezentarea vieţii sociale se transformă într-un adevărat „bâlci al deşertăciunilor", existenţa fiind iluzorie şi efemeră, apropiindu-se de cuvintele biblice: „deşertăciunea deşertăciunilor şi totul e deşertăciune" - „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune. / O lopată de ţărână se depune". Ultimul tablou reprezintă o întoarcere la cadrul de la începutul poemului, reprezentând o întoarcere în realitate, din lumea visului, în cheie meditativă şi elegiacă. Luna face din nou trecerea de la un plan la altul, păstrându-şi puterea purificatoare, la care se adaugă frumuseţea unui peisaj de basm, cu toate elementele decorului eminescian - izvoare, marea, pustiurile.

Concluzia din finalul poemului prezintă lumina lunii ca factor egalizator al condiţiei umane, alături de moarte, menţinând rolul important al astrului nopţii în poezia eminesciană: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii".

Există un număr mare de epitete ornante - „gene ostenite", „bătrânul dascăl" sau cromatice - „galbenele file", „sure văi", uneori la graniţa cu metafora - „eterna pace", „universul cel himeric". Comparaţiile sunt ceva mai rare decât epitetele, iar uneori mai abstracte, conţinând aluzii mitologice - „... precum Atlas în vechime..." sau analogii stabilite între moartea cosmosului şi dispariţia frunzelor toamna - „Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit". Personificările imprimă un plus de sensibilitate spectacolului de idei, animând fie vegetalul, fie cosmicul şi noţiunile abstracte - „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie" sau „...colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de haos". Metaforele sunt, alături de epitete, figurile de stil predominante ale poemului, plasticizând ideile şi dând forţă lirismului eminescian - „noaptea amintirii" sau „urna sorţii", dar şi „geniul morţii" şi „frânele luminii".

Versificaţie

Poemul are măsură de 16 silabe în prima parte şi măsură variabilă, de 15-l6 silabe în a doua parte. Rima este împerecheată şi feminină în primele tablouri, inclusiv tabloul final şi masculină în tabloul satiric. Ritmul este trohaic.

Modurile şi timpurile verbale

Prezentul domină primele două tablouri, impunând visul ca realitate paralelă, la fel de credibilă ca şi cea autentică - „suflu", „urmează", „luneci", „pluteşti", „simţim". Tabloul cosmogonic, ce presupune o întoarcere la origini are la bază imperfectul, ca timp al evocării - „nu era", „sprijinea", „odihnea" şi perfectul simplu, ca timp al unei acţiuni abia încheiate, dinamizând succesiunea tablourilor - „fu", „nu fuse". Geneza marchează o revenire la prezent, ca timp al simultaneităţii dintre vorbă şi faptă, fiind întâlnit până la sfârşitul poemului. Timpurile proiecţiei, viitorul, deseori popular şi conjunctivul arată virtualitatea şi improbabilitatea unor acţiuni - „or găsi", „o să poarte", „va vorbi", „să pună".

Concluzii

Scrisoarea I rămâne, alături de Luceafărul, una dintre cele mai interesante abordări a condiţiei omului de geniu şi a raportului acestuia cu societatea şi absolutul. Ceea ce este remarcabil la acest text este plasticizarea şi sensibilizarea unui conţinut abstract, incluzând idei şi teorii filozofice şi mitologice despre cosmogonie sau despre condiţia umană. Deşi scrisoarea este o specie literară cultivată cu precădere în clasicism, Scrisorile eminesciene aparţin romantismului prin intensitatea sentimentelor exprimate şi prin violenţa tonului.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :