Romanul este specia genului epic, de întindere mare, cu conţinut complex, angajând multe personaje. De obicei, este structurat pe mai multe planuri, remarcându-se mobilitatea în timp şi spaţiu, mai multe conflicte: interioare şi exterioare, romanul dând astfel o imagine cuprinzătoare asupra vieţii, reînviind o întreagă lume, frescă a acelui timp.

La noi, primele romane reuşite au fost Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Mara de Ioan Slavici şi romanele lui Sadoveanu. În 1920, apare acel Balzac al nostru, cerut de Gabaret Ibrăileanu: Liviu Rebreanu cu romanul Ion.
Perioada interbelică este cea mai bogată pentru romanul românesc ce atinge modernitatea ca evoluţie şi apogeul ca valoare artistică. în conştiinţa vremii trăiau Flaubert, Turgheniev, dar apa r şi romane inovatoare, având drept model Kafka, Proust, Mann.

După spaţiile comune romanele pot fi clasificate:

Manolescu propune doric, ionic şi corintic în eseul său Arca lui Noe.
G. Ibrăileanu le împarte în romane de creaţie şi de analiză.

„Romanul doric zugrăveşte o lume omogenă şi raţională în care morala tuturor triumfă de obicei asupra moralei individuale. Autorul este omniscient, omnipotent, obiectivitatea aparentă ascunde o reprimare a multiplului individual - individul este reprimat de către colectivitate. Autorul este un demiurg ce cunoaşte destinele, sufletele personajelor. Doricul românesc are o vârstă biblică de început şi un creator la fel de imposibil ca şi Creatorul" -Manolescu.

Ion este un roman realist-obiectiv doric, în care elementele tradiţionale se îmbină cu cele moderne. în realism sursa de inspiraţie este realitatea faptului mărunt, neînfrumuseţat, iar personajul este omul obişnuit, sărac. Obligatorie este tipizarea personajelor, eroul fiind exponentul categoriei din care provine. Este un personaj arhetip prototipal. Se remarcă obiectivitatea, veridicitatea, anticalofilia (grad de expresivitate zero).

Romanul realist este oglinda uiiei anumite perioade, reproducerea completă a mediului social, a epocii, refuzând ambiguitatea şi ipoteticul.
Rebreanu este socotit creatorul romanului realist modern. Romanele lui se desprind de proza tradiţională şi introduc probleme de psihologie şi morală.
„Ţăranul lui Creangă era mucalit, cunoscător erudit al paremiologiei (zicale, proverbe), cel din opera lui Sadoveanu este contemplativ şi tăcut, trăind în raport cu semnele naturii şi cu rosturi străvechi. La Rebreanu, ţăranul este tenace, dornic să parvină, o brută" - Călinescu.

Ion prezintă viaţa satului cu ţăranii intelectuali, relaţiile cu Imperiul Habsburgic, fiind o adevărată monografie a satului ardelean din acele timpuri. Apar obiceiuri, tradiţii, evenimente importante din viaţa omului precum: hora, hramul bisericii, naşterea, nunta, moartea, iar apoi instituţiile' de stat: şcoala, biserica, familia.
Destinul lui Ion se împleteşte cu destine din viaţa satului. Ion reprezintă trecerea de la romanul tradiţional la cel realist-obiectiv modern. Lovinescu îl consideră prima creaţie obiectivă a literaturii noastre. El este realist prin tema socială, iar metodele fundamentale sunt observaţia şi analiza de tip comportamental. Reprezentativ pentru mentalitatea ţărănească, Ion este şi o identitate.

Relaţia cu celelalte personaje e marcată de tensiune şi prin încercarea lui de a accede la un statut social prin care ar căpăta recunoaşterea calităţilor sale. Drama personajului se constituie pe o dialectică a frustrării. El este un om al impulsurilor şi al instinctelor. Rebreanu foloseşte tehnici moderne: sunt două planuri de acţiune care se întrepătrund. Construcţia romanului este sferică, circulară: primul capitol este intitulat semnificativ „Începutul", iar ultimul „Sfârşitul," cartea având 13 capitole.

Romanul începe cu drumul care vine de la Câlibaba întovărăşind Someşul până la Cluj, unde coteşte brusc pe sub râpele Dracului, ca să dea buzna în pripasul pitit într-o scrântitură de coline. La sfârşit, drumul care ne introduce în acţiune venind din realitate pleacă părăsind universul fictiv şi readucându-ne în realitate. Vremea trece netulburată peste zbucium, dureri, tragedii. Drumul delimitează realitatea de iluzia realităţii.

Tot o scenă simetrică este adunarea satului în primul capitol la horă în bătătura văduvei lui Maxim Oprea şi la sfârşit satul este adunat la hramul noii biserici. Hristosul de tinichea pe crucea de, lemn, udată de ploi, vede drumul care vine şi apoi se pierde.
Din punctul de vedere al structurii compoziţionale, romanul este alcătuit din două părţi intitulate simbolic: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Ele sunt nişte glasuri mai presus de. voinţa eroului, pe care el nu poate să nu le asculte, şi denumesc fiecare o dominantă sufletească a personajului.

Romanul răspunde cerinţei de sincronizare cu literatura europeană şi ilustrează conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ.
Incipitul prezintă locul, timpul şi unele personaje, fiind în relaţie cu finalul ce arată perspectiva autorului asupra lumii zugrăvite.

Hora este o pagină etnografică: ea este în toi, zecile de perechi bat someşeana, colbul se învâltoreşte, cântul se înteţeşte, bărbaţii se ridică şi îşi scot pălăriile la sosirea preotului Belciug şi a soţiei învăţătorului, Maria Herdelea, cu domnişoara Laura şi Titu. Fruntaşii satului sunt respectaţi. Ion o iubeşte pe Florica, fata frumoasă, dar săracă, însă îşi doreşte cu ardoare pământ. Tatăl său, lenevior de nu avea pereche, băuse zestrea Zenobiei, iar eroul, deşi harnic de mic, iubind munca şi pământul, nu are avere şi este batjocorit de tatăl Anei, care îl face sărăntoc. El intră în această categorie a săracilor.

Un element tradiţional este povestirea cu ajutorul memoriei involuntare, fiecare secvenţă având o logică a ei: este prevestită de alta şi prevesteşte o alta, se creează o secvenţă expozitivă, prin care este prevestită tema romanului, sunt înfăţişate personajele, intenţiile lor, relaţia dintre ele, stratificarea socială, expunerea faptelor care este cronologică.

Ion o joacă la horă pe Ana, promisă de tatăl ei flăcăului înstărit, George Bulbuc, care o joacă pe Florica. Ana este urâtă, dar Ion, vrând pământul ca zestre, o necinsteşte pe fată, pentru a-l obliga pe tatăl ei să i-o dea de nevastă. în capitolul II, Zvârcolirea, e relevată plăcerea extraordinară a eroului privind pământul şi „îi venea să cadă în genunchi să-l îmbrăţişeze... glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l." I se părea că era în faţa' unui uriaş. Mânia stă la baza dramei sale, generată şi de mândrie, idealul devenind patimă arzătoare. Primul act de revoltă este când fură din pământul vecinului, încercând să mute hotarul cu Simion Lungu. Scena în care sărută pământul este impresionantă şi sugestivă. Întreaga lui dragoste se varsă asupra gliei.
Capitolul III, Iubirea, redă dragostea faţă de Florica, stând lângă ea pe prispă şi spune: „Te iau de nevastă fie ceo fi, "dar tot el îşi spune: „Dragostea nu ajunge în viaţă, las' că e bună Anuţa." Pasiunea pentru pământ se vede şi la Vasile Baciu care nu se îndură să-l dea, îşi bate fata că este înţeleasă cu Ion. Ana este compătimită de tot satul, dar lui Ion nu îi pasă.

Romanul cuprinde în albia sa toată viaţa satului ardelenesc, ţărani care muncesc, bat crâşmele şi nevestele până la drama căsniciei. Destinul eroului este marcat de mentalitatea acelui timp, familia fiind întemeiată pe interese şi nu pe sentimente, ceea ce se întâmplă chiar şi fiicei învăţătorului. Laura îl iubeşte pe Aurel, dar ofiţerii trebuie sa ia fete cu zestre şi se va mărita cu Pintea, mulţumit cu mobila în rate pe care o pot avea.

Eroul se consumă între iubire şi pământ, urmându-şi fără scrupule, cu viclenie scopul şi îşi satisface orgoliul şi lăcomia. După tocmeli îndelungate se face nunta. Capitolul VI, Nunta, este o admirabilă pagină monografică. Ţine după obicei trei zile şi trei nopţi, cu convoi şi cu druşte. Ana uită acum ruşinea bătăii, suferinţa, dar Ion, trezit cu ea ca nevastă, o vede acum uscată, cu ochii pierduţi în cap de plâns, obrajii gălbejiţi de pete cenuşii. Florica era aprinsă în obraji, cu buze roşii, umede şi pline, ochi albaştri şi limpezi de vară. El o joacă numai pe Florica şi îi spune: „Tu eşti mireasa mea. Numai pe tine te iubesc."

Eroul începe să se poarte cumplit cu nevasta: Ana îl naşte la câmp pe Petrişor, este bătută de bărbat, batjocorită de soacră şi, aflând de la Savista, oloaga satului, că Ion merge la Florica, se spânzură.

Cercetarea trăirilor sufleteşti în preajma morţii este sugestivă, Ana vede lucrurile din casa părintească având alte dimensiuni, gura cuptorului e poartă a adâncurilor şi are o viziune cu cei doi morţi din sat, Moş Dumitru şi Avrum, care o cheamă.
Florica s-a măritat cu George Bulbuc, şi Ion, după ce se bătuse cu el la cârciumă, se împrieteneşte pentru a putea să meargă să o vadă pe Florica.

Copilul moare şi Ion se gândeşte doar la moştenirea pământului. Tot Savista îi spune lui George că Ion vine la
Florica, şi acesta, prinzându-l în ograda sa, îl omoară lovindu-l cu sapa. Ion este vinovat de propriul său destin tragic. Sfârşitul său este perfect motivat moral şi estetic. Pentru nelegiuirile sale îşi primeşte pedeapsa. Ion moare simbolic în pământul pe care l-a râvnit atâta. Când el îşi înfipsese mâinile în glie, le-a scos ca nişte mănuşi de doliu, sugestie a destinului final. Călinescu spune „lăcomia lui de zestre este centrul lumii. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse." Finalul prezintă satul, la hramul bisericii, şi drumul ce iese din satul care a rămas înapoi acelaşi.

Sincronizarea cu literatura europeană, cerută de Lovinescu, este realizată prin caracterul obiectiv şi sondajul psihologic, construcţia este liniară şi monografică, structură narativă logică, existând o atitudine de distanţare obiectivă faţă de realitate şi preferinţa pentru amănuntul revelator.

Se manifestă o prioritate a descrierii psihice în faţa analizei psihologice. Rebreanu reconsideră cele trei elemente ale romanului tradiţional: intriga, personajul şi atitudinea autorului faţă de cele prezentate. Noutatea constă în viziunea interiorizată pe care o propune: sondajul psihologic. Conflictul interior marchează destinul personajului. Se observă îmbinarea planurilor - destinul lui Ion cu destine ale ţărănimii şi intelectualităţii rurale şi tehnici compoziţionale moderne, cum e cea a contrapunctului -, aceeaşi temă prezentată în situaţii şi momente diferite, cum este nunta: a Anei cu Ion şi a Laurei cu Pintea.

Rebreanu realizează sincronizarea cu literatura europeană cerută de Lovinescu, excluzând idealizarea ţăranului „a curmat controversa cu semănătorismul şi poporanismul".

Denumirea conceptului „obiectiv" vine din modul de reflectare artistică. Acest tip de roman se realizează după principiul mimetic creându-se o imagine veridică a realităţii, dând impresia de copiere, de fotografiere. Naratorul omniscient e o ipostază demiurgică, un înregistrator detaşat de evenimente şi personaje, are o atitudine impersonală asupra materiei epice. El nu are intenţia de a manipula personajele şi de a emite judecăţi asupra conduitei lor. Ştie dinainte ce trebuie să se întâmple şi cum. Se observă preferinţa pentru amănuntul revelator, se povesteşte cu ajutorul memoriei voluntare, construcţia e circulară, relatarea cronologică - un fir narativ linear şi monografic.

E abordată problematica unei societăţi surprinse la un moment dat şi plasează personajele într-un mediu social şi un context istoric cunoscut. El reprezintă o categorie umană, e exponenţial. Există o singură perspectivă narativă -auctorială şi dă o imagine veridică a universului literar închipuit. Universul cărţii dă senzaţia că e o transpunere a universului real, că tot ce se întâmplă aparţine unei realităţi sociale. Romanul în care realismul e obiectiv dă impresia că realitatea literară concurează cu realitatea obiectivă prin veridicitatea imaginilor.

---

Tag-uri: literatura, genul epic

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---