Farmacistul francez Ch. Derosne a reuşit, în anul 1804, să extragă morfina din opiu, dand astfel punctul de plecare în cursa descoperirii otrăvurilor vegetale. Urmandu-i exemplul, oamenii de ştiinţă au reuşit să extragă otrăvuri din aproape toate plantele exotice, care, datorită proprietăţilor lor bazice, au fost denumite alcaloizi. Aceste produse, absorbite în cantităţi mici, acţionează asupra sistemului nervos al oamenilor şi animalelor, constituind remedii eficace, însă, dacă sunt utilizate în cantităţi puţin mai mari, devin otrăvuri mortale. Un an mai tarziu, un alt farmacist, Seguin, extrage din opiu o substanţă cristalizată, reuşind astfel să izoleze definitiv morfina. Dar istoria alcaloizilor, care îşi începea ascensiunea în mod vertiginos, avea rădăcini destul de străvechi.

Incă din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut acţiunea farmacodinamică intensă - toxică sau curativă - a anumitor plante, sau produse izolate din plante. Proprietăţile toxice ale otrăvii de cucută se cunosc din timpul lui Sociale si vechii greci administrau extractul acestei plante condamnaţilor la moarte. Efectul stimulant al frunzelor de coca era cunoscut de poporul incaş (Peru şi Bolivia), care folosea frunzele arborelui Erythroxylon Coca pentru mărirea rezistenţei fizice.

Otrăvitorii de profesie din evul mediu întrebuinţau adesea plante otrăvitoare ca belladona pentru a produce un tip de intoxicaţie adeseori cu acţiune prelungită. Aceasta l-a determinat mult mai tarziu pe Linné să dea plantei numele de „Atropa belladona", după Atropos, una clin cele trei ursitoare, cea care taie firul vieţii. Un efect similar îl avea „mandragora", o plantă a cărei rădăcină seamănă cu organele genitale.

Acţiunea antimalarică a scoarţei de Cincliona, cunoscută vechiului popor incaş, a fost pentru prima dată descrisă de un călugăr augustin, numit Calaugha, din Lima (Peru), într-o caile religioasă publicată în Spania în anul 1639. Acest călugăr scria : „în regiunea Loxa creşte un arbore pe care locuitorii îl numesc arborele de friguri şi a cărui coajă, de culoarea scorţişoarei, transformată în pulbere şi administrată într-o cantitate echivalentă cu greutatea a două monede mici de argint şi dizolvată într-o băutură, vindecă febra şi accesele ei ; ea a dat rezultate miraculoase în Lima".
Opiul, un produs răşinos obţinut din capsulele macului, era folosit în orient din cele mai vechi timpuri. în antichitate, prima referinţă indiscutabilă asupra sucului de mac se găseşte în scrierile lui Teofrast, în secolul al treilea înaintea erei noastre. Dioscorides, în secolul I al erei noastre, cunoştea perfect metoda de colectare şi preparare a opiului, iar recomandările sale pentru prepararea siropului de mac, „diacodion", sunt în esenţă nemodificate în farmacopeile moderne.

In anul 1317, farmacistul Sertürner, din Hanovra, atrage din nou atenţia asupra principiului extras din opiu de Séguin pe care-l numeşte „morphium" (Morfeu, zeul nopţii şi al somnului), demonstrand caracterul bazic al morfinei prin prepararea şi descrierea sărurilor acesteia. După această dată, fiind cunoscută metoda de izolare a alcaloizilor, s-a început o cercetare intensă pentru descoperirea de noi alcaloizi. în primul rand, atenţia a fost îndreptată asupra plantelor cunoscute, fie prin proprietăţile lor medicamentoase, fie prin toxicitatea lor. A fost creată astfel chimia alcaloizilor. Ca rezultat al acestei munci, în care rolul principal l-au jucat farmaciştii Pelletier şi Caventou cat şi alţi chimişti şi farmacişti ca Voskressenski, Dumas, Robiquet, Laurent, Gerhardt. Lassaigne, Roussin, Tanret etc. a fost descoperită o nouă serie de alcaloizi.

Astfel, în anul 1818, Caventou şi Pelletier au descoperit teribilul alcaloid stricnina, izolandu-l din nuca vomică. în 1320 Runge găseşte chinina în scoarţa de quinquina şi cafeina, în cafea. în 1827, Giesecke reuşeşte să extragă coniina din cucută. în 1828, Passell şi Reimann au ajuns să separe nicotină din tutun şi în 1831 Mein obţine atropină prin tratarea beladonei.

Catre sfarsitul secolului, lista otravurilor numar aproape doua mii de alcaloizi, cu caractere foarte variate, mergand de la hiosciamina si colchicina la aconitina. Cunoscuta la inceput de catre un mic grup de cercetatori, toxicologia vegetală părăsea puţin cite puţin laboratoarele particulare pentru a se răspandi printre medici, farmacisti, chimişti şi în final chiar în marele public. Era evident că medicii au fost primii care au ştiut să profite, nu numai de puterea curativă a alcaloizilor, ci şi de proprietatea lor de a ucide. Şi fiecare crimă sau sinucidere aducea dovada că aceşti alcaloizi, spre deosebire de arsen sau oricare alt toxic de natură minerală, omora fără să lase urme în organismul victimei.

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 24 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---