Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Noapte de decemvrie este scrisă în 1901 şi publicată în volumul Flori sacre din 1912. La momentul acela celelalte Nopţi apăruseră în volumul anterior, din 1885 - Excelensior. Apariţia celei din urmă Nopţi trebuie înţeleasă în contextul epocii, vrându-se o declaraţie artistică, un gest de atitudine al poetului, în faţa mulţilor săi duşmani. Nemulţumirile, ambiţiile, adesea nefondate, şi gesturile nefericite ale omului - cum era şi epigrama contra lui Eminescu, deja bolnav, se răsfrâng negativ asupra operei.

Ca răspuns al atacului asupra lui Eminescu şi apoi războiului contra lui Caragiale, prin procesul lui Caion, Maiorescu şi tot cercul de la Junimea e împotriva sa. Lui i se adaugă Alecsandri, Vlahuţă, Delavrancea, Caragiale, toată presa şi chiar Duiliu Zamfirescu, pe care Macedonski îl promovase. Departe de a se simţi intimidat, având vocaţia frondei, Macedonski răspunde cu un ciclu de poezii - ciclul Nopţilor, cu un caracter violent social, în ultima expunându-şi concepţia asupra misiunii artei şi poetului ce trebuie să înfrunte un mediu ostil.

Inspirându-se din ciclul cu acelaşi nume al poetului romantic francez, Alfred de Musset, poemele lui Macedonski nu sunt simple imitaţii, deşi aparţin tot mentalităţii romantice prin abordarea nocturnului şi retorismului, ce caracterizează ambele cicluri. Dacă în poezia eminesciană noaptea păstra latura de evocare a sensurilor metafizice, la Macedonski obiectivele se schimbă. El nu vizează trezirea conştiinţei publice prin satira socială, ci soarta omului într-un cadru social dat. Raportul pe care-l propun Nopţile este cel dintre poet şi realitate, chiar dacă au un pronunţat caracter alegoric. Noapte de decemvrie are o esenţă romantică la care se adaugă elemente parnasiene şi simboliste.

Tema şi semnificaţiile titlului

Poezia are ca temă alegoria geniului, la fel ca a Luceafărului eminescian. Prin titlu poezia trimite la tradiţia romantică şi la poeţi care au poezii numite asemănător: Alfred de Musset, Young sau Novalis. Nocturnul romanticilor a fost întotdeauna prilej de reverie, de evadare din realitate şi ştergerea graniţelor dintre lumi, lucruri şi fiinţe. Până şi la Macedonski noaptea devine un pretext pentru alimentarea meditaţiei, chiar dacă e convertită contemporanului. întunericul nopţii, fără să fie lipsit de aura de mister a poeziei romantice, va căpăta înţelesul de mediu ostil artei şi artistului, conţinând o damnare a poetului de către societate, ce reprezintă un motiv romantic.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul conţine 227 de versuri, organizate în 36 de strofe inegale, unele însoţite de versuri - concluzie, adesea adevărate laitmotive ale poeziei. Compoziţional, poemul are trei părţi inegale ca întindere: prima parte, conţinută în primele 28 de versuri ilustrează la modul simbolic statutul poetului, al creatorului în context social. A doua parte e cuprinsă între versurile 29-39 şi evocă motivul inspiraţiei, iar ultima parte, cea mai amplă, este alegoria urmăririi absolutului, a luptei simbolice pentru atingerea absolutului. Incipitul poemului e similar cu cel al Sărmanului Dionis, ca şi acolo visul are loc în spaţiul sărăcăcios al odăii. Finalule o concluzie metaforică ce mută accentul de pe caracterul definitiv al întâmplărilor pe semnificaţia lor simbolică - „Murit-a emirul sub jarul pustiei".

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Odaia pustie, de influenţă eminesciană, e asociată prin „alb" cu un peisaj dezolant- câmpia pustie, viscolul, lupii. Toate aceste elemente ale decorului au o semnificaţie simbolică de mediu ostil poetului adormit, geniului, de fapt. Metafora „luna-l priveşte cu ochi oţelit", transformată în refren, se depărtează de cadrul romantic şi aparţine prin răceală parnasianismului. Interesant este modul simbolist cum se realizează corespondenţa dintre ostilitatea mediului exterior şi destinul poetului: „Şi luna e rece în el şi pe cer". Lupii şi viscolul sunt simboluri ale unui destin damnat, ale piedicilor destinului. Tabloul al doilea e construit în antiteză, opunând răcelii şi ostilităţii peisajului îngheţat căldura şi strălucirea focului. Trimiterea la sacralitatea, puritatea şi nobleţea artei se face prin epitetul metaforizant: „arhanghel de aur". Inspiraţia e de natură divină, cosmică, e o purificare a materiei pe care o ridică în spiritual. Aşa se face trecerea la tabloul următor, construit alegoric. Imaginea Bagdadului, în ciuda localizării spaţiale, ţine de spirit, e un oraş interior, simbolic şi mitic. E vorba, în prima etapă, de un eden terestru al pietrelor scumpe şi al materialelor preţioase, evocat prin tehnici simboliste- sugestia, sinestezia şi estetica vagului. Mai inult, corespondenţa dintre culori şi parfumuri rare are la bază strălucirea.

În această imagine a fastului, construită în jurul emirului- omul de geniu se strecoară insidios idealul simbolizat de imaginea „Mekăi". Imperativul idealului pentru omul de geniu este ilustrat printr-o structură gradată şi muzicală a versului ce se încheie cu un punct maxim de intensitate sonoră şi tematică: „Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea/ Ii cere simţirea, îi cere fiinţa,/ Îi vrea frumuseţea- tot sufletu-i vrea". Emirul va da curs acestei cerinţe a absolutului şi va pleca în căutarea lui, renunţând la bogăţiile Bagdadului. Alegoria dezvăluie natura superioară a idealului artistic şi sacrificiile pe care le include căutarea sa.
Motivul „fântânii" -simbol al cunoaşterii şi al profunzimii - aduce în prim plan confruntarea a două tipologii umane, întâlnite şi în Luceafărul eminescian. Emirul simbolizează omul de geniu, în timp ce omul „zdrenţăros şi pocit" este simbolul omului obişnuit, sluţenia sa conotând alegoric tendinţa spre compromis - „drumul ocolit", calea comodă a vieţii. în opoziţie, omul de geniu alege „drumul drept" prin pustiu, chinuitor, care cere sacrificiul suprem. Aceasta este, de fapt, adevărata dovadă a superiorităţii geniului, calitatea de crede cu tărie în idealurile sale şi de a jertfi totul pentru ele.

Roşul devine un reflex cromatic al sângelui, al soarelui torid şi al morţii. Tehnica folosită este sugestia simbolistă, intensificată prin refren, intensitatea culorii presimţindu-l pe Bacovia: „Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile/ Nainte-în laturi-napoi- peste tot/ Oribil palpită aceeaşi culoare.../ Tot roşu de sânge zăresc peste tot/ Sub aeru-n flăcări al lungilor zile" . Mirajul „cetăţii cereşti" care apare în mijlocul acestui infern este imaginea ţelului omului de geniu, oricât de iluzoriu şi nebunesc ar părea, căutarea idealului este mai presus de existenţa sa concretă: „în zarea de flăcări, în zarea de sânge,/ Luceşte...emirul puterea şi-o strânge.../ Chiar porţile albe le poate vedea../ E Meka! E Meka! Ş-aleargă spre ea". Dar sacrificiu! pentru ideal nu înseamnă şi recunoaşterea superiorităţii geniului de către societate, de către oamenii obişnuiţi. Aşa se explică străbaterea Mekăi de către „drumeţul pocit, / Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit". Şi totuşi moartea emirului nu înseamnă pierderea idealului, ci contopirea cu acesta, sacrificiul ridicându-l deasupra condiţiei muritoare. Explicaţia simbolului este caracteristică doctrinei romantice a geniului însingurat şi izolat în măreţia sa, neînţeles: „Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie/ De lupi care urlă - ş-acea sărăcie/ Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă, / Sunt toate pustia din calea cea dreaptă, / Ş-acea izolare, ş-acea dezolare, / Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...".

Epitetele folosite sunt la graniţa cu metafora, figura cea mai răspândită în poem alături de simbol, şi au un caracter plasticizam sau cromatic -„tânăra umbră" / „roza idilă". Metonimia „Hangiare-n tot locul- oţeluri cumplite" şi sinecdoca „Argint de izvoare, şi zare-aurită" ilustrează o imagine fabuloasă a Bagdadului. Valoarea muzicală a poemului vine din repetiţia adesea obsedantă a unor versuri sau cuvinte cheie.

Versificaţie

Poemul conţine rimă încrucişată şi împerecheată. Măsura este variabilă, de 1l-l2 silabe, iar ritmul e iambic. Structura muzicală a versului este sporită prin repetiţii şi refren.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Prezentul predomină în această poezie, făcând parte din toate cele trei părţi ale poemului. El reprezintă o formă de asumare a destinului omului de geniu şi alegoriei, aşezându-le într-un prezent etern. Cele două forme de perfect compus „a murit" şi „a pierit", prezente în primul tablou indică lăsarea în urmă a realităţii. Gerunziul ilustrează continuitatea raportării la prezent - „tronând". Conjunctivul, ca mod al proiecţiei, este rar folosit, exprimând incertitudinea: „să treacă", dar şi virtualitatea „să alinte".

Concluzii

Dincolo de elementele romantice, parnasiene şi simboliste ale Nopţii de decemvrie stă alegoria geniului creator. Replica la romantismul Luceafărului eminescian nu constă în temă, romantică şi ea, ci în muzicalitatea poemului şi în simbol. Prin poezia lui, Macedonski deschide porţile spre modernitate şi simbolism, antrenând literatura noastră într-o etapă ulterioară eminescianismului.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---