Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poemul face parte din ciclul Rondelurile rozelor, cuprinzând creaţii scrise între 1916 - 1920. Poema rondelurilor în care intră toate ciclurile apare postum, în 1927. Opera lui Macedonski reprezintă etapa necesară a literaturii noastre în trecerea de la romantism la poezia modernă, prin simbolism.

Poezia sa va pendula nehotărât între simpatiile tradiţionaliste şi tendinţele de înnoire, înglobând elemente dintre cele mai diverse: romantice, parnasiene sau simboliste.

Atracţia lui pentru hibrid şi heteroclit îl fac pe Edgar Papu să-l considere unul dintre marii reprezentanţi ai barocului. Adrian Marino si ntetizează rolul şi importanţa poetului Macedonski în literatura română: „... reprezintă prin întreaga sa operă şi acţiune un raccourci al poeziei noastre şi o adevărată răspântie a literaturii române la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea; este un cap de serie sau măcar un iniţiator sporadic al numeroaselor direcţii (parnasianism, naturalism, simbolism, proză poetică, exotism etc) grefate sau pornite toate din trunchiul fundamental şi ireductibil romantic al spiritului său fecund în intuiţii".
Poemul de faţă îmbină orientarea parnasiană spre impersonalism şi filtrarea emoţiei cu melancolia romantică şi elementele simboliste -sinestezia, simbolul, tehnica refrenului şi a laitmotivului.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema rondelului este de inspiraţie romantică - efemeritatea condiţiei umane, aflată permanent în umbra morţii. Titlul anunţă tema şi sjmbolul central - „rozele", care prin personificare iau parte la atmosfera crepusculară. Moartea atinge cu umbra ei atât umanul cât şi vegetalul, ştergând graniţele prin umanizarea naturii. În ciuda sinesteziilor simboliste, stingerea rozelor păstrează ceva din melancolia căderii florilor de tei, melancolie resimţită modern, mai intensă, transformată în, jale" .

Elemente de structură şi de compoziţie.

Rondelul conţine trei catrene şi un vers liber final, păstrând simetria tradiţională: versurile 1 şi 2 din primul catren sunt la fel cu versurile 3 şi 4 din al doilea, iar versul al treisprezecelea repetă primul vers.

Există două planuri ale poemului, aflate în permanentă intercalare -planul exterior, al naturii, al grădinii şi planul interior. Legătura dintre planuri este făcută de moarte. în acelaşi timp există o succesiune de momente, trei mai exact, specifice fiecărui catren. Primul evocă un moment descriptiv, al doilea stabileşte atmosfera şi sentimentul, iar ultimul ancorează descriptivul şi emoţionalul în sfera morţii. Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil. Primul vers reia titlul, reprezentând prin metaforă şi personificare umanizarea vegetalului. Prin intermediul simbolului „rozei", aici conotând apropierea de moarte, se stabileşte o corespondenţă simbolistă între suflet şi natură. Ele se află amândouă în anotimpul crespuscular al morţii: „Mor în grădini şi mor şi-n mine". Stingerea lor uşoară este suportul melancoliei. Catrenul al doilea face trecerea de la melancolia subtilă a florilor fanate la o tristeţe mult mai puternică şi mai gravă - Jalea" provocată de apropierea morţii. Jalea este dublată de o nelinişte, de o încordare emoţională, tradusă poetic prin „fior", anticipând iritarea surdă a poeziei bacoviene. Repetiţia primelor două versuri accentuează neliniştea şi o asociază cu moartea.
Catrenul al treilea realizează o aparentă întoarcere la descriptiv, prin alegerea unui moment al zilei, cu valoare simbolică. „Amurgul" este momentul sfârşitului zilei, al trecerii către noapte, care aici sugerează moartea. Această conotaţie este subliniată prin epitetul „- ntristător". Antepunerea epitetului următor - „marea noapte" dezvăluie misterul şi profunzimea simbolului nopţii, dar şi iminenţa lui. Procedeul va fi adoptat mai târziu de Blaga, „marea noapte" devenind „marea trecere". Imaginile sunt preponderent vizuale; există o singură imagine sonoră - „vălmăşaguri de suspine", dar e destul de abstractă.

Perspectiva estetizantă se face simţită în penultimul vers: „Duioase-şi pleacă fruntea lor...". Există o frumuseţe melancolică în moartea florilor şi o anume voluptate extatică în presimţirea morţii, în ciuda expresiei reţinute, sublimate.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Timpurile rondelului au la bază contrastul atunci - acum. Trecutul, exprimat aici prin perfect compus - „au fost" aparţine vieţii, existenţei, bucuriei de a fi. Indicativul prezent este semnul unei lumi pe care moartea deja a pus stăpânire: „mor" şi „se sting".

Versificaţie

Poemul are o rimă îmbrăţişată în primul şi ultimul catren şi rimă încrucişată în cel de-al doilea. Măsura este variabilă, de opt~nouă silabe, iar ritmul este trohaic.

Concluzii

Poem de o rară gingăşie, cu o melancolie eterată, Rondelul rozelor ce mor produce o asociere paradoxală. Roza, care în Renaşterea franceză reprezenta iubirea paradisiacă, misterul şi regenerarea ajunge să conoteze apropierea morţii. Roza ca notaţie a femininului şi erosului nu apare în Rondeluri, lirica macedonskiană fiind aici „rece" şi reţinută.

---

Tag-uri: literatura, poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---