Cum trebuie să-l înţelegem pe Nichita ?

Urmându-l în aventura sa poetică, ascultând simfonia lumilor sale transparente şi nu în ultimul rând privind lumea cu aceeaşi mirare a copilului din noi care priveşte un copac, un cer, o idee.

Nichita demonstrează prin creaţia sa că spaţiul limitat al sinelui poate deveni nemărginire atunci când pentru „eu" naşte un spaţiu obscur. Aici se ascunde umbra supremului semn - cuvântul - pe care a încercat s-o surprindă poetul Nichita Stănescu.

Arta este darul unei puteri care străbate întreaga fire. Oamenii o primesc de la natură, celebrând operele lor amintirea unei porniri cereşti.

Când aspiră în sine lumea, creatorul concentrează imensita tea dându-i conturul singular al fiinţei sale; expirarea însemnând eliberarea din limite, abandonare în nemărginire. Emoţia artistică include ideea de permanenţă. Scrisul, ca artă, la Nichita este o grafie a respiraţiei: „Se ia o bucată de piatră, / se ciopleşte cu o daltă de sânge, / se lustruieşte cu ochiul lui Homer / se răzuieşte cu raze, / până cubul iese perfect./ După aceea se sărută de nenumărate ori cubul / cu gura ta, cu gura altora / şi mai ales cu gura infantei". (N. Stănescu - Lecţia despre cub)
Apariţia lui Nichita în poezia modernă e comparativă cu cea a lui Eminescu în poezia noastră „clasică". Deşi amândoi se declară romantici, ei fac parte dintre ziditorii unei noi ordini a cuvintelor şi prin aceasta ai unor lumi în care se poate refugia spiritul uman atunci când încastrarea în timp devine greu de suportat: „M-am vindecat de răni / Când rănile ni s-au vindecat de trup, / De durerea lor de a avea un trup" (N. Stănescu -Prescriere).

Poezia sa devine un "demers al întoarcerii la sursă a lirismului. Starea de criză în care se naşte poetul este menită a-i stimula inventivitatea: „Ştiinţa pe care am creat-o este atât de nobilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi", mărturiseşte Nichita.
El propune o nouă atitudine faţă de cuvânt, o redefinire a poeziei şi nu în ultimul rând un alt tip de relaţie cu lumea.

Creaţia sa va deveni o prelungire a simţurilor umane, atât de înşelătoare în percepţia realului, un organ nou „senzorial, imens şi multiplu" (N. Manolescu) prin care poetul devine el însuşi văz, auz, miros, pipăit pentru ca în final, pentru a putea trece în nemărginire, să se schimbe în cuvânt.

Încă de la primele versuri, Nichita şochează prin amestecul de luciditate şi sensibilitate, prin armonia pe care o creează între elemente pe care până acum le vedeam şi simţeam ca opozabile; apropie contrariile realului şi, după modelul legilor fizicii, obţine acelaşi efect de atracţie, reuşind astfel să se apropie de o formă primordială a lucrurilor.

Nichita Stănescu debutează cu volumul de poezii Sensul iubirii în 1960, urmat de O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Oul şi sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), în dulcele stil clasic (1970), Măreţia frigului (1972), Epica Magna (1978).
A fost laureat al Premiului Internaţional „Herder" în 1975, al Premiului pentru poezie „Struga 82" şi a primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor.

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---