Repere analitice

STRUCTURĂ POETICĂ:

• apărută în volumul „Dreptul la timp" (1965), „Către Galateea" este o artă poetică definitorie pentru Nichita Stănescu;
• poezia are trei strofe, figurând cele trei cercuri concentrice ale existenţei umane: timpurile ce acţionează ca praguri în calea spiritului poetic pornit în descoperirea lumii; limitele cunoaşterii, „Ce e mai departe de tine"; universul nelimitat al eului poetic, mereu însetat de ideal, aflat în căutarea frumuseţii ascunse, perfecte, înscrisă în tipare greu de atins: „ceea ce nu ştii niciodată de tine";
• fiecare strofă începe cu verbul „ştiu", al cunoaşterii, şi se încheie, printr-o simetrie ideală, cu celălalt verb, al naşterii, „naşte-mă".

SIMBOLURI Şl MET

AFORE ALE POEZIEI:

• poetul îşi ia ca model al creaţiei un personaj mitic, Galateea, creată de Pygmalion din materia neînsufleţită şi înzestrată cu viaţă, prin puterea talentului şi a credinţei artistului în zei;
• Galateea întruchipează perfecţiunea creaţiei artistice şi în acelaşi timp a femeii, închipuită ca arhetip genetic şi erotic, ca entitate primordială a creaţiei;
• sugestia de „renaştere" este esenţială în structura poeziei, pentru că semnifică de fapt Creaţia;
• sensul fundamental al poeziei este reiterarea mitului, prin transferul lui din timpul arhaic în cel al poetului/prin identificarea cu creaţia perfectă, care nu se poate obţine decât printr-o nouă zămislire;
• efortul de focalizare a unor semnificaţii de pe spaţii vaste, obţinute prin enumeraţii cu sens metaforic şi alegoric, şi orientarea lor către un singur sens, devenit imperativ al întregii existenţe: „naşte-mă. Naşte-mă."; e o naştere prin mimesis, într-un plan secund al timpului, prin succesiunea unei creaţii perfecte, poetul primind, ca zestre, deopotrivă atributele genetice ale creaţiei şi ale creatorului;
• poetul, cerându-şi „dreptul la timp", la existenţă şi la creaţie, se naşte odată cu însăşi creaţia, preluând, în altă secvenţă temporală, şi ipostazele creatorului şi pe ale creaţiei originare, identificându-se pe deplin cu ele;
• se creează astfel un continuum al spaţiului creator, care uneşte planurile temporale şi permite continuitatea mitului în prezent; identificarea cu creatorul mitic şi, prin el, cu însuşi Creatorul suprem, care i-a dat darul însufleţirii fiinţei prin artă, prin poezie, presupune un efort iniţiătic de mare profunzime a cunoaşterii;
• iniţierea în actul creaţiei poetice presupune şi istoria constituirii arhetipului feminin, cu dualitatea lui primordială, de mamă şi de iubită;
• poetul interpretează mitul Galateei combinând, într-o zămislire paradoxală, de către propria iubită, ambele sensuri;
• cunoaşterea înregistrează, într-o imagistică erotică, mişcările şi perfecţiunea corpului feminin, transpunându-le într-un registru liric adecvat;
• gesturile şi sentimentele iubitei sunt observate cu minuţia detaliului, luat din diverse planuri de reprezentare, mers, simţire, obiecte, timp: „şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda";
• universul este construit concentric, în secvenţe treptate, în perfectă concordanţă cu teoria universurilor închise concentric unul în altul;
• dincolo de fiinţa iubită se află, mai întâi, „după-orizontul", apoi „dincolo-de-marea";
• în întregul ei, rostirea poetică devine, în aceste versuri, strigăt al facerii, centrat pe termenii esenţiali ai textului, care creează, de altfel, simetria perfectă a spaţiului poetic, reiterând mitul lui Pygamlion şi al Galateei: „pietrele, pietrele" - „naşte-mă. Naşte-mă."

Eseu

Poezie cu un câmp semantic complex, cu semnificaţii multiple şi profunde,, apărută în volumul „Dreptul la timp" (1965), „Către Galateea" este o artă poetică definitorie pentru Nichita Stănescu. Poetul îşi ia ca model al creaţiei un personaj mitic, Galateea, creată de Pygmalion din materia neînsufleţită şi înzestrată, prin puterea talentului şi a credinţei artistului în zei, cu viaţă. Sensul fundamental al poeziei este reiterarea mitului, prin transferul lui din timpul arhaic în cel al poetului, prin identificarea cu creaţia perfectă, care nu se poate obţine decât printr-o nouă zămislire. De aici provin, în cele trei strofe ale poeziei, efortul de focalizare a unor semnificaţii de pe spaţii vaste, obţinute prin enumeraţii cu sens metaforic şi alegaric, şi orientarea lor către un singur sens, devenit imperativ al ntregii existenţe: „naşte-mă. Naşte-mă.". E o naştere prin mimesis, într-un plan secund al timpului, prin succesiunea unei creaţii perfecte, dar poetul primeşte, ca zestre, deopotrivă atributele genetice ale creaţiei şi ale creatorului.

Miza acestei arte poetice este, prin urmare, enormă şi totală, pentru că poetul, cerându-şi „dreptul la timp", la existenţă şi la creaţie, se naşte odată cu însăşi creaţia, preluând, în altă secvenţă temporală, şi ipostazele creatorului şi pe ale creaţiei originare, identificându-se pe deplin cu ele. Se creează astfel un continuum al spaţiului creator, care uneşte planurile temporale şi permite continuitatea mitului în prezent. Identificarea cu creatorul mitic şi, prin el, cu însuşi Creatorul suprem, care i-a dat darul însufleţirii fiinţei prin artă, prin poezie, presupune un efort iniţiatic de mare profunzime a cunoaşterii. Fiecare strofă începe cu verbul „ştiu", al cunoaşterii, şi se încheie, printr-o simetrie ideală, cu celălalt verb, al naşterii, „naşte-mă". Între acestea se întinde proba cunoaşterii absolute, demiurgice, necesară în marea creaţie, care cuprinde timpul, spaţiul* mişcarea, fiinţa, firea, infinitele amănunte ale lumii: „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile/ şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău/ ce cutremur au şi ce culoare anume,/ şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda". Fiecare dintre aceşti termeni devine simbol complex, cu semnificaţii multiple, vizând cuprinderea întregului firii; poezia are, dincolo de sensurile profunde, o puternică imagistică erotică, fiind implicit şi o declaraţie de dragoste, un elogiu adus fiinţei feminine ideale. Cunoaşterea totală anulează spaţiul şi timpul, depărtările, diferenţierile individuale: „Ştiu tot ce e mai departe de tine,/ atât de departe, încât nu mai există aproape -/ după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea.../ şi tot ce e dincolo de ele,/ şi atât de departe, încât nu mai are nici-nume.".

Eul liric relevă, în stilul paradoxurilor lui Nichita Stănescu, şi neştiutul, şi încă necreatul: „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine./ Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,/ sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui". Fiinţa feminină, cu toată simbolistica implicită, zămislire, creaţie, creator, devine panteică, identificabilă peste tot: „copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,/ râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,/ şi pietrele, pietrele - umbre de piatră".

Mitul pietrei ascunzând creaţia revine insistent în cele trei strofe, dar şi în alte poezii ale lui Nichita Stănescu. Poetul îngenunchează în faţa pietrei cu adâncă veneraţie, ca în faţa creaţiei divine: „şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre/ şi mă rog de tine,/ naşte-mă.". Strofa a doua modifică sensibil gestul îngenuncherii, într-o identitate mai mare cu fiinţa mitică a creaţiei: „De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun/ pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.", pentru ca în final transferul să fie total, în sferă imaterială, spirituală; „şi pietrele, pietrele - umbre de piatră/ ale genunchiului meu,/ pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,/ naşte-mă. Naşte-mă." Rostirea poetică devine, în aceste versuri, strigăt al facerii, centrat pe termenii esenţiali ai textului, care creează, de altfel, simetria perfectă a spaţiului poetic, reiterând mitul lui Pygamlion şi al Galateei: „pietrele, pietrele" - „naşte-mă. Naşte-mă."

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---