FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 786
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Marii cronicari ai secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Marii cronicari ai secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea

 Q:   Intreaba despre Marii cronicari ai secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea       
Marii cronicari ai secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE, CRONICARII MUNTENI ŞI ARDELENI

George Munteanu
„A şterge colbul de pe cronice bătrâne, cum se exprima Eminescu în Epigonii, e oricând un act de pietate, dacă este efectuat cu grijă şi pricepere. "

Ne apropiem cu sufletul încărcat de emoţie de cei care au înţeles pentru prima dată că „nu există alta pe lume mai plăcută zăbavă decât citiul cărţilor".

Dar marii cronicari români ai secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea citeau cu sârg hrisoavele autohtone şi străine, de prin bibliotecile universităţilor de la Roma şi Padova, nu numai pentru desfătarea sufletelor lor, dornice de lumină, ci şi pentru a scoate la iveală izvorul de demult al acestui neam de origine nobilă, pentru a dem onstra provenienţa latină a limbii şi a poporului român, unitatea noastră şi continuitatea pe aceste meleaguri.

„ Mulţi scriitori s-au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărilor, de-au lăsat izvor pe urmă şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să se socotească, iară despre cele bune să urmeze şi să înveţe şi să îndirepteze... " (Grigore Ureche).

Sublinierea caracterului educativ al istoriei şi al literaturii, respectiv al cronicilor, pe care ei le elaborau cu atâta trudă este remarcată şi de Miron Costin: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă - afirma el în De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor - să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt lăcuitorii ţării noastre". Pentru ca apoi, combătând basnele şi adăosăturile făcute la cronica lui Grigore Ureche de Simeon Dascălul şi Misail Călugărul, să continue: „De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici iaste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinicu. Cându ocărăscu într-o zi pe cineva, este greu a răbda; dară în vecii? Eu voi da seama de ale mele câte scriu ".

Chiar dincolo de operele scrise şi, deci, certe şi citite, truda cronicarilor s-a îndreptat şi spre izvoarele orale, spre folclor, Ion Neculce alcătuind prima culegere în proză a unor creaţii populare din vremea sa, aşezate la începutul cronicii, sub inspiratul titlu de O samă de cuvinte, din care am extras citatul cu privire la necesitatea unei astfel de munci: „ Cine va vrea să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iacăşi bine va fi; cine cum îi va fi voia aşa va face. Că mulţi istorici străini, din alte ţări, nu le ştiu toate câte se fac într-alt pământ.

Tot mai bine ştiu cei de loc decât cei străini; însă ce se face în viaţa lor, iar nu îndelungate vremi, iar istoriile cele vechi mai bine le ştiu istoricii, că le au scrise, iar nu auzite. Deci, fraţilor cititori, cu cât vă veţi îndemna a citi pe acest letopiseţ mai mult, cu atât veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a da răspunsuri la sfaturi ori'de taină, ori de oştire, ori de voroavă la domni şi la nomade de cinstire ".

Trecerea de la literatura populară orală la cea scrisă s-a făcut într-o perioadă îndelungată de timp, începând cu acele anale (latin) sau letopiseţe (slav), cuprinzând însemnările cronologice asupra domnitorilor, a faptelor lor mai importante şi ale marilor boieri, însemnări făcute în biserici şi mănăstiri, apoi în cancelariile domneşti, de obicei în limba latină, ori, mai apoi, cu caractere chirilice, în slavă.

Ar fi greşit însă dacă am crede că între literatura populară orală şi cea scrisă, implicit cultă, a existat o demarcaţie reală, demnă de a fi sesizată ori fixată în timp. Ele au continuat multă vreme să convieţuiască paralel, la început cu preponderenţa literaturii folclorice, apoi - pe măsura dezvoltării tipăriturilor, a răspândirii ştiinţei de carte şi a evoluţiei culturale, cu prioritate a celei culte - fără însă ca literatura populară să dispară de tot, chiar azi continuând să se creeze folclor - însă într-o proporţie mult mai mică.

O întrebare care trebuie lămurită este de ce multă vreme literatura populară i-a fost superioară din punct de vedere artistic celei culte, când situaţia ar fi trebuit să se prezinte invers - ţinând cont de faptul că cea de-a doua a fost elaborată de un om cu ştiinţă de carte, care avea acces la opere similare?

Răspunsul este totuşi simplu, iar dezlegarea acestei dileme se face referindu-ne la câteva trăsături ale creaţiei populare.In timp ce autorul cult este creatorul unic al operei sale, pe care o şi semnează, recunoscându-şi dreptul de proprietate şi (implicit) neamestecul altor persoane în opera sa, creaţia folclorică e o emanaţie colectivă, perfecţionată permanent de-a lungul anilor, a celor mai de seamă talente din popor, deci inspiraţie artistică spontană, degajată dintr-o vocaţie autentică, putând da naştere unei capodopere ca Mioriţa, superioară oricărei cronici.
Al doilea argument se bazează pe faptul că, deşi cronologic operele folclorice au apărut înaintea celor culte, în realitate, acestea au circulat multă vreme pe cale orală şi după scrierea cronicilor, fiind supuse unei permanente perfectibilităţi artistice.

În sfârşit, trebuie să ţinem seama şi de faptul că operele populare exprimau sentimente sufleteşti profunde, îmbrăcate în haine estetice general umane - de tematica lor fiind interesaţi toţi ascultătorii sau cititorii (după tipărirea unei culegeri), pe când cronicile făceau trecerea de la istoriografie la beletristică, scopul principal al comunicării lor fiind informativ: de consemnare cronologică a unor evenimente sociale, punându-se accentul pe caracterul exact, nu artistic.
Acestora le-au precedat însă o serie de tipărituri bisericeşti făcute în limba slavonă, cu alfabet chirilic, ca: Pătimirea Sfântului şi slăvitului mucenic loan cel Nou (Grigore Ţamblac, 1402), Evanghelia lui Nicodim (Tismana, 1405), după care s-a scris literatură istorică în limba slavonă: Cronica lui Ştefan cel Mare, cronica lui Macarie (despre Petru Rareş, 1504-l551), Eftimie (despre Alexandru Lăpuşneanul (1542-l551) şi Azarie (155l-l580).

Cultura română în limba slavonă atinge culmea dezvoltării sale în secolul al XVI-lea, cu învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, „cel mai însemnat monument al literaturii române în formă slavonă", redactat în jurul anului 1520.
Altoirea unei limbi vechi şi greoaie, aproape neînţelese de un popor de altă origine decât cea slavă, pe trunchiul viguros al limbii române, de factură latină, era însă o încercare hibridă şi efemeră, sortită eşecului, deoarece, aşa cum afirma mitropolitul Simion Ştefan, cuvintele trebuiau să fie ca banii, adică neavând valoare de circulaţie decât banii de aur - respectiv numai acele cuvinte sunt interesante care au o mare circulaţie (deci latine, nu slave, deşi se considera limba slavă, ca şi cea greacă, o limbă sfântă, în care se pemitea să fie redactate textele bisericeşti). Aşa că tendinţa firească a fost de revenire la limba română propriu-zisă, mai întâi cu litere chirilice, apoi cu cele latine, fenomen care a durat o vreme îndelungată, finalizându-se abia în timpul lui Titu Maiorescu.

Vom asista, aşadar, la o perioadă de tranziţie, adică la apariţia unor tipărituri sau manuscrise cu litere slavone, dar cu cuvinte româneşti, care puteau fi înţelese de orice cititor autohton, care cunoştea alfabetul chirilic, ceea ce - trebuie să recunoaştem - deşi nu era un câştig total, marca totuşi un progres. Spre lauda cărturarilor români, primul document de acest fel care se păstrează este un manuscris laic, anume Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului, datată 1521, care, cu excepţia unor forme consacrate în limba slavonă (i pac=şi acum, za=despre), exprimă, „într-o limbă corect românească", o informaţie despre o posibilă năvălire a turcilor în Muntenia, primejduind şi Braşovul şi sfatul dat de boierul Neacşu prietenului său de a-şi lua măsurile de apărare pe care le credea de cuviinţă.

Claritatea şi siguranţa cu care este redactată această scrisoare, buna adaptare a semnelor alfabetului chirilic la redarea sunetelor limbii noastre presupun însă o experienţă anterioară, care ne face să credem că, încă de pe la sfârşitul secolului al XV-lea, corespondenţa particulară se purta în limba română, deşi nu s-au păstrat alte documente în acest sens.

Urmează câteva încercări de traducere a Bibliei, aşa cum sunt Textele Maramureşene, Psaltirea Voroneţiană, Psaltirea Scheiană, Psaltirea lui Hurmuzache, Codicele Voroneţiene, Codicele Sturdza, culminând cu prima tipăritură în limba română, care a fost Catehismul de la Sibiu -l544. Se continuă tipăriturile lui Coresi: Evangheliar Românesc, 1561; Catehism, Lucrul apostolesc - 1563; Tâlcul Evangheliilor, Liturghier, Psaltire - 1577. Apoi Şerban, fiul lui Coresi, tipăreşte Palia de la Orăştie - 1582, Udrişte Năsturel traduce (împreună cu ieromonahul Silvestru) Evanghelia învăţătoare (Govora -l642), Mitropolitul Varlaam publică o Cazanie (1643), sau Cartea românească de învăţăminte.

In Ardeal, Mitropolitul Simion Ştefan tipăreşte la Alba lulia Noul testament de la Bălgrad (1648). Deşi aceste date de început nu depăşesc cadrul strict de informare, le-am amintit pentru a susţine ideea că, înaintea cronicarilor propriu-zişi, au existat numeroşi cărturari de tranziţie între literatura bisericească slavonă şi cea istoriografică românească, între care mai amintim Povestea preafrumoasă a lui Mihai Viteazul, scrisă în limba greacă de vistiernicul Stavrinos, în timp ce se afla închis la Bistriţa, după moartea domnitorului. Ori, ce laudă mai presus putea fi adusă ilustrului voievod decât cuvintele de sinceritate ale unui cărturar grec, angajat la el nu pe post de cronicar, ci de vistiernic? Admiraţia ce o purta voievodului pe care îl urmase până la moarte putea fi aşezată la cotele maxime ale sincerităţii, de vreme ce Stavrinos şi-a scris cronica după ce voievodul muntean fusese ucis în modul mişelesc pe care-l cunoaştem.

Tot ca o dovadă a reacţiei fireşti împotriva tendinţei de folosire exagerată a limbii slavone este utilizarea celei latine în Memoriul lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin, redactat de Radu Grămăticu, reintroducerea în cancelariile voievodale şi orăşeneşti din Transilvania a limbii latine, precum şi contribuţia operelor lui Nicolaus Olahus (Nicolae Valahul sau Românul), din prima jumătate a secolului al XVI-lea, care redactează lucrarea istorică Hungaria, cuprinzând şi o descriere a Ţării Româneşti, a Moldovei, a Transilvaniei, a Ţării Someşului, a Ţării Crişurilor şi a Ţării Timişului.
În acest cadru istoric şi cultural, apar cei mai de seamă cronicari români. Cronicarii moldoveni sunt reprezentaţi de: Grigore Ureche (15907-l647): Letopiseţul Ţării Moldovei, cuprinzând faptele din istoria acestui ţinut între anii 1359-l594; Miron Costin (1633-l691): Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche Vornicul din Ţara de Giosu, (relatând faptele petrecute între 1594-l661), De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, redactată în limba polonă, şi o Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, poemul filosofic Viaţa lumii; Ion Neculce (1672-l745). Letopiseţul Ţării Moldovei, prezentând faptele dintre 1661 până la 1742 şi O samă de cuvinte.

Cronicarii munteni sunt reprezentaţi de Letopiseţul Cantacuzinesc, Istoria domniilor Ţării Româneşti, numită şi Cronica Bălenilor, Istoria Ţării Româneşti, de Radu Greceanu, Cronica lui Radu Popescu, Istoria Ţării Româneşti, de stolnicul Constantin Camacuzino şi altele, de mai mică însemnătate.

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este dintre cele mai importante şi se manifestă în domeniul istoric, al limbii şi al literaturii.

În domeniul istoric, cronicile pun bazele istoriografiei româneşti, prezintă o mare valoare documentară, transmit urmaşilor un număr de idei fundamentale în legătură cu etnogeneza poporului român. În domeniul limbii, cronicile marchează un nivel superior de folosire a graiului vechi, faţă de textele religioase, o mărturie a eforturilor de transformare a limbii din mijloc de comunicare directă într-unui de creaţie şi transmitere a culturii. În domeniu! literaturii, cronicile conţin primele exerciţii de compunere artistică în limba poporului, au o valoare estetică în sine, prin includerea subiectivă a autorilor la judecarea oamenilor şi a evenimentelor prezentate, prin caracterul memorialistic al unor pagini, prin apariţia primelor procedee ale prozei artistice, cum ar fi: naraţiunea, caracterizarea personajelor, portretul, descrierea, dialogul etc.

În istoria literaturii române perioada marilor cronicari va însemna pentru totdeauna nu unui dintre momentele principale de început, ci şi un permanent punct de referinţă pentru evoluţia scriitorilor de mai târziu, evenimentele prezentate în cronici servind drept izvor de inspiraţie în elaborarea unor opere ca: Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, Dumbrava Roşie şi Despot Vodă, de Vasile Alecsandri, Legende istorice, de Dimitrie Bolintineanu, Fraţii Jderi, de Mihail Sadoveanu, Apus de Soare, de Barbu Ştefanescu Delavrancea şi altele.

Operele cronicarilor însă, circulând multă vreme în manuscris, fiind tipărite de Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu abia în 1840, n-au putut imprima în conştiinţa publică un model de exprimare scrisă decât pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când scriitorii amintiţi s-au inspirat din stilul acestora.

Cărturari patrioţi, îmbinând fapta cu vorba scrisă, mergând uneori până la sacrificarea propriei lor vieţi - cronicarii rămân în cultura noastră vrednici deschizători de drumuri şi modele morale demne de urmat.


Tag-uri: cronicari, scriitori



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :