„ Despre George Bacovia se poate spune că este prototipul versificatorului liber. Chiar ideea de a face versuri pare necunoscută poeziei sale. Niciodată nu poate fi vorba la el de constrângere ritmică sau silabi-că; iar preocuparea prosodică e îndoielnică, dacă i se pare prezentată vreodată ca intenţie de vers liber".

Vladimir Streinu

George Bacovia este unul dintre cei mai tragici, mai contestaţi, mai singuratici şi mai statornici cu ei înşişi poeţi români simbolişti.

Sensibilitatea sa şi propria-i boală - deci deodată: durerea şi nepotrivirile sufletului şi ale trupului - contra cărora el a luptat neobosit şi neîngenuncheat, reuşind să le armonizeze în cântec, reîntrupâ ndu-le într-un simbol, într-o floare crescută la capul unui cavou, în lacrimile ploilor de toamnă, în foşnetul frunzelor palide care cad, mai înainte de a fi pe deplin moarte, peste oftaturile romantice ale unor parcuri pustii, în ritmul valurilor din jurul „locuinţelor lacustre", parcă de la marginile lumii şi ale timpurilor, marcând cadenţa clipelor care-i măsurau şi poetului drumul sinuos al vieţii.

"Există o atmosferă bacoviană - afirmă Eugen Lovinescu - o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţe chircite în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită de melancolia caterincilor şi cu bucuria panoramelor în care prinţese oftează mecanic în racle de sticlă şi în această atmosferă de plumb, o stare sufletească identică, o abrutizare de alcool, o deplină dezorganizare sufletească, prin gândul morţii şi al neantului, un vag sentimentalism banal, în tonul caterincilor şi macabru, în tonul păpuşilor de ceară ce se topesc, o descompunere a fiinţei mecanice în mişcări silnice şi halucinante, într-un cuvânt o nimicire a vieţii, nu numai a formelor ei spirituale, ci şi animale".
Cuvintele lui Eugen Lovinescu definesc în mare măsură şi universul poetic specific operei lui George Bacovia: viaţa tristă a creatorului izolat de societate şi dezamăgit, lumea descurajată a celor de la marginea oraşelor de provincie, peisajul cenuşiu de plumb şi toamnă, parcurile pustii, cimitirele dezolante, abatorul însângerat, melancolia celui înfrânt de viaţă.

PLUMB

„ Simboliştii erau cei mai decorativi. Bacovia e pictural. Dar nu reprezentând realul, ci maltratăndu-l. Tot un mod de a maltrata realul este repetiţia mecanică, prin care Bacovia crează o lume de marionete, de păpuşi de ceară, ce fac salturi groteşti, ca nişte fiinţe dezarticulate ".
Nicolae Manolescu
Poezia Plumb, apărută în volumul cu acelaşi titlu, publicat în anul 1916, crează un cadru adecvat şi reprezentativ pentru modul de a scrie al autorului, fiind alcătuită din două strofe, care corespund celor două planuri ale realităţii: cea exterioară, reprezentată de cimitir şi de cavou, şi realitatea interioară, care simbolizează prăbuşirea sentimentului iubirii.

Locul descris de poet este dominat de cuvântul plumb, care reprezintă nu numai realitatea cenuşie, ci şi trecerea vieţii spre împietrire, prăbuşită în greutatea nemişcătoare a plumbului: „Dormeau adânc sicriele de plumb /Şi flori de plumb şi funerar veşmânt- / Stăm singur în cavou... şi era vânt... /Şi scârţâiau coroanele de plumb'1'.

Observăm că, alături de sicrie, florile şi coroanele devin de plumb, intrând într-o împietrire cenuşie. Poetul se află singur în cavou şi unica formă de mişcare o reprezintă bătaia vântului, făcând să scârţâie coroanele morţilor.

Îmbinarea dintre nemişcarea sicriului şi scârţâitul coroanelor ne duce cu gândul la hotarul dintre viaţă şi moarte, poetul fiind nu doar martorul atmosferei înfăţişate, ci şi personajul care trăieşte în intimitatea acestei atmosfere apăsătoare: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig"... Amorul întors e reprezentat de coroana frântă, care cade în cavou, peste florile de plumb, iar poetul zadarnic îl mai cheamă, încercând, cu o ultimă disperare, să se salveze de iubire, fiindcă amorul de plumb moare, după cum se exprimă chiar automl: „Stăm singur lângă mort... şi era frig... / Şi-i atârnau aripile de plumb". Observăm că, între prima şi a doua strofă, există o simetrie a concordanţelor expresive, realizată cu ajutorul unor repetiţii şi paralelisme simbolice. În primul vers, "Dormeau adânc sicriele de plumb"; în versul al cincilea „Dormea întors amorul meu de plumb", ambele versuri axân-du-se pe verbul a dormi, dar subiectul fiind schimbat prin paralela: sicriu - amor.

Schema de construcţie este continuată cu versurile doi şi şase: în versul al doilea întâlnim: „Şi flori de plumb şi funerar veşmânt" - elemente care acoperă sicriul - în timp ce în versul al şaselea întâlnim amorul poetului care „doarme / Pe fiori de plumb (şi-am început să-l strig)". Partea finală a versului (luată de noi între paranteze) reprezintă încercarea poetului de a salva amorul care moare. Versurile al treilea şi al şaptelea au simetrice expresiile stăm singur - dar finalul fiecăruia este schimbat: „(Stam singur) în cavou şi era vânt - „(Stăm singur) lângă mort... şi era frig", re-alizându-se, astfel, o îmbinare între imaginea auditivă şi cea tactilă. Versurile al patrulea şi al optulea au identice asemănarea cu plumbul a coroanelor şi a aripilor, dând astfel o lină mişcare florilor din care au fost făcute coroanele. Repetarea de şase ori a cuvântului plumb, acordat ca epitet pentru substantivele: sicrie, flori, coroane, (din nou) flori şi aripi, dă cheia simbolistă a întregii poezii, accentuată şi de tonalitatea elegiacă a imperfectelor verbelor: dormeam, stam, era - cerând un echlibru între peisajul descris şi starea sufletească a poetului.

ÃŽN GRÄ‚DINÄ‚

Simbolist reprezebtativ, considerat unul dintre cei mai de seamă poeţi români moderni, George Bacovia, îmbină în poezia în Grădină unele elemente ale exprimării clasice (ritmul, rima, măsura, descrierea specifică pastelurilor) cu altele specific simboliste.

Scârţâie toamna din crengi ostenite: începutul este eminescian: Scărţăie-n vânt cumpăna de la fântână (Sara pe deal), cadrul de ansamblu se aproprie de pastelurile lui Vasile Alecsandri (Sfârşit de toamnă), iar descrierea coloristică de Dimitrie Anghel (în grădină).

Şi totuşi , prin simbolismul sugerat (Frunzele cad ca un sinistru semn) George Bacovia revine la elementele sale specifice, schimbând chiar muzicalitatea primului vers, prin adausul a două determinante simboliste:... disconfort şi infiorător scârţie toamna din crengi ostenite, ca o sugestie a supraetajării diferitelor influenţe poetice.

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---