Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poetul George Bacovia, care avea să reprezinte culmea simbolismului de la noi, deschizând porţile poeziei spre modernitate, s-a format în mediul simbolist al cenaclului de la Literatorul, condus de Alexandru Macedonski, pe care-l frecventează între anii 1903-l904.

Apartenenţa sa la simbolism şi decadentism este clară nu numai prin prisma poeţilor care-l inspiră - Baudelaire, Verlaine, Rollinat, Laforgue, Poe, dar şi prin crezul său artistic, exprimat în Viaţa literară, reflectând din plin estetica simbolistă - „în poezie m~a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei... Întâi am făcut muzică, şi după strunele vioarei am scris versuri... Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea de'snădejdei... În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau un precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare... Plumbul ars este galben. Sufletul ars e galben."
Dincolo de simbolismul evident, poezia lui Bacovia are şi alte atuuri. Atât George Călinescu, cât şi Nicolae Manolescu au remarcat artificiul, manierismul bacovian. Cel din urmă scria în Poeţi moderni - „Primul lucru care ne izbeşte ia G. Bacovia este tocmai spiritul teatral, manierismul, stilul suferinţei. Nu ascultăm spovedania unui bolnav, ci luăm parte la o punere în scenă, poetul desprinzându-se pe fondul universului căruia i-a dat viaţă aproape ca un personaj. El e absent şi prezent, autor şi actor."

Aceste aprecieri critice pun în lumină şi o altă constantă a poeziei bacoviene - relaţia dintre planul exterior şi cel interior. Aceasta este ceva mai complicată decât o simplă armonizare. Deşi Bacovia este sensibil în faţa peisajului exterior, selectând imagini de o rară şi ascunsă frumuseţe, pendulând între gingăşia florilor fanate şi macabrul cadavrelor în descompunere, el nu realizează propriu-zis ceea ce se cheamă o descriere de peisaj. Obiectul descrierii sale e haotic şi selectiv, părând mai degrabă o cheie de interpretare, un cod al descifrării peisajului interior. Absurdul, care însoţeşte adesea acest peisaj, se poate explica prin această scufundare în sinele, ce reprezintă de fapt lumea. Elementele aşa-zisului tablou exterior - ploaia, copacii, oraşul, apusul, toamna - asigură, halucinant şi eficient, trecerea în planul interior, adevăratul „obiect" al descrierii.
Un exemplu în acest sens este şi poezia Decor, apărută la Iaşi în revista Arta în numărul 19, la 15 martie 1904, selectată apoi şi în volumul Plumb din 1916.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema poemului pare să fie o descriere de natură, prin intermediul căreia eul poetic bacovian face o incursiune în realitatea interioară, dezvăluindu-ne melancolia neagră a proximităţii morţii. Titlul poeziei -Decor - reflectă artificialitatea, manierismul specific bacovian al acestui peisaj desprins parcă de pe scena unui teatru. Chiar dacă poezia este un pastel, ea nu mai înfăţişează natura, liberă, sălbatică, aşa ca în opera eminesciană, ci parcul. Acesta este parte integrantă a mediului citadin, constituindu-se într-un element simbolist, dar, în acelaşi timp, şi rezultatul unei „puneri în scenă".

Poezia are la bază contrastul alb-negru, un joc de lumini şi umbre, inspirat, fără îndoială din poezia romantică. Contrastul capătă, însă, aici o cu totul altă finalitate, care îl apropie de poezia modernă, sporind senzaţia de artificialitate, de ieşire din realitatea imediată. Criticul Nicolae Manolescu vorbeşte despre o „coborâre în infern" - „Dintre poeţii români, Bacovia e singurul care a coborât în Infern. Vedeniile aduse la suprafaţă sunt, la lumina zilei, stranii şi tulburătoare ca imaginile de la panoramă."

Ninsoarea, ca şi ploaia în Lacustră, este simbolul distrugerii universului şi elementul de trecere în planul interior. Selectiv şi comprimat, pastelul bacovian are foarte puţine în comun cu modelul instaurat de Alecsandri, folosind contrastul cromatic ca pe o serie de flashuri ce-i permit sondarea unor zone ascunse ale subconştientului.

Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia conţine trei catrene, însoţite fiecare de câte un vers liber ce funcţionează ca un refren. Aceste versuri libere sunt extrem de importante în succesiunea celor două planuri ale poemului - planul interior şi cel exterior. Primele două fac trecerea de la exterior la interior - cu adnotarea relativităţii acestor termeni -, iar al treilea marchează fuzionarea lor, încheind rotund ciclul.

Incipitul este abrupt, insistând asupra contrastului alb - negru, asigurând pătrunderea într-o realitate halucinantă - „Copacii albi, copacii negrii". Caracterul criptic al acestui peisaj este accentuat de finalul care suprapune definitiv cele două planuri. Între căderile secvenţiale ale zăpezii, reprezentând aici imaginea trecerii, punctate de străfulgerările „copacilor albi, copacilor negri" se consumă aventura existenţială a poetului, aflată permanent sub imperiul morţii. Imaginile vizuale -„copacii albi, copacii negri", „pene albe, pene negre" alternează cu cele auditive - „... regretele plâng iar...", „pasăre cu glas amar". Refrenul serveşte la crearea unor armonii obsedante, ajutat şi de comprimarea la maximum a imaginilor selectate.
Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Figura de stil cel mai bine reprezentată este epitetul, ilustrând simplitatea extremă a inventarului artistic bacovian. El accentuează contrastul alb-negru sau insistă asupra apropierii morţii - „decor... funerar". Primul catren e dominat de alternanţa alb-negru, realizată prin epitet, sugerând printr-o tehnică modernă, relaţia complexă a termenilor unui contrast. Cheia de interpretare este variată - alb şi negru, viaţă şi moarte, imaginea şi negativul ei. Peisajul se transformă treptat în radiografia realităţii interioare, sub presiunea izolării si singurătăţii. Personificarea „...regretele plâng iar..." amplifică alunecarea spre planul interior, dominat de prezenţa morţii. Catrenul al doilea se deschide cu aceeaşi alternanţă halucinantă, asociată cu imaginea păsării ce constituie un element al vieţii. Existenţa este , însă asociată prin intermediu! metaforei „cu glas amar" cu suferinţa şi regretul.
Epitetul „secular", ataşat parcului sugerează discrepanţa dintre aparenta stabilitate a realităţii exterioare, în opoziţie cu fragilitatea şi echilibrul precar al celei interioare. Versul liber ne întoarce iarăşi spre interiorul sinelui, făcând parte în acelaşi timp din aria semantică a existenţei umane, văzută ca fantomatică, iluzorie şi plină de suferinţă - „În parc fantomele apar..." .

Ultimul catren are la bază enumeraţia, ce structurează un adevărat caleidoscop de simboluri care aparţin, cel puţin aparent, planului exterior - frunzele, copacii, penele, într-un cuvânt, decorul. Selectarea lor haotică sugerează deşertăciunea condiţiei umane, ameninţată permanent de umbra morţii, care face ca, atât realitatea interioară, cât şi cea exterioară să se prăbuşească, amestecându-se „Şi frunze albe, frunze negre; / Copacii albi, copacii negri; / Şi pene albe, pene negre,/ Decor de doliu, funerar...". Ultimul vers liber aduce imaginea ninsorii, simbol al sfârşitului de lume, o cortină ce se lasă peste actul final - „în parc ninsoarea cade rar...". Izolarea eului de lumea înşelătoare şi de sine însuşi este acum completă.

Versificaţie

Primele două catrene au rimă îmbrăţişată, în timp ce ultimul nu are decât două versuri care prezintă rimă. Măsura este variabilă, de 8-9 silabe, iar catrenele cu rimă au şi ritm iambic, de unde şi sonoritatea stinsă, melancolică.

Modurile ÅŸi timpurile verbale.

Singurul timp folosit în poezie este prezentul, sugerând asumarea acestei realităţi în alb şi negru, în care interiorul şi exteriorul îşi pierd graniţa care le separa, contopindu-se. Halucinanta realitate are loc aici şi acum, acaparantă, dar totuşi efemeră, mereu în apropierea amară a morţii.

Concluzii

Dincolo de esenţa simbolistă a poemului, marcat de prezenţa mediului citadin, de artificialitate, sonoritatea stinsă şi de estetica vagului, poezia bacoviană Decor ne învaţă lecţia simplităţii. Printr-o alternanţă alb-negru, şi cu minimum de mijloace artistice, poetul ne convinge că lumea şi şinele se confundă, prăbuşindu-se împreună sub căderea liniştită a fulgilor de nea, semnul exterior al acestui cataclism.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---