Încadrare în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Relaţia simbolismului de la noi cu restul poeziei moderne e una destul de complicată. în jurul anului 1900 simbolismul francez era epuizat din punct de vedere estetic, în timp ce simbolismul românesc abia începe să se definească. Prin urmare - ne spune criticul Nicolae Manolescu -„simboliştii români prelungesc curentul în noi condiţii istorice, sortindu-l, ca altădată romanticii noştri romantismul, unui destin deosebit... Simbolismul românesc este un simbolism (puţine din notele europene ale curentului îi sunt străine) care înfloreşte în plină epocă modernă şi e străbătut de ecourile ei." Poezia lui Bacov ia reprezintă perfect această realitate, împingând modernitatea până la antisimbolism.

Simbolismul este însă, în esenţa lui, un curent neoromantic, tocmai prin respingerea parnasianismului, deşi în spaţiul românesc se va produce o captare a unor serii de influenţe romantice, parnasiene şi moderne în interiorul simbolismului. Explicaţia ar consta în decalajul istoric şi în condiţiile istorice şi literare deosebite. Trebuie să nu uităm că relaţia dintre curentele anterioare simbolismului, clasicismul şi romantismul, a fost cu totul alta la noi decât în mediul francez, cele două coexistând. Acesta este deci, terenul pe care ia naştere simbolismul şi explică particularităţile acestuia în România. În acest context apariţia unui poet de esenţă romantică, ce cultivă elemente simboliste, precum Ion Minulescu, nu mai este ciudată.

Fibra neoromantică se manifestă şi în poezia lui Bacovia, atât prin factura curentului, cât şi prin relaţia directă cu opera unor modele precum Eminescu sau paşoptiştii. „Ceea ce se observă numaidecât la Bacovia este spiritul decadent al unei sensibilităţi, în linii esenţiale, eminesciene." Spunea Nicolae Manolescu în Poeţi moderni.
Poemul Decembrie ilustrează această influenţă romantică. Apare pentru prima oară la, 19 noiembrie 1906, în Românul literar din Bucureşti, fiind apoi inclusă în volumul Plumb din 1916.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema acestui poem este dată de refugiul în faţa ninsorii, văzută ca o stihie dezlănţuită şi nimicitoare, care înghite totul. Odaia devine simbolul acestei „izolări eminesciene de agitaţia din afară", păstrând o notă intimistă, dată de focul care arde, ceaiul, lectura iubitei, având legătură, mai degrabă, cu a doua perioadă a romantismului.

Titlul ilustrează tema, reprezentând o încercare de fixare a unui reper temporal - luna decembrie, luna ninsorilor şi a viscolelor din belşug. însă fixarea nu se face în timpul real, ci într-o altă realitate, atemporală, în care ninsoarea-l izolează de restul lumii. Ea acţionează ca o barieră între eul poetic şi univers, permiţând trecerea într-un alt plan. Scenariul este asemănător cu cel din Lacustră, mizând pe forţele dezlănţuite ale naturii, acolo ploaia, aici ninsoarea. Aceste forţe devin factori de distrugere ai universului, atât exterior, cât şi interior. Prin contrast, odaia este spaţiul refugiului, al retragerii în sine, trăind prin atmosferă şi, nu în ultimul rând, prin lectură. Eminescu foloseşte aceeaşi formulă a evadării din realitate la începutul Scrisorii I.

Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia conţine şase catrene, prezentând o structură simetrică. Incipitul poeziei marchează pe lângă asocierea cu titlul şi ninsoarea o adresare directă la persoana a II-a. Aceasta face parte din monologul liric, având rolul de a personaliza această retragere într-o altă lume.

Erosul face parte integrantă din această realitate, înscriindu-se în atmosfera intimă a odăii luminată de focul din sobă. Finalul poeziei reia melodic, prin refren, primul vers - „Te uită cum ninge decembre", lipsa prepoziţiei reuşind aproape o personificare a lunii care aduce atâta ninsoare.

Acesteia i se adaugă două imperative interesante, imperative ce conturează locul refugiului ca un cocon al liniştii, al iubirii şi al veseliei, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e singular în poezia bacoviană - „Nu râde...citeşte nainte".
Ca şi în restul poeziilor lui Bacovia, există două planuri, care, de data aceasta, sunt mai clar delimitate - înăuntru şi afară, planul interior şi cel exterior. Influenţa romantică se manifestă aici prin refugiul interior în faţa distrugerii lumii, care afectează profund doar exteriorul. Procedee şi mijloace artistice.
Primul catren se deschide cu o puternică imagine vizuală - „Te uită cum ninge decembre", creată printr-un limbaj cu iz arhaic ce serveşte retragerii din real. Aceste imagini vizuale respectă dualitatea planurilor -vom avea pe de o parte imagini ale exteriorului, toate din câmpul semantic al iernii - vijelia, zăpada, decembre, promoroacă, iar pe de altă parte, imagini care ţin de realitatea interioară - prezenţa iubitei, odaia, jăratecul sobei. Lor li se vor adăuga imagini auditive, precum trosnetul focului sau sunetul vijeliei. Atmosfera caldă şi intimă a odăii, luminată de prezenţa iubitei, nu exclude totuşi, sentimentul zădărniciei, provocat de căderea apocaliptică a zăpezii şi sfârşitul iminent al acestei lumi - „Sau zilele mele-totuna- / Aş vrea să le-nvăţ simfonia". Pluteşte un aer de oboseală şi fatalitate în acest refugiu din faţa distrugerii lumii, pentru ca atmosfera să fie cu adevărat liniştită şi veselă - „Şi ningă... zăpada ne-ngroape". Este exact ce exprimă aici conjunctivul arhaic, dar şi punctele de suspensie. Abandonul în această lume interioară se face lin, cu ajutorul lecturii, care capătă puteri purificatoare - „Citeşte-mi ceva de la poluri". Gustul pentru antiteze, mult mai pronunţat decât în alte poeme, provine din influenţa romantică - căldura din interior în opoziţie sugerată cu frigul de afară, ziua şi întunericul, interior - exterior, înainte - înapoi. Inventarul figurilor de stil este redus la minimum, poezia ar fi avut aproape un nucleu epic, eclipsat însă, de prezenţa simbolurilor.

Metafora „zilelor mele... aş vrea să le-nvăţ simfonia" descrie cât se poate de simbolist şi de muzical trecerea timpului, deşi această supratemă are origine tot romantică. Spre deosebire de timpul eminescian care era bivalent, timpul bacovian nu are decât o măsură, cea interioară.

Versificaţie

În cele şase catrene rimează doar versurile 2 şi 4, restul constituind asonante. Măsura este fixă, de nouă silabe, iar ritmul este trohaic. Limbajul
Are o tentă arhaică - „decembre", jăratec" - ce sporeşte impresia de apocalipsă. în acelaşi timp se întâlnesc în poezie şi neologisme -„simfonie", dar prezenţa lor e mai discretă.

Modurile ÅŸi timpurile verbale.

Prezentul, folosit des în poezie, reprezintă asumarea acestei lumi interioare, în care eul poetic încearcă, nu fără un acut sentiment al sfârşitului, să-şi găsească adăpost din acest potop de zăpadă. Imperativele

- „vino", „nu râde" - alături de substantivele în cazul vocativ - „iubito" -marchează personalizarea monologului liric. Sugerând prezenţa unui interlocutor, ele alungă impresia de singurătate şi de izolare. Conjunctivele
- „să ascult", „s-aud" - sunt mărci ale proiecţiei, ale virtualităţii acestei lumi interioare.

Concluzii

Despre frumuseţea stranie a poeziei bacoviene s-a scris şi se va mai scrie, probabil, Bacovia fiind poetul care marchează prin opera sa literatura simbolistă şi începuturile poeziei moderne. însă, ca şi în cazul lui Sadoveanu, frumuseţea sa e atât de specială, încât constituie un paradox -ea marchează categoric forma şi tematica literaturii de după, dar va rămâne inimitabilă. Astfel, poetul care îşi joacă propria dramă, însingurându-se de lume, va fi izolat, chiar şi în propria-i frumuseţe.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---