După cucerirea Ierusalimului, cruciada îşi schimbă sensul sau cel puţin conţinutul: dacă eliberarea Oraşului Sfânt rămâne în centrul preocupărilor, realizarea acestui ţel admite, de-acum încolo, tot felul de mijloace. Realismul cuprinde cruciada: aventura spirituală şi materială, al cărei deznodământ depindea de voinţa divină, devine o operă politică şi strategică, pregătită şi organizată îndelung. Cu toate că monarhiile engleză şi franceză manifestă prea puţin interes faţă de cruciadă (Ludovic cel Sfânt este, în multe privinţe, o excepţie), aceasta, intrată în obiceiurile cavalerilor occidentali, mai frecventă în veacul al XIII-lea, este deopotrivă un rit şi o instituţie care capătă contur. De vreme ce poţi dispune de trupe datorită cruciadei, ispita de a o folosi pe aceasta împotriva altor „necredincioşi" decât musulmanii din Ţara Sfântă este mare: aceste devieri îi risipesc forţele materiale, îi subminează forţele spirituale şi vor constitui cauza neputinţei sale finale.

Deturnarea celei de-a IV-a Cruciade şi întemeierea statelor latine din Grecia
Prima dintre aceste noi expediţii este cruciada plănuită de împăratul Henric al VI-lea, care moşteneşte deopotrivă posesiunile tatălui său Frederic I şi Regatul Siciliei (1194) şi, prin aceasta, tradiţiile mesianice ale cruciadei imperiale, ca şi ambiţiile mediteraneene ale normanzilor. Pregătirile sunt exclusiv politice: principii Ciprului şi Armeniei îi recunosc suzeranitatea în schimbul unor coroane regale. Henric al VI-lea solicită Bizanţului participarea la cruciadă, apoi un tribut anual ridicat pentru plata căruia împăratul Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203) este nevoit să stabilească un impozit suplimentar (ala-manikon) şi să recurgă la sacrificarea podoabelor mormintelor imperiale. Cruciada este însoţită curând de ambiţii justiţiare: Henric al VI-lea, care l-a căsătorit pe fratele său, Filip de Suabia, cu Irina, fiica lui Isaac Anghelos, se erijează în răzbunător al împăratului detronat. Este nevoie de plata tributului de către Bizantini şi de opoziţia papei pentru ca cruciada spre Constantinopol să fie deturnată spre Ierusalim. Primele contingente sosite înaintea împăratului recuceresc Sidonul şi Beirutul, restabilind astfel legăturile pe uscat între Acra şi Tripoli (1197), dar moartea lui Henric al VI-lea dispersează expediţia.

Eşecul cruciadei imperiale a lui Henric al VI-lea, după cel al lui Frederic Barbarossa, a furnizat un argument noului papă, Innocenţiu al III-lea (1198-1216), jurist pătruns de prerogativele Sfântului Scaun, dornic de a extinde puterea acestuia în condiţiile crizei Imperiului, pentru a lansa o cruciadă de inspiraţie pur pontificală. Legatul Pietro Capuano şi Foulque, preot de Neuilly-sur-Marne, predică în Franţa cu un succes crescând; asemeni predicatorilor populari şi fondatorilor ordinelor eremitice din secolul al XII-lea, Foulque stăruie asupra reformei morale, a luptai împotriva luxului, prostituţiei şi cametei şi preamăreşte virtutea purificatoare a cruciadei chiar în momentul în care aceasta va fi dominată de probleme financiare, într-adevăr, papa a decretat un impozit de 2,5 % asupra veniturilor ecleziastice pentru finanţarea cruciadei. Cruciaţii din Champagne şi Flandra care l-au ales în fruntea lor pe Thibaut de Champagne şi, la moartea acestuia, pe Bonifaciu de Montferrat, îşi trimit plenipotenţiarii pentru a încheia cu Veneţia un tratat privind transportul armatei, estimată la patru mii cinci sute de cavaleri, nouă mii de scutieri, douăzeci de sergenţi pedeştri, şi aprovizionarea sa timp de un an, care se ridica la 85 000 de mărci.

La întâlnirea stabilită, în primăvara anului 1202, cruciada, abandonată deja de burgunzi şi de provensali, îmbarcaţi la Marsilia, numără doar o treime din efectivele prevăzute şi plăteşte cu greu 50 000 de mărci veneţienilor. Un moratoriu este acordat, cu condiţia ca cruciaţii să ajute Veneţia să recucerească portul dalmat Zara de la regele Ungariei, Cucerirea acestui oraş creştin (noiembrie 1202) stârneşte proteste în rândurile armatei; papa îi excomunică pe veneţieni şi pe cruciaţi, dar anulează curând pedeapsa în cazul acestora din urmă. În timpul iernii, tânărul Alexios (al IV-lea) Anghelos ajunge la Zara şi le cere cruciaţilor să-1 restabilească pe tronul imperial pe tatăl său, Isaac al II-lea, răsturnat şi orbit de Alexios al III-lea în 1195. În schimbul acestui ajutor, le făgăduieşte importante sume de bani, contribuţia Imperiului Bizantin la continuarea cruciadei şi unirea Bisericilor. În ciuda opoziţiei unei părţi a armatei şi a legatului, planul este adoptat: în primăvara anului 1203, cruciada cucereşte Corfu şi începe asediul Constantinopolului 24 iunie 1203). La 17 iulie, un prim asalt asupra capitalei provoacă fuga lui Alexios al III-lea; restabilit pe tron, Isaac al II-lea este nevoit să cârmuiască împreună cu fiul său Alexios. Incapabil să respecte promisiunile făcute cruciaţilor, a căror nerăbdare sporeşte, în vreme ce populaţia greacă le e din ce în ce mai ostilă, sunt înlăturaţi de o răscoală populară care îl aduce la putere pe Alexios al V-lea Ducas, antilatin convins. În martie 1204, potrivit unui tratat încheiat între dogele Enrico Dandolo, care participă în persoană la expediţie, şi baronii cruciaţi, este hotărâtă împărţirea Imperiului Bizantin a cărui posesie avea să le fie asigurată de atacarea Constantinopolului. La 13 aprilie, oraşul este cucerit şi lăsat pradă jafului: „N-au fost nicicând văzute ori cucerite atâtea avuţii, atât de nobile, atât de bogate, câte se strânseseră aici, în mai bine de şase veacuri", scrie Robert de Clari, în vreme ce cronicarul Nicetas Choniates, şi el martor al evenimentelor, compară bunătatea sarazinilor cu violenţele latinilor „care poartă pe umăr crucea lui Hristos”. Cruciada a ruinat „regina oraşelor" creştinătăţii şi a adâncit definitiv schisma între Biserici şi între credincioşii din Orient si din Occident.

Evident pentru creştinătatea greacă, victimă a cruciadei, scandalul nu apare decât progresiv în conştiinţa occidentală. Innocenţiu al III-lea acceptă mai întâi faptul împlinit, mai mult sau mai puţin justificat de promisiunile de unire a Bisericilor şi de ajutor pentru Imperiul Latin de la Ierusalim; apoi, aflând de deşertăciunea lor, informat în legătură cu excesele şi urmările nefaste ale expediţiei din 1204, el este primul care vorbeşte despre „deturnarea" Cruciadei, acuzându-i pe veneţieni de aceasta: „ Aţi abătut şi aţi făcut armata creştină să se abată de la calea cea bună la cea rea..., aţi deturnat această armată atât de numeroasă... care fusese adunată cu atâta greutate, a cărei conducere costase atât de scump, cu care trăgeam nădejde nu numai să recăpătăm Ierusalimul, dar şi să punem stăpânire pe cea mai mare parte a regatului Egiptului.”

Conceptul de „deviere" nu este aşadar o creaţie a conştiinţei istorice modeme, dar aceasta s-a străduit să descopere responsabilii pentru producerea acestui fenomen: puţinilor susţinători ai.unei.teorii a „hazardului" care se mărgineau să constate Mântuirea faptelor, aşa cum le relatează Villehardouin, le răspund toţi cei care cred în premeditarea unuia sau altuia dintre protagoniştii cruciade.

Responsabilităţile si interesele în devierea celei de-a IV-a Cruciade nu rămân mai puţin evidente; încă din 1202, Filip de Suabia, cumnatul lui Alexios (al IV-lea) Anghelos, îl primeşte pe acesta şi propune papei, dacă îşi recapătă domnia asupra „regatului grecilor", ajutorul Imperiului Bizantin pentru cruciadă; Bonifaciu de Montferrat cunoaşte şi el planul încă din această perioadă, iar legăturile celor doi fraţi ai săi cu Orientul bizantin explică atitudinea sa favorabilă în această privinţă. Innocenţiu al III-lea doreşte, bineînţeles, ca Biserica greacă să accepte să se supună Romei şi ca Imperiul să sprijine cruciada în loc să o contracareze, dar nu se gândeşte la folosirea forţei pentru a-şi atinge scopul. În schimb, rolul Veneţiei este capital: în mod premeditat sau nu, ea a folosit la maximum circumstanţele în interesul propriu. Începând cu 1082, a primit privilegii comerciale considerabile în Imperiu, reînnoite şi sub domnia lui Isaac al II-lea şi Alexios al III-lea, dar ea se simte ameninţată de concurenta Genovei si îndeosebi a Pisei, căreia i-au fost acordate privilegii similare, de recrudescenţa pirateriei pe care Bizanţul nu o mai reprimă, atunci când nu o favorizează chiar, şi mai cu seamă de ostilitatea crescândă a populaţiei greceşti, în 1171 si 1182, în cursul unor răscoale antilatine, negustorii italieni au fost expulzaţi sau masacraţi. Imperiul este pe cale de a se dezintegra, aşa cum o arată secesiunile Ciprului (1182), Trapezuntului (1204), bulgarilor şi vlahilor, sârbilor, precum şi autonomia unor „arhonţi" în Grecia sau în Asia Mică. În acest climat instabil, consolidarea sau ameliorarea situaţiei pot părea utile; cucerirea Constantinopolului va conferi, într-adevăr Veneţiei accesul neîngrădit la Marea Neagră, până atunci interzisă străinilor. Dogele Enrico Dandolo, care participă el însuşi la expediţie, dispune de un mijloc de presiune (creanţele Veneţiei) asupra cruciaţilor. Pretextele apărării „dreptului moştenitorului direct" (Alexios al IV-lea ca moştenitor de drept) şi pedepsirii oraşului „infidel legii Romei", îi folosesc spre a potoli conştiinţa baronilor cruciaţi, în timp ce, în ochii tuturor, lucesc bogăţiile materiale şi spirituale — relicvele — ale Bizanţului. Determinismul economic împinge Veneţia să domine Constantinopolul: chemarea lui Alexios al IV-lea furnizează pretextul, iar cruciaţii masa de manevră. Fără Veneţia, cruciada nu ar fi fost „deviată"; fără cruciadă, Veneţia nu şi-ar fi putut clădi imperiul în Orient.

Dintre toate realizările celei de-a IV-a Cruciade, imperiul veneţian avea sa fie cea mai durabilă. Aşa-numita partitio, aplicând termenii tratatului din 1202 asupra împărţirii pe jumătate între cruciaţi şi veneţieni a cuceririlor ce urmau a fi făcute, acorda împăratului latin un sfert din teritorii, cele trei sferturi rămase revenind jumătate veneţienilor şi jumătate „pelerinilor", împăratul ales a primit Constantinopolul, Tracia şi nord-vestul Asiei Mici, teritorii pe care le-a apărat cu mare greutate de atacurile bulgarilor (înfrângerea de la Adrianopol, 1205) şi ale Imperiului grec de Niceea (înfrângerea de la Poimanenon, 1225), apoi ale acestor două forţe reunite (asediul Constanti-nopolui, 1236). Dăinuirea Imperiului Latin, redus la stăpânirea asupra oraşului Constantinopol, depinde atunci numai de neînţelegerile dintre adversarii săi, de eventualele ajutoare primite din partea Occidentului - dar apelurile lui Grigore al IX-lea la cruciadă pentru apărarea Imperiului Latin (1235 şi 1237) rămân practic fără efect - şi mai ales de sprijinul flotei veneţiene. În lipsa acesteia, Constantinopolul este recucerit aproape fără luptă în 1261.
_{sursa imaginii harrisonburg.k12.va.us}

---

Tag-uri: cruciade, ierusalim, ludovic cel sfant, grecia, sicilia, filip de suabia

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 28 November '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---