Repere analitice

SPECIA LITERARÄ‚:

• comedie, specie dramatică având ca trăsătură dominantă comicul, cu menirea de a stârni râsul; comedie de moravuri;
• apare în anul 1884, fiind jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

STRUCTURA DRAMATICA:

• comedia „O scrisoare pierdută" este structurată în patru acte, bazate pe unitatea clasică de timp, de spaţiu şi de acţiune, la rândul lor împărţite în scene (respectiv 9,14,7,14), delimitate de intrarea sau de ieşirea din scenă a personajelor;
• în opera dramatică mesajul se transmite în mod indirect, prin replici rostite de personaje angajate într-un joc scenic, într-un spectacol; naraţ iunea, specifică operei epice, este înlocuită prin didascalii, care cuprind numele şi starea socială a personajelor, referiri la spaţiu, timp, indicaţii scenice înaintea replicilor propriu-zise, descriind situaţiile de comunicare verbală, nonverbală şi paraverbală specifice operei dramatice;
• titlul desemnează „obiectul buclucaş" care generează conflictul şi declanşează acţiunea.

REPERE SPAÅ¢IALE Åžl TEMPORALE.

• acţiunea se desfăşoară, aşa cum se menţionează în didascalii, în „capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre", adică 1883 (an electoral în România timpului), având ca scop desemnarea, de către partidul de guvernământ, a unui candidat pentru Cameră, complicată însă din cauza intrigilor şi a luptelor de culise dintre diversele grupuri de interese, subliniate prin bogate resurse ale comicului de situaţie şi ale comicului de moravuri..

CONFLICTUL Åžl ACÅ¢IUNEA:

• partidul este condus de o grupare dominantă, alcătuită din Zaharia Trahanache, „prezidentul Comitetului permanent" şi al diferitelor comitete şi comiţii conexe unei astfel de funcţii a unui şef local, şi din Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului; aceştia ar opta pentru desemnarea drept candidat a lui Farfuridi, ins inexpresiv, plat şi lipsit de curaj;
• gruparea „stâlpilor puterii" intră in conflict cu o alta, disidentă din acelaşi partid: pentru candidatură luptă, prin toate mijloacele, cu o lipsă de scrupule tipică politicii de culise, şi avocatul Nae Caţavencu, director al ziarului „Răcnetul Carpaţilor", adept al curentului mai liberal al partidului, practicând arta şantajului, în speţă publicarea unui document compromiţător, o „scrisorică de amor" a prefectului Ştefan Tipătescu către Zoe Trahanache, „coana Joiţica", soţia „onorabilului" şi „stimabilului" şef de partid Zaharia Trahanache;
• conflictul evoluează prin pierderea repetată a scrisorii, de către destinatar şi apoi de către şantajist, creând o aglomerare de întâmplări şi situaţii comice de mare savoare, la care participă, în scene tine distribuite, toate personajele;
• lovitura de teatru vine către finalul piesei, când râvnita candidatură este atribuită altui candidat, trimis „de la centru", din Capitală, Agamemnon Dandanache, mai prost decât Farfuridi şi mai ticălos decât Caţavencu, învechit însă în tactica şi în arta şantajului;
• treburile murdare le fac în piesă personajele mărunte, în special poliţistul Ghiţă Pristanda, om de casă al cuplului Zoe-Tipătescu; drumul sinuos al scrisorii îl complică şi inocentul Cetăţean turmentat, executant, cu un automatism absolut, ca fost poştaş, al unui singur principiu: ca scrisoarea să ajungă la „andrisantul cu domiciliul cunoscut".

TIPOLOGIA PERSONAJELOR:

• Tipătescu este prototipul seniorului medieval, autoritar, care nu acceptă să fie contrazis, voind să urce cât mai sus în ierarhia puterii; joacă, în acelaşi timp, rolul de june prim, dispus să se angajeze în relaţii erotice cu soţia şefului său de partid;
• Trahanache, personaj principal, cu un rol hotărâtor în evoluţia conflictului comediei, este unul din „stâlpii puterii" locale, caracterizat în mod direct de Caragiale prin funcţiile sale în numeroase „comitete şi comiţii" sau de către majoritatea personajelor, printr-o formulă consacrata, „venerabilul neică Zaharia" sau „venerabilul domn Trahanache"; are un nume definitoriu, care îl caracterizează în mod elocvent, „trahana" însemnând „cocă moale, uşor de modelat", fiind tipul încornoratului simpatic, care îşi accepta condiţia în numele prieteniei şi al intereselor politice; „Eu n-am prefect! eu am prietin!", spune el despre Tipătescu, refuzând să dea crezare „docomentului" compromiţător prezentat de Caţavencu, scrisoarea buclucaşă de amor, pe care o consideră o „plastografie"; reprezintă, totodată, tipul ticăitului, prin clişeele lingvistice folosite şi prin tendinţa de a temporiza evoluţia evenimentelor („ai puţintică răbdare", „o sotietate fără prinţipuri vasăzică că nu le are" etc);

• Zoe reprezintă tipul cochetei şi al femeii infidele, formând, împreună cu Trahanache şi Tipătescu, un triunghi conjugal; are aparenţa unei distinse femei de societate, însă cu o viaţă secretă, a cărei dezvăluire ar putea scandaliza urbea;
• Caţavencu este tipul demagogului, al arivistului doritor de putere; e proprietarul unei publicaţii ultraradicale, prin care încearcă să-şi impună influenţa asupra celor din jur, având convingerea că în „oraşul ăsta de gogomani" el este „cel dintâi";
• Farfuridi este prostul fudul, aflat în tandem cu Brânzovenescu; cuplul lor se descalifică mai întâi prin conotaţiile culinare ale numelor şi prin expresiile conexe (nici nu fac de altfel „mare brânză" prin acţiunile lor); comportamentul lor ia uneori aspect de cuplu absurd în manifestări, fiindu-le caracteristice automatismele verbale, mişcarea în cerc, inacţiunea („am, n-am înfăţişare, la douăsprece trecute fix mă duc la tribunal!..."), incoerenţa verbală şi de acţiune, nonsensul discursiv şi existenţial;
• Dandanache este întruchiparea ramolismentului avansat, a tembelismului total într-un mediu social carnavalesc, o apariţie peltică şi grotesca, ilustrată în special prin comicul de limbaj, care aici excelează printr-o neobişnuită aglomerare de confuzii semantice şi de logică, de invenţii onomatopeice şi deviaţii fonetice;
• poliţistul Pristanda este tipul servitorului, cu „grea misie" pe lângă prefect, dar cu „famelie mare, renumeraţie mică, după buget", pe care o compensează însă, prin bunăvoinţa stăpânului, cu mici „ciupeli" de la „onorabilul" Caţavencu sau chiar prin dubioasa afacere cu steagurile; replicile sale urmează o anumită mecanică a gândirii, dar conţin şi viclenia simplistă a slujbaşului mărunt, care doreşte, cu orice preţ, să rămână în graţiile şefului, executând „misiile" cele mai reprobabile;
• Cetăţeanul turmentat este poate cel mai autentic personaj din acest întreg bâlci politic; este omul liber, natural, aflat în faţa dreptului firesc de a alege, nealterat încă de jocul politic perfid al clasei lacome de putere; în piesă, el reprezintă, în mod simbolic, electoratul ameţit, turmentat de vârtejul politic, astfel încât, până la urmă, nedesluşind subtilităţile teribile ale jocului, izbucneşte cu sinceritate: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă..."; are sentimentul datoriei, în virtutea căruia acţionează de-a lungul întregii piese, identificându-se cu traseul scrisorii buclucaşe, având încă o nealterată onestitate, fiindcă trebuie să se asigure că scrisoarea găsită ajunge la „andrisantul" cunoscut.

TIPURI DE COMIC:

• comicul de moravuri demască jocul politic de culise din timpul alegerilor parlamentare, dar şi relaţiile de familie din societatea mondenă a timpului;
• comicul de situaţie ilustrează împrejurările în care se află personajele, generatoare de efecte comice în cascadă: discuţia dintre Tipătescu şi Pristanda pe tema celor patruzeci şi patru de steaguri şi despre spionarea casei lui Caţavencu; relatarea, de către Trahanache, a întâlnirii de la Caţavencu; pierderea şi găsirea repetată a scrisorii buclucaşe; încăierările de la adunările electorale; confuzia continuă în care se află Agamemnon Dandanache; etc;

• comicul de caractere se realizează prin punerea în relaţie a unei tipologii clasice de personaje, care se angajează într-un joc scenic plin de savoare;
• comicul de limbaj se remarcă printr-o aglomerare de formule memorabile, ticuri, efectele comice, expresiile relevante ale grotescului personajelor, ale demagogiei, servilismului, senilităţii încă active în politică; acestea definesc protagoniştii mai mult decât faptele lor, chiar decât mişcarea scenică, deşi în cazul lui Caragiale aceasta are traiectorii ce ating desăvârşirea; memorabilă rămâne, în actul I, scena în care Pristanda prezintă, în faţa lui Tipătescu, printr-o numărătoare hilară, modul în care cele patruzeci şi patru de steaguri au fost distribuite în oraş; replicile lui Pristanda, rostite într-un automatism al unei viclenii specifice „misiei" sale, „Curat constituţional", „Curat mişel", „Curat murdar!", extrag însăşi esenţa personajului, incapabil să lege, în mod coerent, propoziţii şi fraze; pentru Caţavencu, „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. [...] Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! [...] Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi [...]. Numai noi să n-avem faliţii noştri!"; gândirea haotică a lui Farfuridi evocă toate perioadele de avânt şi de luptă politică din istoria română modernă, falsificate până la ridicol din interese meschine, sub semnul paradoxului şi al nonsensului;

• comicul de nume se adaugă comicului de limbaj, numele personajelor fiind definitorii pentru caracterul lor: Tipătescu, previzibil în reacţii, cam intempestiv, lipsit în genere de nuanţe, fixează un tip rigid, mar mult ideea de reprezentant al guvernului în teritoriu; Dandanache are un nume ciudat: se alătură două cuvinte asociate în mod şocant, Dandanache provenind de la „dandana", care înseamnă „belea, bucluc, încurcătură", şi Agamemnon, un nume pretenţios, pompos, mitic, numele eroului grec venit cu oastea aheilor să o elibereze pe Elena din Troia; Caţavencu sugerează limbuţia, beţia de cuvinte (de la cată = „persoană cicălitoare") sau caracterul duplicitar (caţaveică = „haină cu două feţe"); Pristanda are numele unui dans moldovenesc, poliţistul jucând după cum bate vântul politic; „trahanaua" este o cocă moale; Farfuridi şi Brânzovenescu au nume cu rezonanţe culinare, alcătuind un cuplu complementar, justificat în cuprinsul comediei: sunt membri marcanţi ai partidului şi îl apără cu fanatism de sciziune, chiar prin transmiterea la Comitetul central a unei telegrame pe care o dau „anonimă".

Eseu structurat

Comedia „O scrisoare pierdută", unică în literatura română prin actualitatea perpetuă a conflictului şi prin calitatea comicului pe care îl degajă, apărea în anul 1884, fiind jucată pe scena Teatrului Naţional. E o comedie de moravuri, trăsătura dominantă a acesteia fiind comicul, cu menirea de a stârni râsul. „O scrisoare pierdută" este structurată în patru acte, bazate pe unitatea clasică de timp, spaţiu şi acţiune, la rândul lor împărţite în scene (respectiv 9,14,7,14), delimitate de intrarea sau de ieşirea din scenă a personajelor. Titlul desemnează „obiectul buclucaş" care generează conflictul şi declanşează acţiunea.
Acţiunea se desfăşoară, aşa cum se menţionează în didascalii, în „capitala unui judeţ de munte în zilele noastre" (cu referire la alegerile parlamentare din 1883), având ca scop desemnarea, de către partidul de guvernământ, a unui candidat pentru Cameră, complicată însă din cauza intrigilor şi a luptelor dintre diversele grupuri de interese, subliniate prin bogate resurse ale comicului de situaţie şi ale comicului de moravuri.

Gruparea dominantă - alcătuită din Zaharia Trahanache, „prezidentul Comitetului permanent" şi al diferitelor comitete şi comiţii conexe unei astfel de funcţii a unui şef local de partid, şi din Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului - ar opta pentru desemnarea drept candidat a lui Farfuridi, ins inexpresiv, plat şi lipsit de curaj. Pentru candidatură luptă însă, prin orice mijloace, cu o lipsă de scrupule tipică politicii de culise, şi avocatul Nae Caţavencu, director al ziarului „Răcnetul Carpaţilor", adept al curentului mai liberal al partidului, practicând arta şantajului, în speţă publicarea unui document compromiţător, o „scrisorică de amor" a prefectului Ştefan Tipătescu către Zoe Trahanache, „coana Joiţica", soţia „onorabilului" şi „stimabilului" şef de partid Zaharia Trahanache.

Pierderea repetată a scrisorii, de către destinatar şi apoi de către şantajist, creează o aglomerare de întâmplări comice de mare savoare, la care participă, în scene bine distribuite, toate personajele. Lovitura de teatru vine către finalul piesei, când râvnita candidatură este atribuită altui personaj, trimis „de la centru", din Capitală, Agamemnon Dandanache, mai prost decât Farfuridi şi mai ticălos decât Caţavencu, învechit însă în tactica şi în arta şantajului, deţinător şi el al unei „arme politice", al unei scrisori compromiţătoare a unui personaj înalt, „nu spui ţine... persoană însemnată", „becher", pe care nu o înapoiază „andrisantului". El nu face, după nominalizare, o asemenea „prostie", cum avea intenţia Caţavencu, ci o pune la păstrare, „la loc sigur", întrucât „mai trebuie s-altdată... La un caz iar... pac la Războiul".

Treburile murdare ie fac în piesă personajele mărunte, în special poliţistul Ghiţă Pristanda, un fel de om de casă al cuplului Zoe-Tipătescu. Drumul sinuos al scrisorii îl complică şi inocentul Cetăţean turmentat, executant/cu un automatism absolut, ca fost poştaş, al unui singur principiu: ca scrisoarea să ajungă la „andrisantul cu domiciliul cunoscut", discursuri memorabile, ce au devenit, de-a lungul timpului, expresii definitorii ale unui inimitabil comic de limbaj.

De altfel, nu atât actele săvârşite pe scenă rămân în mintea spectatorului, cât formulele memorabile, ticurile, efectele comice, expresiile relevante ale grotescului personajelor, ale demagogiei, servilismului, senilităţii încă active în politică. Toate acestea definesc protagoniştii mai mult decât faptele lor, chiar decât mişcarea scenică, deşi în cazul lui Caragiale aceasta are traiectorii ce ating desăvârşirea. Astfel, în actul I, memorabilă rămâne scena în care Pristanda prezintă, în faţa lui Tipătescu, printr-o numărătoare hilară, modul în care cele patruzeci şi patru de steaguri au fost distribuite în oraş: „două la prefectură [...] Două la primărie [...] Unul la şcoala de băieţi.[...] Unul... la şcoala de fete [...] Două... la caţrindală [...] Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci [...] patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru...". Replicile lui Pristanda, rostite într-un automatism al unei viclenii specifice „misiei" sale, „Curat constituţional", „Curat mişel", „Curat murdar!", relevă trăsăturile definitorii ale personajului, incapabil să lege, în mod coerent, propoziţii şi fraze.

Discuţia dintre Tipătescu şi Ghiţă Pristanda este edificatoare pentru tipologia personajului: poliţistul este tipul servitorului, cu „grea misie" pe lângă prefect, dar cu „famelie mare, renumeraţie mică, după buget", pe care o compensează însă, prin bunăvoinţa stăpânului, cu mici „ciupeli" de la „onorabilul" Caţavencu sau chiar prin dubioasa afacere cu steagurile. Replicile sale urmează o anumită mecanică a gândirii, dar conţin şi viclenia simplistă a slujbaşului mărunt, care doreşte, cu orice preţ, să rămână în graţiile şefului, executând „misiile" cele mai reprobabile.
Una dintre acestea este acţiunea de spionaj chiar la domiciliul adversarului, avocatul Nae Caţavencu, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor", revistă în care intelectualii de felul lui Caţavencu, prin excelenţă semidocţi, îşi expun în public mostrele de gândire politică. Dăscălimea întrunită „în păr" într-o casă de pe o stradă oarecare a acestui oraş provincial complotează, prin şantaj cu o „scrisorică" dobândită în împrejurări comice, pentru a-şi impune liderul în încrâncenata confruntare politică.

În sfera unor preocupări mărunte/dar pe altă paralelă ierarhică, se situează şi stâlpii puterii sau aspiranţii aflaţi în proximitatea acesteia, Trahanache, Agamiţă Dandanache, Caţavencu, Farfuridi şi compania, debitând discursuri alambicate, pline de tautologii, de construcţii imposibile, de nonsensuri, expresie elocventă a modului pueril în care toţi aceştia concep societatea. Cu un aer de perfectă seriozitate, îşi regizează rolurile cu minuţie, nesesizând comicul propriei situaţii. 0 dovadă în acest sens este, în primul rând, incapacitatea lui Trahanache de a-l bănui pe Tipătescu de o relaţie amoroasă cu propria soţie), fapt ce duce la comicul de moravuri şi de situaţie care, alături de cel de limbaj, realizează atmosfera ludică a piesei. Trahanache joacă o comedie a automatismelor, adresându-se cu „onorabile" tuturor celor întâlniţi, ascultând vorbele anodine ale politicienilor-comedieni, fără a câştiga nimic spiritual din această imensă avalanşă de vorbe. El este prezidentul tuturor „comitetelor şi comiţiilor", „stâlpul local" al partidului unic, separat, când este cazul - mai ales în momente electorale - în opoziţie şi putere, cum de altfel afirma dramaturgul în altă operă: „pleacă-ai noştri, vin ai noştri". Numele acestui personaj sugerează moliciune, trahanaua însemnând „cocă moale". Pentru Zoe are un adevărat cult şi nicio dovadă, oricât de palpabilă, nu-i schimbă părerea admirativă despre consoarta sa. În faţa unor evidenţe neplăcute, mai ales în faţa deciziilor iminente, Trahanache îşi găseşte refugiu în automatismele verbale, plasate cu insistenţă în dialog, „Ai puţintică răbdare, stimabile!" sau „Bine zice fi-meu de la facultate...".

Întalnirea lui Tipătescu cu „stimabilul" Catavencu, de la sfârşitul actului al doilea, urmează aceeaşi logică a disimulării convenţionale şi a aparenţelor pline de sensuri ascunse, fără ca adversarii să fie intimidaţi unul de prezenţa celuilalt. Catavencu este un personaj persuasiv, fructificând la maximum posibilitatea de a deveni om politic influent. Dacă asaltul asupra lui Trahanache nu duce la rezultate imediate, el continuă, caută verigile slabe, iar una dintre acestea trebuie să fie „coana Joiţica", prin ea ajungând în vârful piramidei, la prefectul judeţului. Catavencu este angajat total în această luptă, cu un singur scop: dobândirea unui loc de prestigiu în urbea natală, „în oraşul acesta de gogomani", în care, în mod ridicol, are convingerea că este „cel dintâi".

Pentru personajele lui Caragiale, singurul mijloc de parvenire este cariera politică. Modul în care îşi împlinesc acest ideal se dovedeşte deplorabil, Catavencu triumfând prin lipsa bunului simţ, prin discurs bombastic, prin lipsă de scrupule şi printr-un manierism politic degradant. Catavencu este personaj politic dintr-un spirit de conservare a propriei fiinţe: este mult mai uşor să te urci la tribună şi să cuvântezi despre un viitor neclar, de neînţeles, despre un ţel a cărui îndeplinire are actualitate şi astăzi: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. [...] Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră! [...] Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi [...]. Numai noi să n-avem faliţii noştri!".

Inepţiile pe care le debitează aceste personaje în chip de maxime se ilustrează cel mai bine în discursul lui Farfuridi, a cărui gândire haotică ne poartă prin toate perioadele de avânt şi de luptă politică din istoria română modernă, falsificate până la ridicol din interese meschine: „la 21, daţi-mi voie [...], la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întrucât ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! [...] Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale...".

Discursul lui Farfuridi conţine o incoerenţă bine regizată de simţul comic şi acustic al lui Caragiale, definitorie şi în plan real pentru demagogia politică românească, aceea a ineficientei totale, a zbaterii pe loc, într-un spaţiu diabolic, creat între cei doi termeni fatidici, „să se revizuiască" şi „să nu se schimbe nimic" sau, tot vorba marelui scriitor, „viceversa". Catavencu şi Farfuridi au, de altfel, aspiraţia discursului total, rămas, din nefericire, o probă de ignoranţă şi de lipsă de instrucţie. Catavencu însuşi nu ajunge la candidatura mult visată, rămânând să conducă, în chip slugarnic, campania de susţinere a noului candidat, personaj impus de la centru, „vechi luptător de la 48 , ramolit, dar care are viclenia necesară pentru a se descurca într-un astfel de mediu politic.

Dandanache este o altă variantă a lui Caţavencu, dar de alt calibru, mai învechit în ticăloşii, cu aceeaşi tehnică a şantajului, la alt nivel însă, mai înalt, cu acelaşi obiect, „o scrisorică de amor", pe care nu o înapoiază, ci o foloseşte ca garant al întregului său viitor politic. El este întruchiparea ramolismentului avansat, a tembelismului total într-un mediu social carnavalesc, o apariţie peltică şi grotescă, ilustrată în special prin comicul de limbaj, care aici excelează printr-o neobişnuită aglomerare de confuzii semantice şi de logică, de invenţii onomatopeice şi deviaţii fonetice. Dandanache nu poate desluşi, până la sfârşitul piesei, identitatea matrimonială a personajelor din triunghiul conjugal Trahanache-Zoe-Tipătescu, confundând mereu, într-o ironie enormă în ansamblul scenei respective, rolul celor doi bărbaţi faţă de „coana Joiţica" şi funcţiile lor politice, numindu-i alternativ cu cele două apelative caracteristice sieşi, „neicusorule" şi „puicusorule".

Singurul care nu ştie acest adevăr, că totul este un joc, anticipându-l pe cel absurd din drama secolului XX, este Cetăţeanul turmentat, poate cel mai autentic personaj din acest întreg bâlci politic. El nu-şi dă seama pe ce lume se află, iar singura întrebare care îl preocupă este „eu pentru cine votez?". Este omul liber, natural, aflat în faţa dreptului firesc de a alege, nealterat încă de jocul politic perfid al clasei lacome de putere. În „0 scrisoare pierdută", el reprezintă, în mod simbolic, electoratul ameţit, turmentat de vârtejul politic, astfel încât, până la urmă, nedesluşind subtilităţile teribile ale jocului, izbucneşte cu sinceritate: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă...".

Avalanşa cuvintelor generatoare de multiple şi neaşteptate sensuri comice porneşte chiar de la numele personajelor, generând, la Caragiale, un sugestiv şi suculent comic de nume. Aproape toţi actanţii au nume definitorii, evocatoare pentru trăsăturile dominante de caracter. Tipătescu, previzibil în reacţii, lipsit în genera de nuanţe, fixează un tip rigid, mai mult ideea de reprezentant al guvernului în teritoriu. Dandanache are un nume ciudat: se alătură doua cuvinte asociate în mod şocant, Dandanache provenind de la „dandana", care înseamnă „belea, bucluc, încurcătură", şi Agamemnon, un nume pretenţios, pompos, mitic, numele eroului grec venit cu oastea aheilor să o elibereze pe Elena din Troia.

Şi celelalte personaje au nume semnificative, care angajează, prin inventivitatea lor, şi resursele comicului de limbaj: Caţavencu sugerează limbuţia, beţia de cuvinte (de la cată = „persoană cicălitoare") sau caracterul duplicitar (caţaveică - „haină cu două feţe"); Pristanda are numele unui dans moldovenesc, poliţistul jucând după cum bate vântul politic; „trahanaua" este o cocă moale; Farfuridi şi Brânzovenescu au nume cu rezonanţe culinare, alcătuind un cuplu complementar, justificat în cuprinsul comediei: sunt membri marcanţi ai partidului şi îl apără cu fanatism de sciziune, chiar prin transmiterea la Comitetul central a unei telegrame pe care o dau „anonimă".

Scena finală încheie piesa într-o atmosferă de împăcare a tuturor: Caţavencu, deocamdată potolit în ambiţiile sale politice, admis totuşi în cercurile potente ale partidului („Şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravps! mă bucur", decide Trahanache), prezidează banchetul, iar Pristanda strigă în entuziasmul general: „Curat constituţional!", într-o astfel de societate, „fără moral şi fără printipuri", după cum se exprimă Trahanache, totul este „să ai puţintică răbdare", adică să aştepţi să se întâmple ceva, chiar dacă totul este repetabil, traiectoriile putând, cu puţin noroc, să se modifice favorabil. Este ceea ce se întâmplă la nesfârşit, până astăzi, personajele lui Caragiale fiind într-o aşteptare ce le face mereu contemporane, uşor de recunoscut în jur, oricând nesfârşita comedie a existenţei lor putând să o ia de la început.

---

Tag-uri: literatura, drama

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---