Repere analitice

SPECIA LITERARÄ‚:

• dramă, piesă uneori tragică, alteori comică, având o diversitate de personaje şi de situaţii existenţiale;
• „Suflete tari" exprimă contradicţia ireconciliabilă dintre două personaje care trăiesc o dramatică poveste de iubire;
• la fel ca în cazul romanului, Camil Petrescu, aflat în polemică permanentă cu modelele literare uzitate până la el, îşi motivează teoretic opţiunea pentru subiectul dramei declarând, în „Addenda la Falsul tratat", că a vrut să dea o replică la romanul „Roşu şi negru" de Stendhal.

REPERE SPAÅ¢IALE Åžl TEMPORALE:

• acţiunea se desfăşoară în casa boi erului Matei Boiu-Dorcani, descendent dintr-o veche familie, care înscria în arborele genealogic trei logofeţi şi patru spătari;
• în spaţiul virtuaiizat al bibliotecii, devenită, în piesă, suprapersonaj, agent determinant al destinelor umane, se desfăşoară mari conflicte de conştiinţă, generate de iubirea tăinuită a protagonistului, Andrei Pietraru, vreme de şase ani, pentru stăpâna casei, Ioana Boiu.

TIPOLOGIA PERSONAJELOR:

• cele două personaje respectă principiul atracţiei contrariilor, fiind două ipostaze livreşti ale aceluiaşi tip ireductibil de proiecţie în absolut şi, implicit, de autoiluzionare;
• Ioana Boiu-Dorcani este o admiratoare fără rezerve a personajului stendha-lian Mathilde de la Mole, nutrind însă şi orgoliul propriei descendenţe nobiliare, prin permanentă raportare la Suzana Boiu, boieroaica de altădată, care salvase un haiduc de la moarte, după care se căsătorise cu el;
• fără să ştie, Andrei Pietraru devine şi el o ipostază actualizată a eroului stendhalian, încercând, din iubire, dar şi din ambiţie faţă de un orgoliu feminin nemăsurat, să ajungă cu orice preţ şi într-un interval de timp strict determinat, iubitul Ioanei.

CONFLICTUL ÅžI ACÅ¢IUNEA:

• Andrei Pietraru a fost un student strălucit, promiţând să devină un intelectual de mare viitor; refuză un post universitar şi chiar o căsătorie extrem de avantajoasă, cu o dotă de „zece mii de napoleoni aur curat", şi acceptă postul minor de bibliotecar-arhivar al boierului Matei Boiu-Dorcani;
• iluzia care îl ţine prizonier în spaţiul cărţilor este iubirea tăinuită, vreme de şase ani, pentru stăpâna casei, Ioana Boiu;
• conflictul constă în înfruntarea între două „suflete tari", fiecare rătăcit în spaţiile propriilor iluzii: Ioana Boiu, reprezentantă a unei clase desuete, ieşită de pe scena istoriei, joacă rolul livresc al castelanei inaccesibile muritorilor de rând, de o inteligenţă superioară, materializată însă exclusiv în ironie acidă, neîncrezătoare, în timp ce Andrei Pietraru are neşansa de a repeta, chiar involuntar, rolul arivistului clasic din romanul lui Stendhal;
• proiectată în spaţiul livresc, iubirea celor doi se spulberă în faţa unui banal gest de compasiune; Andrei nu mai are puterea să ia de la capăt nesfârşitele şi inutilele argumente de nevinovăţie şi, consecvent cu sine însuşi, într-un moment de revoltă supremă împotriva acuzaţiei de farsă livrescă pe care pare să o joace, săvârşeşte ceea ce promisese de la început: se împuşcă în piept;
• supravieţuieşte totuşi acestui gest disperat şi se retrage în spaţiul natural al satului românesc: „Culai (către ea): Ce mai vreţi? Andrei al dumneavoastră a murit... (către Elena): Îţi place să te scoli de dimineaţă? Adună-ţi repede ce ai pe aci, că mergi cu noi la Văleni...".

Eseu structurat

Piesa „Suflete tari" este o dramă a contradicţiei dintre două personaje situate la polii opuşi ai existenţei, fiecare trăind în momente diferite ale segmentului temporal: Ioana într-un trecut plin de relicvele unui întârziat Ev Mediu boieresc, Andrei Pietraru într-un prezent aparent modern, repetând însă structuri caracteriale clasice, de mult cunoscute. Scriitorul însuşi, aflat în polemică permanentă cu modelele literare uzitate până la el, declară, în „Addenda la Falsul tratat", că a vrut să dea o replică la romanul „Roşu şi negru" de Stendhal: „Eram încă de ani de zile, şi am rămas un preţuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a părut că laborioasa tactică a lui Julien Sorel, ca să seducă pe d-ra de la Mole, ar putea fi tematic înlocuită cu o irumpere psihică atât de clocotitoare, atât de neprevăzută, încât să izbândească, în 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de luni (şi poate de ani) de manevre calculate şi dibuiri de tot soiul".

„Totul este Scris", pare să spună, cu alte cuvinte, Camil Petrescu, apropi-indu-se de Utopia lui Jorge Luis Borges, potrivit căreia ceea ce se întâmplă nu e decât repetarea unor fapte de mult consemnate în imensa Carte a Lumii. Cele două personaje, respectând principiul atracţiei contrariilor, sunt două ipostaze livreşti ale aceluiaşi tip ireductibil de proiecţie în absolut şi, implicit, de autoiluzionare. în plus, spaţiul virtualizat al bibliotecii, devenită, în piesă, suprapersonaj, agent determinant al destinelor umane, potenţează mari conflicte de conştiinţă. Ioana Boiu-Dorcani este o admiratoare fără rezerve a personajului stendhalian Mathilde de la Mole, nutrind însă şi orgoliul propriei descendenţe nobiliare, prin permanentă raportare la Suzana Boiu, boieroaica de altădată, care salvase un haiduc de la moarte, după care se căsătorise cu el. La rândul lui, fără să ştie, Andrei Pietraru devine o ipostază actualizată a eroului stendhalian, încercând, din iubire, dar şi din ambiţie faţă de un orgoliu feminin nemăsurat, să ajungă cu orice preţ şi într-un interval de timp strict determinat, iubitul Ioanei.
Biblioteca merită o atenţie mai mare în simbolistica dramei. Însuşi scriitorul este preocupat de tehnica modernă a textului literar, devenind promotorul unei noi viziuni artistice în roman, bazată pe autenticitate, substanţialitate şi anticalofilie. Şi în textul dramatic se dovedeşte un novator, inserând tehnici literare specifice prozei, o intertextualitate avant la lettre, vădită, chiar cu intenţii polemice, în „Suflete tari". Didascaliile devin, în felul acesta, mijloace de caracterizare directă a personajelor. în „Nota regizorală" ataşată volumului „Teatru", III, din 1947, scriitorul menţionează că există două tipuri de indicaţii scenice: unele „simple deziderate", de care să se ţină seama în măsura posibilităţilor, „cum ar fi de pildă culoarea ochilor eroului sau ai eroinei", altele „necesare", constituind „adevărate caiete de regie", privitoare la gestică, mişcarea scenică, tonalitatea şi intensitatea vocii, uneori fiind „mai importante chiar decât textul vorbit, fiindcă numai ele dau semnificaţia reală acestui text vorbit".

Nu este aşadar de mirare că scriitorul include în textul dramatic adevărate portrete în proză, de pildă al lui Andrei Pietraru: „treizeci de ani, înalt şi delicat, fără să fje slab. Păr castaniu, faţa palidă şi ochi verzi-albaştri, foarte puternici, pătrunzători. Are o figură obosită, de om mistuit de o frământată viaţă interioară. Fire bolnăvicios de impresionabilă, când prea timidă când excesiv de violentă. O nelinişte şi o nestabilitate în gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influenţe deodată.". Portretul Ioanei Boiu este realizat sub forma unui articol de ziar monden, „Jupâniţa", inserat firesc în textul dramatic, procedeu uzitat de altfel şi de Caragiale. Semnificativ aici, mai incitant, cum spune autorul, chiar decât textul vorbit, este însă faptul că proiecţia-cadru a personajului se produce în spaţiul bibliotecii, însuşi iatacul „jupâniţei", în care avea îndrăzneala de a-şi primi pretendenţii întârziaţi şi ezitanţi, semănând cu „un muzeu criptologie", spaţiu semantic de mare profunzime, care determină trăsăturile* personajului: „Pe pereţi, tablouri bizantine, portrete mănăstireşti, prin colţuri jilţuri de biserică alături de gobelinuri. Lângă o biblie din veacul al XVII-lea, ultimele cărţi ale lui Barres şi comediile lui Wilde în original. Dar îl admiră mai cu seamă pe Stendhal şi ar vrea să semene cu domnişoara de la Mole... De asemenea, e de câtva timp în căutarea unui strămoş care să fi fost decapitat.".

Şi viaţa lui Andrei Pietraru este înscrisă hotărâtor în spaţiul virtual al bibliotecii. Student strălucit, intelectual de mare viitor, refuzând un post universitar şi chiar o căsătorie extrem de avantajoasă, cu o dotă de „zece mii de napoleoni aur curat" şi cu promisiunea unui doctorat în străinătate, personajul naufragiase în postul minor de bibliotecar-arhivar al boierului Matei Boiu-Dorcani, descendent dintr-o veche familie, care înscria în arborele genealogic trei logofeţi şi patru spătari. Pentru foştii colegi, Andrei Pietraru alesese un drum „înfundat", care nu duce nicăieri, făcându-şi însă iluzii că se află aici „în calitate de istoric... pentru cercetat arhivele lui Boiu-Dorcani", după modelul altor mari familii boiereşti, Cantacuzino, Creţulescu, Calimachi, care „au însărcinat şi ele pe unii dintre istoricii noştri cu asemenea cercetări în arhivele lor". Un personaj cu simţul realului, cum este Saru-Sineşti, vede în acest loc un spaţiu al aneantizării fiinţei, într-o casă ieşită din timp odată cu clasa socială desuetă pe care o reprezintă, atemporalizată, despre care „nimeni nu ştie pe ce lume trăieşte", dându-i ca exemplu un personaj dintr-un fals castel din Moldova, „un bătrân caraghios, prăpădit, aciuat acolo", fiu de „fost ministru scăpătat", total depersonalizat, ajuns „camarad cu servitorii", „care venise ca musafir, să stea o săptămână, şi a rămas musafir acolo patruzeci de ani", fiindcă „nu s-a mai îndurat nimeni să-l alunge".

Marea iluzie care îl ţine prizonier în spaţiul cărţilor este însă iubirea tăinuită, vreme de şase ani, pentru stăpâna casei. Ioana Boiu. Pentru Pietraru, rătăcirea într-o bibliotecă, în labirintul Babei, este un act de martiraj pe altarul iubirii, pentru mărturisirea căreia crede că a venit timpul, odată cu intenţia prinţului Şerban de a cere mâna Ioanei. Aceasta este însă un personaj nutrit la marile orgolii ale castei sale, care vede totul numai în alb şi negru, pentru ea fiinţele umane ciasificându-se în „suflete de stăpâni" şi „suflete de slugi". De aceea ea nu vede în Andrei decât un pretendent fără succes, „un biet ratat", care nu poate accede cu niciun chip la condiţia clasei din care face ea parte.
Înfruntarea dintre cele două personaje constituie adevăratul conflict al piesei, între două „suflete tari", fiecare rătăcit în spaţiile propriilor iluzii: Ioana Boiu, reprezentantă a unei clase desuete, ieşită de pe scena istoriei, joacă rolul livresc al castelanei inaccesibile muritorilor de rând, de o inteligenţă superioară, materializată însă exclusiv în ironie acidă, neîncrezătoare, în timp ce Andrei Pietraru are neşansa de a repeta, chiar involuntar, rolul arivistului clasic din romanul lui Stendhal: „Dacă astă-seară, până la ora douăsprezece, nu îi voi fi sărutat mâna, la ea în iatac... Astă-seară la ora douăsprezece... îmi voi sfărâma tâmpla cu revolverul.".

Andrei Pietraru, în cea mai sinceră şi revoltată încordare a fiinţei, simte că acum se joacă momentul capital al existenţei sale: „Ha... ha... ha... să plec, acum? Ar fi o neghiobie. (Uluit, cu un rânjet de dispreţ) Pentru cine?... Pentru cine? [...] Să rămân aici. Trebuie să rămân. [...] Cu sau fără voia dumitale. [...] Îţi voi ţintui mâinile... [...] îmi dau seama de un singur lucru. Că e aici o luptă pe viaţă şi pe moarte şi că ar fi o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel învins.".

Prizonier al Cărţii, al bibliotecii care acum le sufocă amândurora existenţa, surprins de marea coincidenţă a situaţiilor, Andrei este „învins, descompus", „se prăbuşeşte a doua oară". Are un moment de revelaţie, „i se pare că o lumină ciudată s-a făcut în iatac", dar şi că „luptă cu alte forţe decât ale acestei femei", desigur predestinarea livrescă, inconştientă sau consimţită, cultivată, a propriilor vieţi. De aceea simte că trebuie sa se elibereze amândoi, să găsească un punct de coincidenţă, care nu poate fi decât al orgoliilor învinse prin demascarea iluziilor în care a trăit fiecare. Andrei, care pare să fi trăit până acum cartea şi nu propria viaţă, trebuie să o scoată şi pe Ioana din convingerea că asistă la o farsă: „Ştii dumneata cine e ridicol dintre noi doi, domnişoară? Ei bine, dumneata eşti «bine crescută, cultă, manierată», iar eu sunt aici, adevărat ca viaţa însăşi. Eu trăiesc, fie şi fără să-mi dau seama, literatura... (sec) dar dumneata literaturizezi viaţa!". Ridicolul, de astă dată al Ioanei Boiu, este dat de mediul artificial pe care şi l-a creat, de „tablourile de pe pereţi", de „palatul acesta care te apără de lume ca un sanatoriu", de iluzia că face „ştiinţă, ori artă".

Prin momente succesive de purgatoriu, sub semnul ironiei sau al sarcasmului, într-o ciocnire violentă de „suflete tari", cele două personaje se întâlnesc într-un punct înalt al orgoliilor învinse, forma de absolut pe care şi-au construit-o venind din direcţii total opuse. E un echilibru fragil, proiectat într-un spaţiu fictiv, livresc', care se va prăbuşi iremediabil la prima adiere de vânt. Iubirea lor, apărată cu fermitate în faţa prejudecăţilor lui Matei Boiu-Dorcani, se spulberă în faţa unui banal gest de compasiune, în scena 7 din actul III. Andrei nu mai are puterea să ia de la capăt nesfârşitele şi inutilele argumente de nevinovăţie şi, consecvent cu sine însuşi, într-un moment de revoltă supremă împotriva acuzaţiei de farsă livrescă pe care pare să o joace, săvârşeşte ceea ce promisese de la început: se împuşcă în piept. Trezirea ultimă la realitate a Ioanei, „năucită, desperată", nu mai are acum niciun efect asupra protagonistului: „Pe dumneata te-am ucis în mine... Eşti moartă... mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată...". Este moartea unui ideal, dar şi eliberarea lui Andrei Pietraru din spaţiul, devenit sufocant, al bibliotecii şi transferul său în spaţiul natural al satului românesc: „Culai {către ea): Ce mai vreţi? Andrei al dumneavoastră a murit... (către Elena): Îti place să te scoli de dimineaţă? Adună-ţi repede ce ai pe aci, că mergi cu noi la Văleni'...".

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---