GENEZA ROMANULUI. REALITATE Åžl FICÅ¢IUNE:

• este menţionată chiar de autor, în „Mărturisiri" (1932): „«Ion» îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbeii sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică... Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie.";
• „La vreo săptămână du pă întâmplarea cu ţăranul care sărutase pământul, iată alt «eveniment» în satul nostru: un ţăran văduv, dintre cei mai bogaţi, şi-a bătut unica fată într-un hal îngrozitor. A trebuit să sară vecinii s-o scape din mâinile lui, altfel se zicea că ar fi omorât-o. Pe fata o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămână însărcinată. Greşeli de acestea erau foarte rare pe vremea aceea pe la noi. Una singură am mai pomenit, o sărăcie, şi urâtă şi bosumflată, care parcă nici nu mai avea nume, pentru că tot satul îi zicea «fata cu şpuriu». Rodovica însă, după ce păcătuise, se încăpăţâna să nu spuie, nici chiar tatălui ei, cu cine s-a întâmplat ruşinea...În sfârşit, în ziua cu bătaia cea groaznică, ţăranul nu ştiu de la cine se zicea că ar fi aflat că Rodovica lui şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul.";
• „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plânge flăcăul de diversele-i necazuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ. [...] Pronunţa de altfel cuvântul «pământ» cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adorată.";
• „Uite un schelet de roman! mi-am zis atunci. Şi în zilele următoare, obsedat mereu de gândul romanului, înham făcut un caiet în care am notat subiectul pe câteva pagini, dezvoltând unele părţi. Pe copertă am scris un titlu: Zestrea.";
• lumea ilustrată în roman, ca şi în cazul lui Marin Preda mai târziu, lasă impresia că se desprinde direct din realitate, cu minime prelucrări de nume, de toponime, portrete, întâmplări.

TIPOLOGIA ROMANULUI:

• după tematică - roman social de inspiraţie rurală, „roman ţărănesc" (G. Călinescu); tema principală este aceea a posesiunii, dorinţa obsesivă a ţăranului român de a avea pământ; prin temele secundare, „Ion" este şi roman erotic („glasul pământului", metafora posesiunii de pământ, alternează cu „glasul iubirii"), roman de familie (prezintă aspecte ale vieţii familiei Herdelea, chiar ale familiilor eşuate Ion -Ana, George - Florica), roman al condiţiei intelectualului ardelean din Imperiul Austro-Ungar, roman psihologic, de introspecţie, prin focalizarea internă a trăirilor personajului principal, prin coborârea analizei psihologice în zona adâncă a patimilor umane;
• după tehnica narativă - roman obiectiv de sorginte balzaciană sau tolsto-iană, „prima mare creaţie obiectivă" din literatura română (Eugen Lovinescu); prezintă „fără strălucire artistică, fără stil", viaţa satului ardelenesc în toate dimensiunile ei (Eugen Lovinescu), „icoana complexă, vie fără exuberanţă, bogată în amănunte de observaţie a vieţii Ardealului" (Tudor Vianu); interpretările critice oscilează în a situa „Ion" între romanul tradiţional şi romanul modern;
• după curentul literar în care se încadrează - roman realist; într-o mai mică măsură, e şi roman naturalist, prin unele scene de o duritate ce frizează patologicul;
• după amploarea epică - roman-frescă: oferă o panoramă vastă asupra vieţii în curgerea ei nesfârşită, la fel cum lumea „Comediei umane" a lui Balzac este fluxul imens al realităţii în care fapte, destine şi individualităţi se perindă într-o continuă rotire a timpului; roman monografic: creează imaginea complexă, definitorie a unei lumi.

CONSTRUCÅ¢IA SCENARIULUI NARATIV:

• narator obiectiv, omniscient şi omniprezent, ce prezintă pe un ton neutru şi impersonal evenimentele, fără a a avea intervenţii în acţiune sau a exprima opinii personale; potrivit afirmaţiei lui Nicolae Manolescu, din „Arca lui Noe", naratorul este „o voce neutră, asemănătoare cu aceea impersonală, dar care îşi însuşeşte până la identificare punctul de vedere al câte unui personaj";
• perspectiva narativă este „dindărăt", autorul folosind preponderent focalizarea zero, în descrieri (descrierea drumului către Pripas, a satului etc), înregistrând detaliile şi evenimentele asemenea unei camere de luat vederi; naratorul lasă impresia că pătrunde în gândurile personajului, preluând uneori în viziunea lui anumite aspecte şi întâmplări; focalizarea zero e un atribut demiurgic al naratorului omniscient şi omniprezent, dominantă în cuprinsul romanului, prin care autorul oferă o viziune globală asupra lumii operei şi probează că stăpâneşte pe deplin scenariul narativ;
• relaţiile spaţiale şi temporale fixează acţiunea într-un anumit spaţiu ficţio-nal şi o înscriu în anumite coordonate temporale; dominantă este, în romanul obiectiv, dimensiunea spaţială a lumii reprezentate, prin redarea amănunţită, în chip cinematografic, a detaliilor, de unde rezultă şi impresia de construcţie arhitectonică masivă, cu elemente de simetrie, a operei literare; timpul este linear, existând de regulă o coincidenţă între timpul evenimentelor şi timpul discursului, cu puţine analepse (referiri la anii de şcoală ai lui Ion al Glanetaşului, la felul în care tatăl acestuia a pierdut pământul); în prezentarea cronologică a evenimentelor, naratorul face pauze descriptive, prezentând peisaje, portrete, obiecte etc); din complexitatea relaţiilor spaţiale şi temporale rezultă particularităţile compoziţionale ale romanului, privitoare la incipit, final, elemente de înlănţuire şi de alternanţă a secvenţelor narative, coerenţa, relaţiile de simetrie;
• compoziţia romanului: romanul este alcătuit din două părţi cu titluri semnificative, „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii", cuprinzând şase şi, respectiv, şapte capitole;
• incipitul se înscrie în definiţia romanului de tip balzacian, ca „oglindă purtată de-a lungul unui drum", prezentând, cu semnificaţii profunde, drumul care duce către locul acţiunii, satul Pripas; prin descrierea acestuia, cititorul este introdus în spaţiul fictiv al acţiunii;
• finalul reia, simetric, imaginea drumului, în sens invers de astă dată, prin plecarea de la locul evenimentelor; finalul este închis, destinul personajelor implicate în conflictul principal fiind hotărât definitiv;
• planurile acţiunii: romanul începe cu un singur fir narativ, având ca punct nodal scena horei din capitolul I, care prefigurează conflictul principal şi' orientează acţiunea pe două planuri: un fir narativ urmăreşte evenimentele protagonistului şi relaţiile acestuia cu celelalte personaje din lumea satului; al doilea fir narativ urmăreşte întâmplările din familia Herdelea şi din rândul intelectualităţii satului ardelean, modul în care reprezentanţii acesteia, în special învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, receptează evenimentele satului şi relaţiile cu autorităţile maghiare; din acest punct de vedere, structura romanului are aspectul unei delte, cu două fire narative reunite în final prin imaginea drumului ce închide acţiunea;
• evenimentele sunt astfel prezentate prin alternanţa planurilor, care se realizează prin tehnica specială a contrapunctului; cele două planuri sunt „când paralele, când împletite [...]; familia Herdelea trăieşte epopeea vieţii curente, Ion, dimpotrivă, este eroul unei epopei tragice" (Lucian Raicu);
• relaţiile de simetrie dau textului circularitate, exprimând caracterul ciclic al evenimentelor prezentate; simetria textului se relevă pe mai multe, planuri: între incipit şi final, prin imaginea drumului; între „glasul pământului" şi „glasul iubirii", care, dincolo de sensul metaforic şi simbolic al celor două sintagme, structurează romanul în două părţi aproximativ egale, mărginite de capitole simetrice, „începutul" şi „Sfârşitul"; simetrice sunt şi cele două scene ale întâlnirii lui Ion cu pământul, cele două nunţi; în relaţii de simetrie se află cele patru personaje angajate în „glasul pământului" şi „glasul iubirii", un adevărat patrulater cu puncte interschimbabile, Ion, Ana, George şi Florica;
• coerenţa, caracteristică definitorie a romanului realist, rezultă din toate aceste trăsături menţionate, precum şi din gradaţie, paralelism şi antiteza unor situaţii, evenimente şi personaje; la acestea se adaugă firescul şi caracterul verosimil al întâmplărilor, autorul refuzând întâmplările spectaculoase şi neobişnuite;
• elementele complexe de coerenţă şi simetrie, de sfericitate a textului, conduc, în cele din urmă, la simbolistica profundă a romanului, acel „simbolism al esenţelor" (Lucian Raicu), care exprimă condiţia tragică a personajului care are de ales între chemarea infernală a „glasului pământului" şi aceea divină a „glasului iubirii".

PERSONAJELE:

• romanul cuprinde un număr mare de personaje, reconstituind, în plan ficţio-nal, ca şi romanul balzacian, structura socială complexă a unei comunităţi umane;
• personajele principale: Ion al Glanetaşului, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica; Ion al Glanetaşului este protagonistul romanului, personaj titular, eponim, negativ; are trăsături caracterologice ale arivistului, care încearcă, prin orice mijloace, să-şi modifice condiţia socială; „Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă."; „un erou stendhalian,în limitele ideaţiei lui obscure şi reduse" (Eugen Lovinescu); „Flăcăul e un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin cu ingenuitate de orice noţiune de scrupul..." (G.Călinescu);
• în raport cu protagonistul, Vasile Baciu şi George Bulbuc, ţărani înstăriţi ai satului, sunt personaje antagoniste;
• personaje complementare: Ana, Florica;
• intelectualii satului ardelean: învăţătorul Zaharia Herdelea, preotul Belciug, Titu Herdelea; aceştia au rolul de personaje-reflector, care interpretează evenimentele satului şi atitudinea celorlalte personaje;
• familia lui Herdelea împărtăşeşte mentalitatea şi idealurile capului de familie: Maria Herdelea este factorul de coeziune a familiei; „Laura e fata de măritat întâi, Ghighi e fata de măritat pe urmă, Titu e tânărul care în căutarea adaptării la viaţă se pune temporar în conflict cu generaţia părinţilor" (G. Călinescu);
• ţăranii săraci: Zenovia şi Alexandru Glanetaşu, Savista, oloaga, colportoa-rea de zvonuri (ea îi va da de ştire lui George că e înşelat), personaj aflat pe scara cea mai de jos a existenţei sociale şi biologice.

ASPECTE STILISTICE:

• stilul este sobru, de o banalitate aparentă, specifică relatării obiective şi omnisciente; dincolo de această suprafaţă inexpresivă, a privirii neutre a naratorului, conotaţia textului creează o simbolistică profundă; Eugen Lovinescu apreciază că romanul e „fără strălucire artistică, fără stil"; G. Călinescu vedea în „Ion" „o capodoperă de o măreţie liniştită, solemnă ca un fluviu american"; aceeaşi scriitură obiectivă, înceată ca însăşi viaţa, este caracterizată astfel în „Răscoala": „Frazele, considerate izolat, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării"; Ov. S. Crohmălniceanu: „Rebreanu foloseşte epitetul şi cu zgârcenie comparaţia, având grijă [...] să nu-i imprime cumva o notă afectivă"; „Prin simplitatea cu care naraţiunea ajunge să vorbească pe nesimţite despre temele mari ale existenţei omeneşti, stilul lui Rebreanu câştigă o solemnitate şi o poezie gravă, proprii tocmai artei marilor scriitori realişti";
• aprecieri critice contradictorii: N. lorga îl acuza pe Rebreanu, fără temei, că a dat la iveală un roman de un naturalism accentuat, „cu toate manifestaţiunile brutei", cum Ie-a văzut el „într-un colţ blăstămat de Ardeal", „într-un rece stil de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său".

Eseu structurat

„Ion" este un punct de referinţă în istoria romanului românesc, asupra căruia critica literară s-a fixat încă de la apariţia lui, în 1920, şi revine de fiecare dată când priveşte retrospectiv calea pe care s-a înscris evoluţia prozei româneşti în secolul al XX-lea. Cele mai notabile aprecieri sunt ale lui Eugen Lovinescu. Deşi era un partizan declarat al înnoirii prozei româneşti printr-un efort de sincronizare cu experienţele literare europene, prin introducerea în câmpul epic a spaţiului citadin, în care se mişcă personaje cu o viaţă interioară mai bogată decât a celor rurale, Eugen Lovinescu face din apariţia romanului „Ion" un punct de hotar în evoluţia acestei problematici. Acest eveniment, spune el, „rezolvă o problemă şi curmă o controversă". În esenţă, Liviu Rebreanu, prin obiectivitatea observaţiei, de sorginte balzaciană, dă o lovitură puternică idilismului sămănătorist şi poporanismului angajat ideologic şi etic, constituind o dată istorică „în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice". „Ion" este „prima mare creaţie obiectivă", prin aceasta scriitorul devenind întemeietorul romanului românesc modern. Mihail Dragomirescu vede în el „cel mai frumos roman românesc şi una dintre cele mai tipice opere de acest fel din literatura universală", iar Tudor Vianu îi atribuie, pe lângă viziunea preponderent realistă, şi „un romantism naţionalist", care aduce în literatură câmpul luptelor naţionale din Ardeal.

„Ion" are astfel valenţe multiple, fiind un roman obiectiv şi realist/în sensul prezentării „fără strălucire artistică, fără stil", a vieţii satului ardelenesc în toate dimensiunile ei (Eugen Lovinescu), „icoana complexă, vie fără exuberanţă, bogata în amănunte de observaţie a vieţii Ardealului" (Tudor Vianu), de introspecţie, prin coborârea analizei psihologice în zona adâncă a patimilor umane, în acelaşi timp, într-o mai mică măsură, şi naturalist, prin unele scene de o duritate ce frizează patologicul.

Romanul este o frescă a vieţii în curgerea ei nesfârşită, la fel cum lumea „Comediei umane" a lui Balzac este fluxul imens al realităţii în care fapte, destine şi individualităţi se perindă într-o continuă rotire a timpului. Rebreanu este un prozator realist, comparabil cu Emile Zola prin modul de oglindire a vieţii rurale, în „Pământul", cu Stendhal din „Roşu şi negru", prin dorinţele de parvenire ale personajului principal, similare, ca energie de acţiune, cu ale lui Julien Sorel. Scriitorul îşi asumă riscurile romancierului realist şi propune cititorului o antificţiune, în acelaşi mod în care Balzac îşi descrie personajele cu un ochi rece şi obiectiv, agresând simţurile prin viziunea dură asupra realităţii, prin expunerea urâtului ca normă de viaţă. N. lorga îl acuza de altfel pe Rebreanu, fără temei, că a dat la iveală un roman de un naturalism accentuat, „cu toate manifestaţiunile brutei", cum Ie-a văzut el „într-un colţ blăstămat de Ardeal", redactate „într-un rece stil de jandarm care constată infamiile petrecute în raionul său".

Romanul are o alcătuire aluvionară, denumită de Lovinescu „un vast panou curgător de fapte învălmăşite, ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit", care se structurează totuşi, pe arii întinse, în liniile de forţă ale unei acţiuni precise, cu un număr mare de personaje, bine conturate în spaţiul epic. Structura romanului este similară cu a unei delte, a unui fluviu de o monumentalitate rară: acţiunea începe cu o coborâre într-un topos învălmăşit de clocotul vieţii, într-un infern al pasiunilor şi al
intereselor, se ramifică la nesfârşit, pentru ca apoi să tindă către un punct de întâlnire, acelaşi la începutul şi la sfârşitul întregului text. Romanul „Ion" se înscrie într-o viziune clasică a romanului realist, explicitată de R. M. Alberes, în „Istoria romanului modern": „Romanul modern e o creaţie care se foloseşte de o povestire pentru a exprima altceva. El continuă să reprezinte totalitatea omului modern; structurile şi perspectivele narative sunt foarte diverse, de la punctul de vedere omniscient tradiţional, la naraţiunea impersonală, comportamentista ori mediată de conştiinţa unui personaj, de la cronologie, la metamorfoze ale timpului, de la topos real la alegorizarea spaţiului".

Începutul romanului sugerează o coborâre în Infern, comparabilă cu aceea din „Divina Comedie" a lui Dante, cu toate simbolurile subtile pe care le presupune receptarea în acest sens a textului. Călătoria lui Dante începe în pădurea de lângă Ravenna, unde este încolţit de trei fiare, un linx, un leu şi o lupoaică, şi este nevoit să coboare, de-a lungul celor zece trepte, cercurile concentrice ale unei imense pâlnii ce duce către Infern. La Rebreanu, drumul către tărâmul de jos al existenţei umane este presărat cu semne emblematice: îşi face loc „printre dealuri strâmtorate", trece un râu „peste podul bătrân de lemn", apoi „Cişmeaua-Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritor", pe urmă, cum ar fi de aşteptat în această ordine semantică, „Râpele-Dracului" şi brusc dă buzna „în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline". La marginea satului Pripas, principalul loc al acţiunii din roman, se află „o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare". în plus, „Hristos îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vremuri". Ne aflăm într-o topografie infernală, în care Rebreanu a plasat cu genialitate acţiunea romanului: apa Styxului, hotarul dintre cele două lumi, un Crist uitat de vremuri, la marginea unei lumi părăsite. Tuşa groasă a observaţiei realiste a scriitorului amplifică, în mod paradoxal, funcţia simbolică a cuvintelor: „Satul parcă e mort.", zăpuşeala „ţese o tăcere năbuşitoare", uşa de la casa personajului principal, Ion al Glanetaşului, „e închisă cu zăvorul", apar figuri ale bestiarului, o pisică albă, un dulău lăţos, o babă încremenită pe prispă, „parc-ar fi de lemn", acoperişul de paie al casei Glanetaşului, care „parcă e un cap de balaur". Oglinda textului ne conduce aşadar într-o lume în care se adună, ca într-un cazan uriaş, suferinţele, patimile, năzuinţele, zvârcolirile umane, o lume părăsită, deposedată, cum se desprinde din conflictul principal al romanului, şi de pământ şi de iubire. În ultimul capitol, ieşirea din spaţiul ficţiunii se face pe acelaşi drum, iar satul „a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat".

Proiectând în spaţiul imaginar această simetrie simbolică, textul romanului prezintă o structură exemplară. Romanul are două mari părţi, cu titluri sugestive, „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii", care semnifică aspiraţiile personajului principal, forţele contrare ce îl stăpânesc: cea demonică, de posedare a pământului, şi cea angelică, dragostea pentru Florica. În lupta dintre contrariile ce se atrag, în finalul romanului, personajul este distrus, scos din scenă. Titlurile celor treisprezece capitole, şase în prima parte, şapte în a doua, sunt şi ele semnificative, mai ales cele ce mărginesc simetric textul, cu aer de epopee, „Începutul" şi „Sfârşitul", sugerând bucla de timp în care se înscrie acţiunea şi mai ales destinul personajului principal. Această organizare epică justifică şi formula balzaciană de roman obiectiv, „oglindă purtată de-a lungul unui drum", dar deschide acest solid roman, în mod neaşteptat, către parabolă. 0 parabolă a vieţii şi a morţii, ca expresie a scufundării sale în lumea de jos a patimilor.

Într-un univers al patimilor, mai mari sau mărunte, acţiunea romanului se înscrie, prin alternanţă, pe două planuri, ilustrând în fiecare conflicte sociale, între ţăranii mai înstăriţi şi cei săraci, cel principal decurgând din dorinţa lui Ion de a obţine pământ cu orice preţ, apoi între „intelighenţele" satului, dascălul Herdelea şi preotul Belciug, între reprezentanţii comunităţii româneşti şi ai celei maghiare, mascând aici ecoul unor confruntări de ordin mai general, conflicte politice. Pe aceste trasee epice evoluează o galerie amplă de personaje, în primul rând ţăranii încleştaţi în conflictul de posesiune a pământului şi în aspiraţiile erotice, Ion al Glanetaşului, ţăranul sărac, ambiţios, Vasile Baciu, ţăranul înstărit, Ana, mater dolorosa (Tudor Vianu), Florica, dragostea ideală a lui Ion, George Bulbuc, cei dimprejurul lor, Alexandru Glanetaşu, care irosise pământul moştenit, oloaga Savista, colportoarea de ştiri, un fel de Hermes decăzut, estropiat, din lumea satului, apoi personajele care exprimă ierarhia socială a comunităţii, „oamenii mijlocii, priviţi fără niciun fel de pasiune, fără ură sau dragoste" (Eugen Lovinescu), familia învăţătorului Herdelea, cele două fete nubile, Ghighi şi Laura, tânărul Herdelea, „poetul pierde-vară", „aprigul popa Belciug", „jovialul avocat Grofşoru", palavragiu şi, în fond, „om de inimă", „voluptuoasa Roza Lang şi beţivul ei soţ". Prin urmare, e o amplă galerie a personajelor mărunte, balzaciene, de factologie realistă, care edifică în spaţiul imaginar o întreagă structură socială.

Ion al Glanetaşului, personajul principal, în jurul căruia se concentrează principalele întâmplări ale romanului, este sfâşiat de două aspiraţii contrare: o forţă concentrată în dragostea pentru pământ, cealaltă manifestată în dragostea pentru Florica lui Maxim, o fată săracă din sat. Dragostea de pământ este aproape erotică, similară poate cu dorinţa de contopire cu marea a personajelor lui Camus, sărutarea pământului fiind o prefigurare a îmbrăţişării finale a elementului htonic, a morţii. Rebreanu povesteşte că ideea romanului i-a venit când a observat un astfel de gest, al unui ţăran care îmbrăţişa pământul. Sunt două scene în roman care exprimă semnificaţiile, de o insolită religiozitate, ale întâlnirii, păgâne aproape, cu pământul, corelate cu cele adânc simbolice ale întregului roman. Prima este a înălţării peste pasiunile lumii comune, cealaltă a căderii, a prăbuşirii, prin exacerbarea patimii, în lutul care îl va cuprinde peste puţin timp. În această lume inferioară, Ion este în fond un deposedat, un izgonit din Paradis, cel care a pierdut legătura divină cu pământul făgăduit. Tatăl său pierduse pământul strămoşesc, legătura originară cu lumea. Ion are această profundă revelaţie la începutul romanului, când se înalţă, când urcă pe deal, în hotarul satului, şi vede Paradisul pierdut: „- Locul nostru, săracul!...".

Abia acum, suspendat între pământ şi cer, de unde satul, locul patimilor multiple, „părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn şi să-l pui în traistă", cum atârnă Dionis al lui Eminescu întregul pământ la gâtul iubitei, vede hotarul lumii eterne, ce „se întindea atât de mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-i, ca o slugă credincioasă pe un stăpân falnic şi neîndurător". Acum, în spaţiul acestui roman cu un stil obiectiv şi dur, un personaj considerat de unii critici literari o brută instinctuală apare într-o ipostază romantică, de mare poezie, cerând, cu „glasul pământului" ce „pătrundea năvalnic în el", întoarcerea în ordinea divină, ca într-o rugăciune: „-Cât pământ, Doamne!...".

Revelaţia nu este urmată însă de o procedură pe măsura sensurilor ei de mare profunzime. El nu urmează calea înaltă a iluminării, ci, cum spune Eugen Lovinescu, instinctul „de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă".

După singura clipă de înălţare spirituală, Ion urmează tribulaţiile mărunte, pline de viclenie, pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, înlocuind „glasul iubirii" pentru frumoasa Florica lui Maxim cu patimi pentru pământ, pe care îl obţine prin căsătoria cu Ana. Chiar apariţiile succesive ale Anei şi ale Floricăi imediat după marea revelaţie sunt pline de semnificaţii: Ion este pus în situaţia de a alege şi decizia este imediat luată, comunicată Floricăi cu resemnarea sorţii ostile: „- Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! în inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă...". Pentru ca Ana să-i devină soţie, Ion organizează împotriva ei o agresiune perfidă, lăsând-o grea chiar în casa părintească, în timp ce Vasile Baciu dormea, acesta aflând însă mult mai târziu, după ce tot satul ştia, că fata lui e însărcinată. Ana trece prin calvarul existenţei de fată alungată din casa tatălui şi de noră nedorită în aceea a lui Ion al Glanetaşului. Având un caracter slab. Ana se sinucide, urmată curând în moarte şi de copilul neajutorat rămas de pe urma ei. Cu Vasile Baciu, Ion întreţine un adevărat conflict psihologic, şantajâhdu-l să-i cedeze pământul, lucru întâmplat în cele din urmă.

A doua întâlnire cu glia are loc când Ion devine „stăpân al tuturor pământurilor", pe care vrea „să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase". Expresiile selectate relâvă o suprapunere totală, în sufletul lui Ion, a celor două glasuri lăuntrice, al iubirii şi al pământului. Momentul este sărbătoresc, plin de un erotism păgân, panteist: el vine la pământurile sale „în straie de sărbătoare", locul este „ca o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa, arătându-şi corpul gol, ispititor", personajul se simte cuprins de lutul negru ca de „braţele unei iubite pătimaşe". Privirile nu mai sunt îndreptate însă către înalt, revelaţia divină lipseşte, acum zeul stăpânitor este el însuşi, „ca un uriaş din basme care a biruit". Secvenţa aceasta însă conţine simbolurile căderii, ale morţii care se apropie, ca o pedeapsă divină, din cel puţin două motive: trădarea „glasului iubirii", ca principiu etern al înălţării umane, şi apropierea prea mare de divinitate, prin substituţia pătimaşă a stăpânirii pământului. Lutul dobândeşte acum culoarea doliului, este „negru, lipicios", îi prinde lui Ion picioarele, „îngreuindu-le" parcă cu plumbul morţii, apoi îi cuprinde întreaga fiinţă, bărbatul simţind, ca în ritualurile păgâne, „o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma". „Mâinile îi rămaseră unse cu lutul "cleios ca nişte mănuşi de doliu.", apoi îşi „lipi buzele cu voluptate de pământul ud". Mai mult, in „sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor... , desigur al morţii. Moarte întâmplată de altfel în finalul romanului, când Ion simte crescând din nou în sufletul lui „glasul iubirii" pentru Florica şi, surprins de soţul acesteia, George Bulbuc, este ucis cu sapa, într-o scenă atroce, naturalistă.

Dincolo de aceste praguri simbolice, generate şi exacerbate de seculara lipsă de pământ a ţăranului român, se întinde clocotul cotidian al patimilor satului românesc din Ardeal, el însuşi un ţinut înstrăinat.-Pecetea deposedării se întinde asupra majorităţii personajelor, creându-i fiecăruia reacţii specifice, mai violente în cazul lui Ion, disimulate şi temătoare, pline de reticenţe din partea „intelighenţiei" satului. În această frământare continuă, acţiunile învălmăşite, patimile, micile conflicte, aventurile erotice, visurile frânte ale personajelor redau tocmai realitatea nefardată a vieţii, autenticitatea ei cea mai expresivă. Este evident că toate aceste personaje aparţin unor diferite trepte sociale: familia Herdelea şi preotul Belciug, deşi aflaţi în conflicte mărunte, reprezintă intelectualitatea, Vasile Baciu, Ştefan Hotnog, „un chiabur cu burta umflată", Toma Bulbuc, tatăl lui George, ţăranii înstăriţi, Glanetaşul e ţăranul sărac, care stă la horă „pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi", Roza Lang şi soţul ei fac parte din funcţionărimea aservită regimului străin, existând, bineînţeles, şi un paria, Savista, oloaga, colportoarea de zvonuri (ea îi dă de ştire lui George că e înşelat), personaj aflat pe scara cea mai de jos a existenţei sociale şi biologice. Clasificarea socială este predominantă în romanele realiste, ea reconstituind o ordine cu mici variaţii.

Acţiunea romanului nu se petrece numai în Pripas, ci are şi conexiuni cu exteriorul, cu autorităţile din Năsăud, nume redat prin Armadia. Ca urmare, comunitatea satului, legată prin invizibile lanţuri de imperiul chezaro-crăiesc, dominat printr-o mulţime de funcţionari statali, este radiografiată cu o deosebită claritate. Importante devin, în acest context, figurile reprezentative ale satului, preotul Belciug, păstrător al tradiţiei ortodoxe, şi familia dascălului Herdelea, având o viaţă relativ molcomă, mai rar străbătută de nelinişti, desfăşurată în salonul cu relicve ale familiei, dar şi pe uliţele satului sau pe drumurile dintre casă şi oraş, casă şi ţintirim. Pe lângă firul epic principal, aceste personaje ce fac parte din lumea satului au propriul destin şi propriul mod de viaţă. Dascălul Herdelea, ezitant, temător de autorităţile maghiare, uneori comedian, duplicitar, are două fete de măritat, pe Laura şi pe Ghighi, şi un fecior, pe Titu Herdelea, ajuns, cum aflăm în romanul „Răscoala", gazetar la unul dintre ziarele centrale din Bucureşti. Preotul Belciug e rivalul principal al dascălului. Zaharia Herdelea şi Belciug constituie totuşi un cuplu inseparabil al romanului: mereu aflaţi în conflict, ei se află de aceeaşi parte, meniţi să menţină aprinsă flacăra romanităţii în comunitatea satului, chiar dacă dascălul suferă, la alegeri, un proces ruşinos, de uitare a propriei sale naţionalităţi, şi nu votează pentru deputatul român.

Titu Herdelea este un personaj tipic, reprezentând intelectualul dilematic, ce-şi pune întrebări şi caută răspunsuri la intervale lungi de timp, comparabile cu viaţa sa. El are o evoluţie interesantă în romanul „Răscoala" (1932), devenind mare ziarist în Bucureşti şi relatând despre evenimentele răscoalei din anul 1907. Titu Herdelea se maturizează pe parcurs, având prilejul să vadă, în biroul notarului Gangâlău, nedreptăţile ce se fac românilor din Ardeal. Aceştia sunt supuşi unei teribile politici de maghiarizare, resimţită de învăţătorul Herdelea chiar prin experienţa proprie, după ce este destituit de inspectorul ungur trimis de deputatul pe care tocmai îl votase. Roza Lang intră în rândul personajelor slabe, face parte dintre năpăstuiţii lumii reale, căci, aparent veselă, aşa cum e văzută de Titu Herdelea în timpul aventurii amoroase cu ea, eşuează lamentabil într-o nemişcare gogoliană după ce soţul său este concediat.

„Ion" este un roman prin excelenţă realist, al voinţelor înfrânte, în care toate personajele au o tristeţe inerentă, idealurile lor năruindu-se prea repede. Fetele lui Herdelea aşteaptă prinţi ce nu mai vin, Laura sfârşind prin a se căsători cu un individ şters, Herdelea vrea să devină inspector, dar nu reuşeşte şi în cele din urmă se scuză pentru greşeala de a fi votat pentru deputatul ungur, Bela Beck, iar Ion al Glanetaşului, ce râvnea cu patimă să posede pământ nesfârşit, este îngropat chiar în acest pământ, în curtea bisericii, pentru actul caritabil de a-l fi donat locaşului de cult. Acestea toate sunt evenimente ale vieţii într-o nesfârşită curgere, tratate de Liviu Rebreanu într-un stil adecvat, despre care s-au spus cuvinte memorabile. G. Călinescu vedea în „Ion" „o capodoperă de o măreţie liniştită, solemnă ca un fluviu american". Stilistic, despre romanul „Răscoala", cu aceeaşi scriitură obiectivă, înceată ca însăşi viaţa, criticul observa: „Frazele, considerate izolat, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării".

Prin toate aceste caracteristici, romanul „Ion" este o veritabilă frescă socială a vieţii româneşti de la începutul secolului XX, o operă literară de certă singularitate în literatura română.

---

Tag-uri: roman obiectiv

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---