Introducere

Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al romanului realist obiectiv prin apariţia, în 1920, a romanului Ion; alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu îl consideră un iniţiator al romanului modern, pe lângă Ion remarcându-se şi alte capodopere ale romancierului precum Pădurea spânzuraţilor (1922) sau Răscoala (1932).

Importanţa operei Ion:

Ion reprezintă un moment crucial în evoluÅ£ia romanului, deoarece este un pas înainte în procesul de obiectivare a prozei româneÅŸti la începutul secolului al XX-lea. Rebreanu suprimă excesele moralizatoare ale prozei ardeleneÅŸti ÅŸi tenta idealizatoare a romanelor sămănătoriste. Astfel, prin Ion apare à ƒÂ®n literatura noastră primul roman realist obiectiv, a cărui temă o constituie drama ţăranului însetat de pământ, proiectată pe fundalul vieÅ£ii unui sat ardelenesc, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Scris la persoana a treia, având un narator omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă narativă auctorială ÅŸi o viziune naratologică „din spate", Ion corespunde esteticii realiste ÅŸi prin caracterul de frescă a mediului rural ardelenesc, în prezentarea căruia alternează capitolele ce prezintă viaÅ£a intelectualilor cu cele care prezintă viaÅ£a familiilor de ţărani.

Conflictul este de esenţă socială, confruntarea dintre Ion şi Vasile Baciu având la bază dorinţa de parvenire a protagonistului şi ca miză pământul, entitate care în lumea satului conferă individului un statut important în ochii celorlalţi. Deşi geneza o constituie fapte reale, conţinutul romanului cuprinde evenimente fictive, relatate pe principiul mimesisului, în manieră veridică, astfel încât să se refacă iluzia vieţii reale.

Nu în ultimul rând, crearea unor personaje ce întruchipează exponenţi ai unor categorii sociale precum ţăranul însetat de pământ sau intelectualul persecutat de autorităţi, produse ale mediului social în care trăiesc, reprezintă o trăsătură individualizaztoare a esteticii realiste.
Prezentarea elementelor de structură alese, ilustrarea conceptelor incipit-final
La nivel structural, Rebreanu îşi creează operele ca un veritabil arhitect. Romanele sale sunt corpuri sferoide, între incipit şi final putând fi identificată o relaţie de simetrie. În Ion, capitolul iniţial şi cel final poartă titluri care îşi corespund: Inceputul-Sfârşitul, după cum şi Răscoala începe cu Răsăritul şi se încheie cu Apusul.

Incipitul este formula de început a unei opere care are valoare de anticipare sau se reţine pentru evoluţia ulterioară a firului epic. În romanul realist, incipitul renunţă la convenţii precum cea a manuscrisului găsit sau cea a confesiunii unui personaj ce se regăseau, de exemplu, în literatura franceză a secolului al XVIII-lea, preferându-se fixarea coordonatelor spaţio-temporale şi prezentarea personajelor. În Ion, incipitul cuprinde descrierea unui suprapersonaj: drumul care conduce către universul ficţional al cărţii, către satul Pripas. Tehnica detaliului sporeşte veridicitatea descrierii, din care nu lipsesc toponime, unele reale (Someş, Cluj, Pasul Bârgăului), altele ireale (Râpele-Dracului, Cişmeaua-Mortului), având rezonanţe ce prefigurează evoluţia faptelor.

Prin procedeul restrângerii perspectivei, naratorul focalizează la intrarea în sat o cruce cu aspect deplorabil, „mâncată de ploi şi de cari", ceea ce prefigurează înstrăinarea de sacralitate a locuitorilor satului. Urmează descrierea caselor, dintre care se insistă asupra celor a lui Ion Glanetaşul şi a învăţătorului Herdelea, personaje principale ce vor anticipa şi cele două planuri narative ale cărţii. Specific realismului, trăsături definitorii ale personajelor pot fi extrase din descrierea spaţiilor locuite: casa lui Ion este sărăcăcioasă, dar prin spărturile gardului se văd pereţii proaspăt văruiţi, căci Ion este un ţăran sărac, dar ambiţios şi harnic, iar casa lui Herdelea are nişte ferestre care privesc „dojenitoare şi cercetătoare spre inima satului", învăţătorul fiind o autoritate morală în lumea satului.

Fiind duminică, „satul pare mort", lumea fiind adunată în ograda Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, la horă. Descrierea acestui moment esenţial din viaţa rurală are multiple roluri în roman. În primul rând, reprezintă o scenă care contribuie la realizarea caracterului monografic al romanului, fiind o pagină etnografică din care nu lipsesc detaliile legate de vestimentaţia, atitudinile şi mişcările celor ce „bat someşana" pe muzica viorii lui Briceag. Aglomerarea verbelor la timpul prezent („bat Someşana", „poalele fetelor se bolbocesc", „colbul de pe jos se învâltoreşte"), preponderenţa imaginilor motrice şi auditive („ţopăie, se învârtesc, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele") sporesc dinamismul scenei.

În al doilea rând, scena are rolul unui pretext narativ prin care sunt reunite toate personajele la un loc, grupate pe categorii sociale: alături de dansatori stau fetele neinvitate, ce-şi ascund suferinţa, mamele care îşi admiră odraslele, copiii jucăuşi, bărbaţii ce discută politică şi probleme obşteşti, intelectualii, reprezentaţi de primar sau de fostul învăţător. Nu în ultimul rând, hora reprezintă şi scena în care se declanşează conflictul principal al operei: Ion şi Ana „bat someşana", apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc", Vasile Baciu stârneşte orgoliul protagonistului de a intra în rândul celor preţuiţi pentru pământurile avute.

Astfel, incipitul romanului Ion fixează nu numai coordonatele spaţiale şi temporale (mediul rural ardelenesc la începutul secolului al XX-lea), ci cuprinde şi prezentarea personajelor. Simetric, finalul va prezenta lumea satului adunată, tot într-o zi de duminică, la un alt eveniment esenţial al comunităţii, sfinţirea noii biserici clădite de preotul Belciug. Finalul nu coincide cu deznodământul (care constă în rezolvarea conflictului prin moartea lui Ion), ci survine acestuia: cu excepţia Anei, a lui Ion şi a lui George, închis pentru omor, toate personajele de la începutul cărţii sunt prezente la praznicul bisericii noi, a cărei imagine contrastează cu cea a crucii abandonate, marcând o purificare a spaţiului de forţele perturbatoare ale echilibrului. Drumul spre ieşirea din satul Pripas este parcurs acum de herdeleni, în sens invers, aşadar, căci ieşind la pensie, învăţătorul se mută în Armadia. Finalul este deschis: se reiau date din incipit, dar se realizează şi deschiderea spre lumea cititorului, sugerând posibilitatea continuării acţiunii şi indiferenţa cursului general al vieţii faţă de elementele relatate.

Exprimarea unei opinii argumentate cu privire la relaţia incipit-final
Pădurea spânzuraţilor şi Răscoala se caracterizează prin aceeaşi structură circulară: primul începe şi se termină cu o scenă de spânzurătoare, celălalt cu o discuţie în tren. De altfel, simetria este o caracteristică de construcţie a romanelor realiste, regăsindu-se şi la alţi prozatori: în Enigma Otiliei de G. Călinescu, plimbării lui Felix, student, pe strada Antim îi corespunde, pe ultima pagină a operei, plimbarea aceluiaşi personaj pe aceeaşi stradă, când el a devenit medic cu reputaţie, după cum în Moromeţii la enunţul „timpul avea nesfârşită răbdare cu oamenii" din primul paragraf al capitolului iniţial se raportează cel din final: „timpul nu mai avea răbdare".

ÃŽncheiere

Respectând cronologia faptelor şi principiul coerenţei (prin evitarea loviturilor de teatru şi prin crearea unui subiect epic ce evoluează gradat), dispunând echitabil materialul epic al celor două planuri ale cărţii prin contrapunct şi creând o relaţie de simetrie între incipit şi final, Rebreanu rămâne prozatorul cu vocaţia unui constructor, a unui arhitect pentru care fiecare scenă îşi relevă complexitatea numai în relaţie cu celelalte.

---

Tag-uri: roman, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---