SPECIA LITERARĂ:

• elegie filozofică; apare la 1 octombrie 1879, în revista „Convorbiri literare"; în manuscrise există, sub formă de ciorne, în diverse variante;
• poezia „Revedere" este o meditaţie asupra efemerităţii fiinţei umane, accentuată de raportarea timpului uman la timpul universal.

TEME Şl MOTIVE:

• tema timpului, relevată printr-o dramatică antiteză între condiţia efemeră a omului şi eternitatea naturii;
• omul şi codrul se află în antiteză în raport cu dimensiunile temporale: codrul este etern, într-o continuă transformare şi regenerare, în timp ce omul este o entitate pieritoare, supusă efemerităţii; timpul acţionează diferit-asupra lor: pentru om, timpul linear trece repede, în nesfârşită şi irevers ibilă curgere, în timp ce codrul se supune timpului circular, ca formă de regenerare continuă şi de perpetuitate;
• pădurea este un topos cu puteri protectoare, în care visul interferează cu realul, iradiind o magică atracţie asupra copilului ocrotit de bolţile de frunze; în poezia „0, rămâi", pădurea este un receptacul al tuturor dorinţelor („Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult"), sub puterea ei magică poetul devenind stăpânitorul acestui tărâm fantastic;
• • pentru poetul ieşit în câmpul larg ai vieţii, timpul sacru din „O, rămâi" suferă un proces de dihotomizare: unul rămâne al codrului, ocolit de vijelia temporală distructivă, altul este al omului, fiinţă fragilă şi trecătoare.

LIMBAJUL ARTISTIC:

Textul conţine influenţe ale poeziei populare, Eminescu fiind atras, ca toţi romanticii, de creaţia folclorică:
• dialogul liric este iniţiat, în „Revedere", spre deosebire de „O, rămâi", de eul liric; resimţind presiunea timpului, poetul se îndreaptă din nou către spaţiul magic şi ocrotitor al codrului, în dorinţa de a reînnoda firele unei eternităţi pierdute; codrul este personificat, un interlocutor empatic şi totuşi distant al omului: „- Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am văzuV Multă vreme au trecut/ Şi de când m-am depărtat,/ Multă lume am îmbiat";
• figura de stil centrală a poeziei este antiteza dintre timpul etern şi timpul uman; timpul codrului este sacru, adică circular, reversibil şi recuperabil, potrivit lui Mircea Eliade; codrul se regenerează („Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti"), numai omul este nestatornic, „schimbător,/Pe pământ rătăcitor";
• pentru domul silvan, vremea rămâne aceeaşi, neschimbată; toate elementele naturii se reunesc în acest spaţiu, stelele ce „scânteie pe lacuri", vântul ce „bate frunza-n dungă", Dunărea, fluviul imens care străbate continentul, apa curgătoare închizând în ea trecerea timpului;
• prin paralelism, răspunsul codrului cuprinde două secvenţe, una particularizantă, redusă la spaţiul silvan, pusă sub semnul pronumelui eu, alta generalizatoare, extinsă la dimensiunile unei naturi cosmice, în care pronumele personal noi identifică suma de entităţi eterne ale întregului univers; aşadar, mai întâi o reconstituire a unui cadru silvestru marcat de eternitate, văzută ca o succesiune a anotimpurilor („Iarna viscolu-l ascult", „Vara doina mi-o ascult"), creându-se un univers sonor, vibrant, ca o reverberare a muzicii sferelor în planul terestru; este o natură încă apropiată omului, interferenţă cu glasul şi cu paşii acestuia: „Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor,/ Împlându-şi cofeile,/ Mi-o cântă femeile."; glasul codrului din a doua secvenţă a răspunsului său ia însă, faţă de om, o distanţă imensă, astrală;
• textul poetic se bazează pe relaţii de opoziţie şi de simetrie, create prin folosirea dialogului: de o parte este omul, expresie a timpului trecător, întors târziu, pentru a cere protecţie, din campul periclitat al vieţii, de cealaltă se află codrul, simbol al eternităţii în ordine vegetală;
• codrul neagă efemeritatea („Ce mi-i vremea..."), supunându-se timpului cosmic, circular, măsurat în „veacuri" şi milenii, şi îşi construieşte durata din convergenţa tuturor elementelor eterne ale cosmosului, stele, lacuri, blânda batere de vânt; răspunsul codrului stă sub semnul simetriei spaţiale a lumilor, care generează, sub aspect sonor, o muzică sublimă a sferelor;
• formulele de adresare, măsura versurilor, de opt silabe, ritmul trohaic, rima împerecheată se desprind direct dintr-un etimon folcloric de bază; tonalitatea de doină, de meditaţie în chip popular, dezarmant de sinceră, asupra trecerii timpului se combină, în „Revedere", cu idei filozofice care circulă în toate marile poeme eminesciene, de la „Scrisoarea I" până la „Memento mori".

Eseu

Multe dintre poeziile despre natură ale lui Eminescu ilustrează imaginea codrului, spaţiul sacru unde timpul se opreşte, devenind veşnicie. Elegie filozofică, poezia „Revedere" apare la 1 octombrie 1879 în revista „Convorbiri literare". Cum spune D. Caracostea, pădurea este „un simbol reprezentând o tipică valoare ideală", dar şi un personaj, o entitate cu puteri de materializare a dorinţelor copilului din „Fiind băiet păduri cutreieram", cu posibilitatea de a micşora, a mări sau a încetini până la oprire timpul uman, subiectiv, o parte a timpului universal, sacru, ca în poezia „O, rămâi": „Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri.". Motivul „pădurii vrăjite" este ilustrat şi în „Povestea codrului" (1876) şi în „Freamăt de codru" (1879), precum şi în „Muşatin şi codrul", imaginea domului silvan fiind valorificată aici din perspectivă istorică, ca o cetate ideală, Sarmisegetuza lui Decebal, închisă în magie şi somn, până când un alt corn, „mândru, triumfal", o va trezi din nou la viaţă şi la luptă.

Pădurea este un topos cu puteri protectoare, în care visul interferează cu realul, iradiind o magică atracţie asupra copilului ocrotit de bolţile de frunze. În „0, rămâi", pădurea este un receptacul al tuturor dorinţelor („Ale tale doruri toate/ Numai . eu ştiu să le-ascult"), sub puterea ei magică copilul-poet devenind stăpânitorul acestui tărâm fantastic. Periplul se încheie printr-o întoarcere târzie, în poezia „Revedere", când glasul codrului este însă altul, rece, ca al timpului etern, inflexibil şi neiertător.
Poezia „Revedere" relevă astfel, printr-o dramatică antiteză, condiţia efemeră a omului, accentuată prin comparaţie cu eternitatea naturii, starea generală a lumii umane, supusă ciclicităţii temporale. Pentru poetul ieşit în câmpul larg al vieţii, timpul sacru din „0, rămâi" suferă un proces de dihotomizare: unul rămâne al codrului, ocolit de vijelia temporală distructivă, altul este al omului, fiinţă fragilă, care nu se înscrie în spaţiul etern creat de pădure. Vremea este reprezentată, în mod simbolic, printr-o adevărată avalanşă a anilor („Vreme trece, vreme vine"), care nu se»mai scurg uşor, lin, ci, dimpotrivă, devastator, apăsând fragila constituţie a omului. 0 astfel de presiune a timpului, a existenţei îl îndreaptă pe poet din nou către spaţiul magic şi ocrotitor al codrului, în dorinţa de a reînnoda firele unei eternităţi pierdute: „- Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule,/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme au trecut/ Şi de când m-am depărtat,/ Multă lume am îmbiat". Spre deosebire de poezia „0, rămâi", rolurile sunt de astă dată inversate, dialogul îl începe acum poetul, tonul cald şi îmbietor, conciliator este al lui, nu al unei păduri cu glas de iubită. Bucla spaţio-temporală a destinului uman, autoizgonit prin inconştienţă dintr-un paradis pierdut, redată prin' repetiţie şi acumulare, „multă vreme", „multă lume", se revarsă în meditaţia definitorie din cuprinsul poeziei, „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor", sinteză expresivă a dramei eminesciene, prin extensiune, a întregii umanităţi. Răspunsul codrului cuprinde două secvenţe, una particularizantă, redusă la spaţiul silvan, pusă sub semnul pronumelui eu, alta generalizatoare, extinsă la dimensiunile unei naturi cosmice, în care pronumele noi identifică suma de entităţi eterne ale întregului univers.

Aşadar, mai întâi o reconstituire a unui cadru silvestru marcat de eternitate, văzută ca o succesiune a anotimpurilor („Iarna viscolu-l ascult", „Vara doina mi-o ascult"), creându-se un univers sonor, vibrant, ca o reverberare a muzicii sferelor în planul terestru. Este o natură încă apropiată omului, interferenţă cu glasul şi cu paşii acestuia: „Vara doina mi-o ascult/ Pe cărarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor,/Împlându-şi cofeile,/ Mi-o cântă femeile.".

Glasul codrului din a doua secvenţă a răspunsului său ia însă, faţă de om, o I distanţă imensă, astrală. Este identic cu glasul Demiurgului din poemul „Luceafărul", într-o natură parcă panteistă, în care fiecare element exprimă, din puncte diferite, o singură voce, aceea a Creatorului. Ultima strofă din poezia „Revedere" este o mică secvenţă din aceeaşi magmă creatoare a marelui poem, semnificând, în altă expresie literară, acelaşi motiv al sorţii schimbătoare în raport cu eternitatea universului. Codrul nu se mai referă acum la timpul uman, semnificat prin cuvântul „vreme", reperele sale sunt deja de alte dimensiuni, temporale şi cosmice: „- Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Stele-mi scânteie pe lacuri,/ Că de-i vremea rea sau bună,/ Vântu-mi bate, frunza-mi sună;/ Şi de-i vremea bună, rea,/ Mie-mi curge Dunărea". Omul îşi amplifică drama existenţială, fiind situat chiar în mijlocul acestei lumi eterne, fapt redat şi prin simetria I perfectă a strofei: versurile care îi transcriu condiţia efemeră („Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor") sunt înconjurate de câte şase versuri ce redau eternitatea naturii, cele citate mai sus şi ultimele şase, care măresc dimensionalitatea spaţio-tem-porală: „Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem:/ Marea şi cu râurile/ Lumea cu pustiurile,/ Luna şi cu soarele,/ Codrul cu izvoarele.". Enumeraţia acestor elemente, simboluri ale eternităţii, amplifică singurătatea şi efemeritatea omului, ducând la extrem drama lui existenţială.

Pe de altă parte, antiteza dintre timpul etern şi timpul uman se poate extinde sub aspect analitic. Timpul codrului este sacru, adică circular, reversibil şi recuperabil, potrivit lui Mircea Eliade. Codrul se regenerează („Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti"), numai omul este nestatornic, călător, în timp ce, pentru domul silvan, vremea rămâne neschimbată. Toate elementele naturii se reunesc în acest spaţiu, stelele ce „scânteie pe lacuri", vântul ce „bate frunza-n dungă". Dunărea, fluviul imens care străbate continentul, apa curgătoare închizând în ea trecerea timpului, la fel ca Nilul, martor etern la trecerea civilizaţiilor antice.
Natura, statornică prin ea însăşi, este acţionată de forţe lente şi eterne, derivate din energia cosmică primordială, ce se reflectă la nivelul pustiurilor, al izvoarelor, al lunii şi al soarelui, doar mici cărămizi în construcţia aceasta enormă care este universul, unde omul ocupă un loc neînsemnat, el fiind „schimbător,/ Pe pământ rătăcitor". Revederea devine, în acest context, un rămas bun, în curând fiinţa de lut urmând să fie prinsă de vârtejul timpului. Un simplu bocet funerar, la adresa fiinţei umane perisabile, care a avut nesăbuinţa de a se despărţi de puterile magice, protectoare, ale pădurii, pentru nimicnicia idealurilor omeneşti, adevărate mori de vânt în calea istoriei, întoarcerea, târzie, devine imposibila, fapt ilustrat în „Revedere", sau se poate realiza numai prin moarte, prin reintegrare în natură, în sens mioritic, ipostază ultimă figurată în „Mai am un singur dor" şi în variantele sale.

Sub aspect prozodic, în „Revedere" se identifică influenţe ale poeziei populare. Ca toţi romanticii, Mihai Eminescu a fost atras, în mare măsură, de creaţia folclorică. Multe dintre poeziile sale, „Călin (file din poveste)", „Luceafărul", „Miron şi frumoasa fără corp", „Doina", „Dorinţa", au filiaţii folclorice, relevând modul în care poetul a asimilat gândirea poetică populară, ridicând-o la nivelul marilor teme şi motive ale liricii sale. Poeziile despre codru, îndeosebi „Ce te legeni...", „Revedere", „La mijloc de codru...", sunt cele mai apropiate de forma şi de conţinutul ideatic al creaţiei populare, părând, în unele variante din manuscrise, chiar transcrieri specifice unui culegător de folclor. Formulele de adresare, măsura versurilor, de opt silabe, ritmul trohaic, rima împerecheată se desprind direct dintr-un etimon folcloric de bază.

Tonalitatea de doină, de meditaţie în chip popular, dezarmant de sinceră, asupra trecerii timpului se combină, în „Revedere", cu idei filozofice care circulă în toate marile poeme eminesciene, de la „Scrisoarea I" până la „Memento mori". Dobândind, ca în perioada de maturitate, o simplitate lexicală remarcabilă, încărcată însă de un semantism profund, poezia „Revedere" pare o doină cultă, cu o sonoritate domoală, tristă, de meditaţie asupra sorţii schimbătoare a omului. Interogaţia retorică, personificarea codrului sunt mijloace artistice frecvente într-o poezie cu vădite -filoane folclorice. Folosirea cuvintelor din fondul vechi al limbii române ilustrează, de asemenea, înclinaţia poetului către „prelucrarea" extremă a limbii, către „limba de miere" a cronicarilor.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---