„Proza literară a lui Eminescu reprezintă, cercetând-o mai adânc şi în toată întinderea ei, expresia unui moment important în dezyoltarea romantismului românesc, momentul structurării estetice, al dimensionării ei spirituale. Eminescu lasă deschise, prin epica sa, cel puţin două drumuri în literatura română, al prozei fantastice şi cel al epicii filosofice, dând el însuşi modele în această privinţă. Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tla rămân două prototipuri de literatură, în care se întâlnesc şi se unifică reprezentările unui liric vizionar şi incertitudinile unei firi meditative, dârză în aspiraţiile ei de a găsi cu preţul unor dureroase în frângeri, soluţii în problemele esenţiale ale existenţei".

Eugen Simion

Neîntrecut liric al literaturii române, Mihai Eminescu scrie câteva proze romantice, care îmbină talentul său poetic cu cel narativ. între acestea amintim proza de inspiraţie social-istorică, romanul neterminat Geniul pustiu, proza fantastică şi filosofică Sărmanul Dionis, proza erotică: Cezara şi La aniversară, precum şi proza de inspiraţie folclorică Făt-Frumos-din-Lacrimă.

Dintre ele, Sărmanul Dionis reprezintă proza fantastică, încercând să îmbine implicaţiile filosofice ale existenţei cu cele romantice, reprezentând o reverie pe marginea unor idei generale.

Întorcându-se spre casă, Dionis, un tânăr orfan, palid, melancolic şi sărac, meditează asupra teoriei lui Kant, despre subiectivitatea spaţiului şi a timpului ca forme ale intuiţiei umane, făcând speculaţii în legătură cu relativitatea dimensiunii acestora.

Printr-o transfigurare filosofică şi de reverie, Dionis devine călugărul Dan, din Iaşi, pe vremea lui Alexandru cel Bun, trăind cu cinci sute de ani mai înainte de momentul acţiunii. Planul real se dizolvă în cel imaginar. Dionis, devenit Dan, este ucenicul maestrului Ruben, figură tipică de învăţat medieval.

Dan o iubeşte pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, pe care o ia cu sine, călătorind împreună spre lună, în voluptatea unei îndelungi îmbrăţişări. Drumul ar fi fost plăcut, dacă pe Dan nu l-ar fi frământat o taină, pe care trebuia să o dezlege, aceea a unui triunghi în care se află ochiul de foc şi un proverb arab.

Când călugărul, care transformase pământul într-o mărgea, pe care o atârnase în salba iubitei, are cutezanţa de a presupune că s-a identificat cu însuşi Dumnezeu: „Oare, fără să ştiu, nu sunt eu însuşi Dumne..." - se produce o fantastică prăbuşire cosmică. Dan şi Maria sunt proiectaţi în haos, iar pământul îşi redobândeşte dimensiunile iniţiale. Ca din vis, personajul se trezeşte în forma sa reală, redevenind Dionis. Prin perdelele albe de la fereastra casei vecine, zăreşte chipul blond al copilei care cântase înainte ca el să adoarmă, exclamând: Maria! şi se hotărăşte să-i scrie.
Când fata apare la fereastră cu scrisoarea lui în mână, Dionis leşină de emoţie şi slăbiciune şi nu se trezeşte decât târziu, amestecând din nou planul real cu cel fantastic, pentru a constata că întreaga lui situaţie s-a schimbat. Se descoperise că tânărul sărac şi orfan, care fusese până acum, devenise moştenitorul unei averi, suficiente pentru a-l determina pe tatăl fetei să-l privească plin de grijă şi interes. Legătura fusese făcută cu ajutorul tabloului din camera tânărului, care-l reprezenta pe tatăl lui Dionis, cunoscut ca un om foarte bogat.

Trezindu-se, el o descoperă pe fată veghind la marginea patului. Scena de dragoste încheie astfel fericit destinul rătăcitor şi fantastic al lui Dionis, pentru a-i deschide perspectiva împlinirii casnice, alături de Maria.

Nuvela s-ar fi putut încheia aici, dar autorul simte nevoia unui post-scriptum explicativ, prin care încearcă să strecoare din nou îndoiala asupra limitelor abia limpezite dintre realitate şi mit. "Nu cumva îndărătul vieţii e un regizor a cărui existenţă nu o putem explica? Nu sunt aceiaşi actorii, deşi piesele sunt altele?"
Iată, deci, cum, după motivul viaţa e vis şi după acela al umbrei şi transfigurării oamenilor, apare şi motivul lumii ca teatru, împrejurare ce fixează o dată mai mult caracterul de receptare ca spectacol al vieţii, situând nuvela lui Mihai Eminescu printre operele în care răsună atâtea ecouri şi se întretaie numeroase fire, venind din cele mai îndepărtate orizonturi culturale.

Pe autor nu-l interesează atât faptele, cât autenticitatea evocării vieţii, încărcătura emotivă, poezia trăirilor interioare şi zborul eliberat al fanteziei - dovedind prin aceasta că, deşi scria proză, el rămânea acelaşi poet romantic.

---

Tag-uri: proza

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---