FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 476
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole

Intrebari despre Problema Orientala de dupa Razboiul de 7 ani

- Cum au arătat primele tunuri? by Valentin

- Cine a avut ideea realizarii hublourilor pentru tunurile instalat by Alexa

Tag-uri Populare


razboi   tara   domnie   regi   istorie   antichitate   drepturi   civilizatie   lupta   politica   intregire   voievod   romani   daci   unire   investigatie   crima   omor   otrava   personalitati   revolutie   egiptul antic   guvern   spionaj   contraspionaj   interese   referat   india   grecia   evul mediu   cultura   egipt   evrei   familie   relatii   opere  

All Tags

Famous Forum

 

Problema Orientala de dupa Razboiul de 7 ani

 Q:        
Problema Orientala de dupa Razboiul de 7 ani La sfârşitul Războiului de şapte ani, Prusia, Austria şi într-o oarecare măsură Rusia erau vlăguite, aveau pământurile distruse, iar economiile lor erau supuse unor presiuni uriaşe. Prin urmare, nu e deloc surprinzător că, pe durata următoarelor două decenii, deşi afacerile externe continuau să fie importante, conducătorii lor şi-au concentrat atenţia asupra reformei interne şi a reorganizării. Cu toate acestea, obiectivul lor nu era paşnic şi cu atât mai puţin filantropic. El se traducea prin consolidarea statului, îndeosebi în sfera economică, pentru susţinerea armatelor din ce în ce mai mari pe care le presupunea statutul de Mare Putere. în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea acest statut depindea de forţa militară şi de abilitatea de a o folosi.

Puterea care nu se implicase în Războiul de şapte ani şi care, în plus, se bucurase de aproximativ două decenii de pace neîntreruptă fusese Imperiul otoman. în această perioadă guvernul otoman se cufundase la loc într-o stare de letargie complezentă, convins că recentele izbânzi militare readuseseră Imperiul acolo unde îi era locul şi că nu mai trebuia făcut nimic pe calea reformei sau a modernizării. Această pace prelungită s-a dovedit contraproductivă într-un stat al cărui etos fusese format exclusiv din război.

Intervenţia ruşilor în Polonia în numele Disidenţilor ortodocşi a dus la formarea acolo a Confederaţiei antiruse de la Bar în 1768. In luptele de gherilă care au urmat, un grup de cazaci ortodocşi au trecut graniţa otomană în urmărirea confederaţilor polonezi şi au produs pagube însemnate. Guvernul otoman se plânsese deja de prezenţa trupelor ruseşti în Polonia şi fusese informat de către trimisul ruşilor că acestea erau în plin proces de retragere. Acum însă otomanii se lămuriseră că, departe de a fi retrase, trupele ruseşti soseau într-un număr din ce în ce mai mare în Polonia, o bună parte din ele acţionând în apropierea frontierei otomane şi ameninţând astfel siguranţa Imperiului. In octombrie 1768 sultanul a emis un ultimatum în care se cerea retragerea imediată a ruşilor din Polonia, dorind totodată să ia sfârşit garantarea constituţiei poloneze de către ruşi şi protecţia rusească asupra Disidenţilor. Respingând aceste doleanţe, trimisul Rusiei a fost închis imediat. Războiul dintre cele două ţări începuse.

Nici una dintre părţi nu era pregătită pentru un război, fapt care 1-a făcut pe Frederic al II-lea să declare maliţios că „se luptau chiorul cu orbul". Marele vizir nu avea experienţă militară, existau probleme cu proviziile, iar restanţele de plată provocaseră serioase probleme de disciplină printre ieniceri. Ruşii erau ceva mai bine organizaţi decât duşmanul, chiar dacă în momentul declanşării campaniei, la începutul lui 1770, armata lor număra doar 200 000 de oameni, faţă de cei 400 000 pe care reuşiseră până la urmă să-i mobilizeze otomanii.

Aceştia din urmă au început războiul având o serie de avantaje. Ei continuau să controleze Crimeea, ceea ce le oferea posibilitatea de a intra uşor în Rusia dinspre sud. Controlau de asemenea Marea Neagră, motiv pentru care puteau să debarce şi să-şi fixeze punctele de aprovizionare unde voiau de-a lungul ţărmului. în fine, acţionau mai aproape de bază decât ruşii şi aveau mari şanse să facă legătura cu confederaţii polonezi. Insă cu toate aceste avantaje din start, otomanii au suferit câteva înfrângeri grele în vara lui 1770, de-a lungul graniţei cu Ucraina, pe valea Dunării şi în Crimeea.

Marina rusă a intrat şi ea în acţiune cu succes, în ciuda faptului că singurul acces la mare al Rusiei era prin estul Mării Baltice. Surprinzătorul plan care a fost pus la punct prevedea ca vasele să facă înconjurul Europei, lăsând ancora pe drum în porturile prietene pentru provizii şi reparaţii, să treacă prin Strâmtoarea Gibraltar şi să ajungă în Adriatica, locul de întâlnire cu noul lor amiral, Alexei Orlov. Acesta nu avea deloc experienţă la comanda pe mare şi se părea că nici nu mai urcase la bord înainte de numire, însă Ecaterina avea mare încredere în el. Din fericire pentru Rusia, încrederea ei a fost justificată. între timp, s-au făcut planuri de declanşare a câtorva rebeliuni ale ţărănimii ortodoxe din Grecia, menite să submineze autoritatea otomanilor în zonă şi să provoace derută înainte de sosirea flotei. Totuşi, planurile nu au putut fi puse în aplicare din cauza refuzului de a coopera al ţăranilor, aşa că s-a renunţat la ele. în schimb, celelalte manevre au decurs conform aşteptărilor, iar vasele au ajuns în deplină siguranţă în Mediterana în mai 1770. Timp de o lună după aceea flota ruşilor şi cea otomană s-au vânat reciproc în Marea Egee. Ce a urmat a fost o repetare a grelei înfrângeri navale suferite de otomani cu două sute de ani mai devreme.

la Lepanto, deşi de data asta bătălia a avut loc între vase ce aveau la bord armament greu, nu între galioane cu armament uşor. Şi de data asta amiralul otoman a fost indus în eroare. Căzând pradă panicii, el şi-a retras vasele în portul Ceşme. Pe timpul nopţii ruşii au deplasat în port vase cu încărcătură incendiară. întreaga flotă otomană a fost distrusă, iar numărul victimelor s-a ridicat la 11 000. Cu toate acestea, succesul spectaculos pe care l-au repurtat ruşii nu a fost continuat cum ar fi trebuit de flota lor, iar tentativa de a instrui o blocadă în Dardanele a eşuat. In noiembrie flota Rusiei a plecat din Marea Egee ca să rămână peste iarnă la Leghorn, în nord-vestul Italiei.

Campaniile ruseşti din 1771 nu au fost la fel de spectaculoase ca acelea din anul precedent, în parte şi din cauza izbucnirii unei epidemii de ciumă care a cuprins întreaga Europă sudică şi răsăriteană, îngreunând operaţiunile militare din zonă. Cea mai mare izbândă a ruşilor a fost ocuparea Crimeii în vară. Hanul s-a refugiat pe teritoriul Imperiului otoman, lăsându-şi succesorul să înceapă negocierile cu Rusia. Acestea s-au încheiat abia spre sfârşitul anului următor, o dată cu semnarea unui tratat ce recunoştea independenţa Crimeii, proclama o prietenie şi o alianţă eternă între Rusia şi Crimeea şi conferea Rusiei dreptul de a menţine garnizoane în câteva dintre porturile la Marea Neagră, inclusiv Kerci şi Enikale. Kerciul era un câştig extrem de important pentru ruşi, întrucât controlul asupra strâmtorii ar fi dat posibilitatea flotilei pe care o organizaseră aceştia în Marea de Azov să pătrundă în apele Mării Negre.

Pacea a început să i se pară foarte atrăgătoare Ecaterinei. Războiul presupunea cheltuieli foarte mari, creşterea taxelor şi a dărilor provocase tulburări sociale, iar ciuma care ajunsese la Moscova la sfârşitul verii lui 1771 scosese multă lume pe străzi şi acolo. în plus, pe Ecaterina o preocupau intenţiile Prusiei şi ale Austriei în Polonia. în 1770 otomanii abordaseră deja atât Prusia, cât şi Austria, propunân-du-le o mediere comună. Aflând însă care erau condiţiile de pace ale ruşilor, Frederic al II-lea refuzase să mai ia parte la discuţii şi să mai joace vreun rol, pe motiv că pretenţiile ruşilor erau absurde. Ecaterina nu a fost de acord. Ea avea de gând să nu renunţe la ceea ce câştigaseră armatele sale, aşa că a condamnat noua formulă diplomatică l'equilibre d'Orient (echilibrul de forţe răsăritean) ca fiind nerealistă şi nedreaptă prin raportare la izbânzile ruşilor.

Indiferent care ar fi fost ambiţiile Ecaterinei, nici Austria şi nici Prusia nu erau pregătite să asiste la marile cuceriri unilaterale pe care era pe punctul de-a le face Rusia în dauna Imperiului otoman. Austria a demarat negocieri secrete cu otomanii în vederea unei alianţe anti-ruse prin care părţile cădeau de acord ca prima să primească Ţara Românească dacă reuşea - prin forţa armelor sau prin mediere - să asigure retrocedarea către otomani a tuturor cuceririlor făcute de ruşi în dauna lor. În cele din urmă, vestea acestui tratat a ajuns la urechile Ecaterinei la începutul lui 1772. Desprinderea Austriei din această alianţă cu otomanii înainte ca ea să poată declara război Rusiei era esenţială. Ea a fost realizată prin momirea Mariei-Tereza cu o ofertă imediată (şi acceptată) de împărţire a Poloniei. Din clipa aceea, prima împărţire a Poloniei a devenit inevitabilă.

Un acord temporar de încetare a ostilităţilor a fost semnat de Rusia şi Imperiul otoman la sfârşitul lui mai 1772. Au existat întârzieri în începerea negocierilor de pace, iar situaţia s-a complicat din punctul de vedere al Ecaterinei prin ameninţarea neaşteptată a unui război nordic cu Suedia, provocat de o lovitură de stat care avusese loc acolo. Prin urmare, era important să se împiedice reluarea ostilităţilor în sud, fiindcă în acest fel Rusia ar fi fost obligată să lupte pe două fronturi.

În aprilie 1773 convorbirile de pace ruso-otomane au luat sfârşit. Pericolul suedez se îndepărtase şi ca urmare Ecaterina şi-a spus că se putea gândi la o nouă campanie împotriva otomanilor. S-au făcut pla nuri pentru un atac-surpriză la sud de Dunăre. Comandantului armatei i-a displăcut profund ideea - zona era plină de fronturi otomane şi nu avea de unde să-şi procure hărţi. îndoielile lui cu privire la imprudenţa unui asemenea plan au fost întemeiate - asaltul ruşilor peste Dunăre a fost respins cu uşurinţă de armata otomană. Rusia suferise un recul neobişnuit, însă, în ciuda acestui fapt, s-au elaborat planuri pentru o nouă ofensivă în Balcani. Cu toate acestea, înainte de aplicarea lor, situaţia s-a schimbat o dată cu moartea sultanului la începutul lui 1774. Au fost începute imediat convorbiri de pace cu succesorul lui, dar progresele au fost nule din clipa când Ecaterina 1-a informat că nu era dispusă la compromisuri cu privire la independenţa Crimeii „nici dacă războiul mai durează zece ani". Partea otomană a rămas la fel de inflexibilă, încurajată şi de dificultăţile provocate Rusiei de răscoala lui Pugaciov (autointitulându-se ţarul Petru al III-lea, cazacul Emelian Pugaciov a profitat de tulburările sociale şi economice din 1773 şi a condus un război ţărănesc pentru a cărui înăbuşire Ecaterina a avut nevoie de doi ani.).

Operaţiunile militare au fost reluate în iunie 1774, când o armată a ruşilor a trecut Dunărea. Ea a luat prin surprindere principala concentrare de trupe otomane, a pus-o pe fugă şi a capturat întreaga tabără. De data aceasta nu s-a mai pus problema vreunui armistiţiu, iar marelui vizir i s-au dat cinci zile ca să încheie un tratat de pace. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în iulie, a reprezentat o mare înfrângere militară şi diplomatică a otomanilor. Prin acest acord, descris de un istoric drept „unul dintre documentele fatidice din istoria otomană", s-a convenit asupra independenţei Crimeii (fapt ce o expunea în realitate unei viitoare anexări de către Rusia), iar vaselor ruseşti li s-a garantat în sfârşit dreptul la liberă navigaţie în apele Mării Negre. De fapt, acest drept nu se limita la Marea Neagră: vasele ruseşti aveau să primească permisiunea de a trece nestânjenite prin Dardanele şi de a ajunge în Mediterana. Deşi aceste drepturi erau valabile doar pentru vasele comerciale, nu exista nici o limită cu privire la numărul de tunuri amplasabile pe un vas de acest tip, aşa cum avea s-o lămurească la un moment dat unul dintre generali pe Ecaterina. Pe de altă parte, în tratat nu se găseau clauze care să împiedice construirea unei flote de luptă într-unui dintre porturile ruseşti la Marea Neagră, iar patru ani mai târziu ruşii au început ridicarea noului oraş Cherson, proiectându-1 în egală măsură ca bază navală şi centru comercial. Alte clauze stipulau că Rusia avea să evacueze teritoriile cucerite în Caucaz şi în Balcani. Sultanul se angaja la rândul lui să plătească despăgubiri de război substanţiale şi în plus să permită construirea la Istanbul a unei „biserici publice de rit grecesc, care nu va fi niciodată... supusă constrângerilor şi nelegiuirilor". S-a convenit de asemenea ca guvernul otoman promite să protejeze constant credinţa creştină şi bisericile sale, angajându-se totodată să îngăduie miniştrilor Curţii Imperiale a Rusiei să facă în toate ocaziile oficiile de reprezentanţi atât ai noii biserici din Istanbul, cât şi ai preoţilor care slujesc acolo, şi făgăduind să ia în considerare aceste oficii ca fiind făcute de funcţionari de încredere ai unei puteri vecine şi în mod sincer prietene.

Ultimul articol avea să fie cel mai important din tot tratatul. El fusese formulat atât de ambiguu, încât ulterior diplomaţii ruşi au înţeles că aveau dreptul de a vorbi şi - la nevoie - de a acţiona în numele populaţiei ortodoxe de pe întreg cuprinsul Imperiului otoman. Extinzând sfera, acest fapt dădea posibilitatea Rusiei ca, prin reţeaua de consuli şi viceconsuli pe care avusese voie să-i numească în Imperiul otoman conform tratatului, să intervină aproape după bunul plac şi în avantajul ei în treburile interne ale otomanilor pe durata secolului următor.

Cu toate acestea, la momentul respectiv cel mai important câştig al ruşilor a părut a fi ieşirea la Marea Neagră. Reprezentantul austriac la Istanbul a prezis că trupele ruseşti vor fi transportate pe Marea Neagră pentru a lansa un atac direct asupra oraşului. El a fost atât de convins de acest lucru, încât a mers până la a declara că „era puţin probabil ca Rusia să mai poarte vreodată un război pe uscat în Balcani îm- potriva otomanilor". In realitate, Rusia nu a avut nici o tentativă de asalt asupra Istanbului timp de peste o sută de ani.

De îndată ce detaliile tratatului au ajuns să fie cunoscute pretutindeni în Europa, alte puteri - sperând la rândul lor să tragă foloase de pe urma înfrângerii turcilor - au cerut drepturi de navigare pe Marea Neagră egale cu cele garantate Rusiei. Otomanii au fost capabili să se opună acestor solicitări, însă nu l-au putut împiedica pe losif al Il-lea să ocupe Bucovina, aflată la graniţa nordică a Moldovei, în septembrie 1774.

Soarta Crimeii nu fusese decisă în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, ci doar amânată. În anii 1775-1776 a izbucnit o luptă pentru putere între cei doi hani potenţiali, unul susţinut de ruşi, celălalt de otomani. La începutul lui 1777 candidatul otomanilor a renunţat la luptă, oferindu-i victoria rivalului sprijinit de ruşi. Nu după mult timp, acesta din urmă a fost confruntat cu o serioasă revoltă şi a solicitat ajutor militar din partea Ecaterinei împotriva rebelilor. Prinzând de veste, guvernul otoman le-a trimis imediat ajutoare acestora. Se contura un nou război între Rusia şi Imperiul otoman. Ambasadorul francez la Istanbul i-a demonstrat cu tărie sultanului faptul că otomanii nu erau pregătiţi de război şi a pledat pentru o soluţie paşnică, la fel cum a procedat, de fapt, şi Austria. Părăsiţi de singurii lor aliaţi potenţiali, otomanii au semnat o convenţie cu ruşii în martie 1779 şi au recunoscut autoritatea de han a omului-marionetă al Rusiei.
Pacea s-a menţinut în Crimeea până în 1781, când a izbucnit o nouă revoltă împotriva hanului. Acesta a fost reinstalat rapid de trupele ruseşti sub comanda lui Potemkin, care, împreună cu alţii, a sfătuit-o pe Ecaterina să pună capăt problemelor Crimeii prin anexarea teritoriului. Împărăteasa vedea cu ochi buni recuperarea cheltuielilor efectuate când îi venise în ajutor hanului, iar în aprilie 1783 a emis un docu- ment prin care proclama anexarea Crimeii de către Rusia. În aceeaşi zi hanul a abdicat şi s-a retras în Rusia, unde şi-a petrecut restul zilelor cu ajutorul unei pensii pe care i-a oferit-o Ecaterina.

La Istanbul pierderea Crimeii în favoarea Rusiei a fost primită reală nemulţumire, însă fără să se treacă la acţiuni concrete. Otomanii nu puteau să intre în război pentru simplul motiv că rămăseseră fără aliaţi. Franţa era angajată total în războiul cu Anglia, în vreme ce Austria se temea că eventualul ei sprijin pentru otomani ar împinge Rusia în braţele Prusiei. In orice caz în rândul principalelor puteri europene prindea contur ideea că Imperiul otoman nu merita să fie salvat. Ambasadorul francez la Istanbul sugerase încă din 1770 guvernului că era bine să accepte împărţirea Imperiului otoman ca pe un fapt inevitabil şi să ia Egiptul ca pe partea din pradă care i se cuvenea.

In decembrie 1783, Austria a renunţat definitiv să-i sprijine pe otomani în Crimeea şi a declarat oficial că, în eventualitatea unor noi conflicte în zonă, va susţine activ Rusia. În condiţiile date, otomanii s-au hotărât să accepte inevitabilul. În ianuarie 1784 ei au recunoscut oficial anexarea Crimeii de către ruşi. 18 000 de mile pătrate îi fuseseră adăugate Rusiei, iar echilibrul de forţe din regiunea Mării Negre se înclinase decisiv în favoarea Ecaterinei.

Împărăteasa Rusiei nu îi surclasa pe otomani doar în Crimeea. în august 1783 ea semnase un tratat cu Georgia, cel mai important dintre statele mici, transformându-1 în protectorat rus. Trupele trimise acolo au construit o fortăreaţă care la momentul oportun avea să devină principalul centru al cuceririi de către ruşi a întregii regiuni caucaziene. Potemkin, care era guvernator general al ţinuturilor din zona Mării Negre cu începere din 1784, a preluat şi Crimeea în 1785, ajungând stăpânul incontestabil (în numele Ecaterinei) al vastei regiuni dintre râul Bug şi Marea Caspică. Capabil, energic şi ambiţios, el nu a precupeţit nici un efort pentru pacificarea şi colonizarea noilor teritorii din sud, precum şi pentru încurajarea dezvoltării lor economice prin construirea de drumuri, oraşe şi porturi. Nu după mult timp Potemkin a început să viseze la extinderea dominaţiei ruse în ţările vecine Armenia şi Azerbaidjan. Totuşi, visele lui au trebuit să aştepte, urmând a fi îm- plinite de către alţii. Atenţia lui Potemkin a fost distrasă de începutul unui nou război între Rusia şi Imperiul otoman.
sursa imaginii : varvar.ru


Tag-uri: razboi, prusia, austria, rusia, romania, ecaterina, polonia, crimeea, ucraina, marea egee



Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 28 November '07


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :