FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,551
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Patul lui Procust de Camil Petrescu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Patul lui Procust de Camil Petrescu

 Q:   Intreaba despre Patul lui Procust de Camil Petrescu       
Patul lui Procust de Camil Petrescu Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Când se vorbeşte despre Camil Petrescu, termenul cel mai des întâlnit este acela de autenticitate, concept care - se pare că - a fost introdus în literatura română de autorul în discuţie. Polisemia termenului dă naştere adesea unor confuzii, conducând la atâtea concluzii în privinţa semnificaţiei, câte sensuri există. Cunoscut îndeosebi ca romancier, Camil Petrescu este şi teoretician al romanului, iar în această calitate, el expune în articolele sale câteva reguli (în descendenţă proustină) pe care scriitorul modern ar trebui să le aibă în vedere: „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe car e o pot povesti. (...) Din mine însumi eu nu pot ieşi. (...) Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi." (Noua structură şi opera lui Marcel Proust, în „Teze şi antiteze", Buc, Ed. 100+1 Gramar şi Fundaţia Culturală Camil Petrescu, 2002, p. 24)

Tipologic vorbind, Camil Petrescu aparţine generaţiei moderniştilor, mai exact, a scriitorilor care mizează foarte mult pe autenticitate, alături de Mircea Eliade, Anton Holban, Max Blecher, Mihail Sebastian ş.a. Prin autenticitate se înţelege o „concepţie după care arta şi literatura au datoria de a căuta expresia directă, necontrafăcută a vieţii aşa cum este ea, renunţând la orice artificiu care ar putea să altereze această percepţie, fie el de natură estetică, fie morală sau socială." (M. Anghelescu, C. Ionescu, Gh. Lăzărescu, Dicţionar de termeni literari, Buc, Ed. Garamond, 1996) Altfel spus, inspiraţia artistică este înlocuită cu experienţa necontrafăcută, cu trăirea febrilă; şi mai mult, nu este vorba de faptul brut, de inventarea evenimentelor, ci de perspectiva asupra lor, autenticitatea presupunând trăire în conştiinţă. Conceptul vine, se pare, de la scriitorul francez Andre Gide, care consideră că scrisul ar trebui să fie libertatea de a fi absolut sincer cu tine însuţi şi, din această cauză, literatura autenticităţii este orientată spre genul memorialistic, de tip confesiv (jurnal, memorii, amintiri, epistole etc). Primul roman - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - are forma unui jurnal.

Titlu. Ternă. Elemente de structură şi compoziţie.

Ce! de-al doilea roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933 şi are o structură complexă, fiind un „dosar de existenţe", după cum aflăm chiar din subsolul cărţii.

Titlul romanului face aluzie la celebra legendă a tâlharului din Atica, în patul căruia erau mutilaţi (scurtaţi sau lungiţi) călătorii care nu ştiau răspunsul la ghicitoarea lui Procust. În plan simbolic, titlul a fost interpretat ca o sugestie a nepotrivirilor (de pildă între Ladima şi societatea în care nu se poate adapta), definind şi un spaţiu al neîmplinirilor şi traumelor sufleteşti pe care iubirea neîmpărtăşită le poate provoca în sufletul individului.

Tema romanului este iubirea, secondată de căutarea adevărului (Fred Vasilescu vrea să dezlege enigma morţii lui Ladima, doamna T. doreşte să înţeleagă misterul înstrăinării lui Fred).

Romanul are o compoziţie complicată (antrenând şi două straturi narative): trei scrisori ale doamnei T., jurnalul lui Fred Vasilescu (O după-amiază de august) în care sunt incluse şi scrisorile lui Ladima, un epilog ce-i aparţine lui Fred, un al doilea epilog ce-i aparţine naratorului-autor din subsol şi subsolul, parte integrantă a romanului. Această ultimă parte conţine date despre pseudoautorii de deasupra (inclusiv portrete ale lor), amănunte de narativitate şi, mai ales, concepţia autorului despre creaţie şi procesul de creaţie.

Trăsături specifice

Naratorul din subsol îşi asumă doar rolul de a-i convinge pe cei doi cunoscuţi ai săi - doamna T. şi Fred Vasilescu - să-şi prezinte în scris experienţele personale pe care le consideră demne de un roman. În spiritul autenticităţii, Camil Petrescu sugerează identificarea sa cu acest narator-autor din subsol, aducând drept dovadă două titluri ale unor opere care îi aparţin în realitate - romanul Ultima noapte... şi drama Act venetian (intertextualitate). Nu trebuie să ne lăsăm însă înşelaţi de originalitatea procedeului: Patul lui Procust este operă de ficţiune şi, în virtutea unei convenţii literare, autorul (persoana biografică, respectiv, Camil Petrescu) nu se confundă cu naratorul, chiar dacă nararea se face la persoana I, naratorul fiind o formă de intermediere între autor şi cititor. Prin urmare, deşi are meseria de scriitor (îl putem numi pseudoautor al romanului), naratorul nostru din subsol nu este Camil Petrescu, aşa cum nici persoana I din părţile de deasupra (scrisorile, jurnalul şi epilogurile) nu îl desemnează pe acelaşi Camil Petrescu.

Alte detalii care conferă autenticitate romanului sunt referirile la evenimente politice, culturale (expoziţia de artă avangardistă) sau nume reale: poetul Ion Pillat, criticul Perpessicius, I. I. C. Brătianu, Tony Bulandra, Soare Z. Soare (director al Teatrului Naţional din Bucureşti), Maria Filotti, Ion Sârbu (actori) ş.a.

Fiind un roman modern subiectiv (sau ionic, în terminoiogia lui Nicolae Manolescu, ce are în vedere perspectiva narativă). Patul lui Procust concretizează multe dintre procedeele specifice acestui tip de roman: naraţiune la persoana I („Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi") care presupune şi anularea omniscienţei, ubicuităţii, previzibilităţii şi posibilităţii anticipării anumitor evenimente (scriitura se face în funcţie de memoria involuntară/ afectivă sau fluxul conştiinţei - amintirile lui Fred sunt actualizate de scrisorile lui Ladima). Obiectivitatea devine subiectivitate (a naratorului, nu a scriitorului, ca în secolul al XIX-lea!), individualitatea devine importantă în defavoarea tipurilor şi caracterelor (indivizii de serie biologică nu interesează pentru că ei trăiesc în real, în existenţă, nu în conştiinţă, ci interesează personajele de excepţie -intelectualul), istorismul este abolit, perspectiva se multiplică (acelaşi eveniment sau personaj sunt văzute din mai multe perspective) şi se relativizează (de exemplu, portretul doamnei T. se încheagă din suma mai multor miniportrete, fiecare diferit în funcţie de cine priveşte). O problemă importantă a romanului ionic este aceea a timpului care este complet bulversat. Asistăm la un transfer al curgerii timpului într-un prezent continuu (teoria bergsoniană invocată de Camil Petrescu în Noua structură şi opera lui Marcel Proust vorbea de o durată interioară), căci la nivelul conştiinţei nu există decât prezent.
Amintirile sunt nişte vestigii ale trecutului, iar memoria involuntară depozitează selectiv informaţii despre personalitatea noastră, pe care le dezvăluie sub anumiţi stimuli. Naratorul trăieşte prezentul şi îl notează, dar include şi amintirile pe care i le trezeşte acest prezent.

Să recapitulăm însă povestea: naratorul din subsol, care o cunoaşte pe doamna T., îi propune acesteia să joace într-o piesă de teatru şi pentru că este refuzat, îi solicită scrierea unor documente literare pentru care, spune el, nu este nevoie nici de talent, nici de ortografie (anticalofilia), ci de o trăire autentică, de sinceritate până la confesiune. Cum doamna T. are „oroare de exhibiţionism", refuză ambele propuneri, oferindu-i însă naratorului câteva scrisori personale pe care acesta le va publica în contextul unui roman. Din epistole află de un anumit, pe care nu-l cunoaşte încă şi pe care cititorii îl vor descoperi în a doua parte a romanului. Jurnalul lui Fred Vasilescu, misteriosul, este rezultatul frământărilor lui Fred pe care naratorul îl sfătuieşte să le pună pe hârtie, cu promisiunea că le va cerceta ca pe un posibil material de roman. în final, naratorul din subsol nu face decât să adune într-un „dosar de existenţe" experienţele celor doi protagonişti - doamna T. şi Fred pe care îi leagă şi îi desparte în aceeaşi măsură o puternică iubire, destinul lor fiind urmărit în paralel cu nefericitul traseu existenţial al lui Ladima.

Singurele părţi în care întâmplările sunt narate cronologic sunt scrisorile doamnei T. şi Epilogul II. Subsolul şi Epilogul I se subordonează stilului proustian (memorie involuntară, rememorarea în voia stării de spirit şi a asociaţiilor de idei), celebra prăjitură proustiană (madlene - ca factor declanşator al amintirilor) fiind înlocuită de scrisorile lui Ladima.

Modernitatea mai presupune şi existenţa mai multor naratori (sau a mai multor perspective narative, ar spune N. Manolescu); romanul Patul lui Procust are patru naratori: doamna T., Fred, naratorul din subsol şi Ladima - postum - din scrisori. Nici alegerea lor nu este întâmplătoare, singurii virtuali scriitori fiind numai cei care au ceva de spus, acele „firi de structură excepţională", cu o bogăţie lăuntrică ce constituie un „complex de experienţă şi frumuseţe". În susţinerea autenticităţii, aflăm tot din subsol (nivel metatextual) că „un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie." Şi mai departe, în subsolul jurnalului, i se recomandă lui Fred Vasilescu să scrie „net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal". Sugestiile sunt valabile doar la nivel teoretic, pentru că nu vor fi respectate de-a lungul romanului: doamna T., deşi nu pretinde a fi scriitor, dovedeşte reale capacităţi creatoare, iar Fred, încercând să relateze întâmplările în voia memoriei afective, demonstrează sensibilitate, empatie şi stil.

Caracterizarea personajelor

Patul lui Procust este un roman de dragoste. Cuplurile doamna T. -Fred Vasilescu, doamna T. - D., Ladima - Emilia, Fred Vasilescu -Emilia (cel mai neverosimil, simplă nevoie erotică) reprezintă diferite ipostaze ale erosului, singura ipostază superioară fiind cea a cuplului doamna T. - Fred. Procedeul analizei psihologice sprijină această convingere, pentru că cei doi se situează la acelaşi nivel spiritual, existenţial sau intelectual, trăind la fel de profund povestea de iubire. Au o viaţă interioară intensă şi complexă, îi uneşte o sensibilitate acută, frumuseţea interioară şi arta de a trăi.

În realizarea portretului doamnei T. putem vorbi de cel puţin trei perspective narative: perspectiva personajului însuşi, a lui Fred din jurnal şi a naratorului din subsol. Portretul ei se încheagă din reunirea unor miniportrete făcute de aceşti naratori (chiar autoportret), la care se adaugă şi părerile altor personaje. De aici şi o anumită relativizarea a imaginii: din perspectiva naratorului din subsol, ea este feminitatea însăşi, D. o consideră o femeie excepţională, iubită de toţi bărbaţii, pentru Ladima este opusul Emiliei, un prieten al lui Fred o consideră urâtă, iar pentru Fred reprezintă iubirea devoratoare de care fuge în zadar. Alături de portretul direct făcut de către naratorul din subsol („Nu înaltă şi înşelător slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei (...) şi mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice (...) cu ochii albaştri ca platina, fremătând de viaţă (...) gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină.") şi de către Fred („E o femeie frumoasă, deşi poate fârâ stilul modei (...) Când surâde însă - vag îndurerat totdeauna - trece parcă la o altă extremitate şi devine de o feminitate fără pereche. Ochii albaştri, aproape violeţi, când e veselă, de culoarea prunei brumate alteori, şi apropiaţi puţin, strălucesc dintr-o dată. (...) Are un surâs care se vede de departe în mulţime şi individualizează."), putem vorbi şi de un portret indirect. Acesta rezultă din felul în care se îmbracă, se comportă, îşi aranjează apartamentul, din meseria pe care o practică şi, nu în ultimul rând, din felul în care vibrează la orice tip de trăire.

Aceeaşi multiplicare şi relativizare a imaginii descoperim şi în portretul lui Fred Vasilescu: portretul direct este făcut de naratorul din subsol („Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. l-a iubit atât, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor (...) Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu tară o privire stăpână pe sine şi ades ironică."), câteva detalii aflăm din scrisorile doamnei T., prietenii îl consideră - după propriile mărturisiri -superficial şi naiv, în timp ce portretul indirect individualizează prin trăirile sale (descrise în jurnal), discuţiile, felul în care se îmbracă, se comportă ş.a.m.d. S-a vorbit mult despre un anumit snobism al celor două personaje, însă, departe de a fi o simplă formă de orgoliu, această trăsătură, ţine mai degrabă de estetic, de sensibil.

O problemă mult discutată este aşa-zisa „taină" a lui Fred: el o iubeşte pe doamna T., fără îndoială, însă fuge de ea, lăsând loc unor multiple interpretări. Critica s-a întrecut în a da explicaţii ale acestui mister: Fred se îndepărtează de doamna T. „pentru a nu descoperi în ea o fiinţă reală, comună, asemeni oricărei Emilii" (G. Călinescu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 610/12 martie 1933), pentru că experimentează un complex de inferioritate al bărbatului care descoperă că „are de-a face cu o fiinţă superioară, dar abia după ce a tratat-o ca pe o fiinţă oarecare" (Ovid. Crohmălniceanu, Cinci prozatori in cinci feluri de lectură, Buc, Ed. Cartea Românească, 1984, pp. 208-209), pentru că trăieşte mai degrabă o iubire-vanitate - „Iubirea dintre Fred şi doamna T. nu ne dezvăluie doar puternica pasiune ce-i aruncă pe unul în braţele celuilalt, dar şi puternica vanitate ce-i smulge pe unul din braţele celuilalt" (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Buc, Ed. 100+1 Gramar, 1998, p. 396) ori pentru că este determinat de o „demonică tristeţe a individului care a depăşit experienţa curentă şi poate reflecta asupra vieţii dintr-o perspectivă din care, dacă lipseşte contagiunea cu lumea obişnuită, fericirea în schimb devine ea însăşi sterilă." (Al. George, Semne şi repere, Buc, Ed. Cartea Românească, 1971, pp. 107-l20). Dragostea, în romanul analitic, de introspecţie psihologică, este trăită ca suferinţă, nu ca toleranţă sau comunicare. Există a anumită voluptate a torturii, a negaţiei: „Dacă fug de un surâs, asta nu înseamnă că nu-l doresc." spune Fred Vasilescu. Iubirea este o neputinţă a fericirii, a dialogului, o dramă a singurătăţii în doi.

O altă posibilă taină este cea a sinuciderii lui Ladima, pe care Fred. încearcă să o desluşească în jurnal şi în Epilogul 1. Ipotezele propuse -mizeria în care era nevoit să supravieţuiască, sentimentul înstrăinării prin dragostea pentru o femeie inferioară, pierderea credinţei în Dumnezeu, conştiinţa ratării etc - marchează, fiecare, o etapă în decăderea fizică şi spirituală a personajului. O sugestie pesimistă în sprijinul acestei ipoteze apare în articolele pe care Ladima le primeşte de la Bulgăroiu cu câteva zile înaintea morţii, în care se afirmă că viaţa este departe de „mult discutata armonie naturală", fiind un accident într-un univers indiferent, ostil, iar oamenii - exemplarele vieţii - par „greu cenzurate de moarte". De aceea, şi cuplul Ladima - Emilia pare neverosimil (G. Călinescu).

Iubirea lui Ladima pentru femeia lipsită de profunzime, vulgară, aşa cum este Emilia reprezintă o problemă greu de explicat pentru Fred şi aproape tot jurnalul său şi Epilogul I va fi ocupat de căutarea adevărului. Şi în cazul celor doi - Ladima şi Emilia - putem vorbi de o relativizarea a imaginii. Portretul Emiliei este făcut de Fred, pentru care reprezintă a actriţă frivolă, lipsită de sentimente, în timp ce Emilia din scrisorile lui Ladima este o femeie frumoasă, talentată, cu suflet ales. Portretul lui Ladima se conturează din scrisorile citite de Fred în camera Emiliei.

Acestea dezvăluie existenţa chinuită şi mizeră a gazetarului, de o superioritate intelectuală. Demn, acesta refuză slujirea politicii vremii, trăind lipsit de siguranţa zilei de mâine. Iubirea este pentru el un fel de evadare şi el visează la iubirea ideală. Pentru Emilia, Ladima este un bărbat naiv, „cam aiurea", manipulabil, posomorât, în vreme ce pentru Fred este un om distins, demn şi uşor demodat. Nae Gheorghidiu şi Tânase Vasilescu (singurele personaje tipice - avarul şi arivistul) îl văd ca pe un „om de paie", periculos şi dispensabil; pentru alţii este un poet de geniu, pentru Penciulescu este „un dobitoc", iar Ciobănoiu afirmă despre el că avea o inteligenţă rară.

Aceeaşi conştiinţa a limitării cunoaşterii, neputinţă de a vedea ce este în sufletul celuilalt pe care le experimentează Ladima, le va trăi şi Fred în încercarea sa de a-l înţelege pe nefericitul poet. Conştiinţa în care se reflectă imaginea celuilalt este un pat al lui Procust, un mecanism care impune o graniţă privirii, incapabile de a pătrunde dincolo de aparenţe.

Stil. Limbaj.

Mult discutata anticalofilie, expusă inclusiv în subsolul romanului -„Stilul frumos, doamnă, e opus artei (...) Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit (...). Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie." - este totuşi contrazisă de preferinţa lui Camil Petrescu pentru fraza îngrijită, curată, eliberată de constrângerea valorii denotative, dar fără excese stilistice, dovedind sensibilitate artistică: „n-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, o dată cu venirea omului ăsta (...)", „roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte privirea somnoroasă dimineaţa când mă scol", „[doamna T.] era acum foarte vie, prea expresivă, cu un fel de mimică nuanţată, ochii înşişi nu mai aveau vioriul-albastru al clipitei de gândire, ci erau pozitivi strălucitori, dar ca de oţel". Limbajul sobru este intelectualizat, cu multe neologisme (liminar, crispare, patologic, insignifiant, remaniere, simptom, maladie etc).


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :