Moara cu noroc (Ioan Slavici)

Introducere

Ioan Slavici se impune în conştiinţa literară ca unul dintre cei patru mari clasici, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale. Creator al realismului social prin volumul Novele din popor, el scrie enorm, în cele mai diferite domenii, de la articole de ziar până la manuale şcolare, traduceri şi memorii, fiind psiholog şi moralist ale cărui opere sunt o pledoarie pentru chibzuinţă şi înţelepciune.
Nuvelele sale (aproximativ 100 de lucrări) au fost scrise în trei mari perioade de creaţie, identificate de Magdalena Popescu, în studiul monografic Ioan Slavici: etapa idilismului şi a reveriei (Scormon, Gura satului, La crucea din sat), etapa dramatică şi obsesivă (Mo ara cu noroc, Pădureanca) şi etapa didactică, instructivă (Comoara , Vatra părăsită).

Particularităţile nuvelei psihologice

Moara cu noroc ilustrează particularităţile nuvelei ca specie, în ciuda dimensiunilor de microroman: are un singur fir narativ (înstrăinarea lui Ghiţă de familie prin complicitatea la fărădelegile lui Lică), un număr mediu de personaje (Ana, Ghiţă, soacra, Lică, porcarii lui - Răuţ, Săilă, Buză-Ruptă, Pintea), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a protagonistului.

Titlul operei reprezintă un indice spaţial, respectiv locul unde se petrece acţiunea nuvelei în cea mai mare parte. Hanul este situat într-o zonă deluroasă, în spaţiul ardelenesc, între Ineu şi Fundureni, departe de comunitate, ceea ce înlesneşte îndepărtarea lui Ghiţă de principiile morale, abdicarea lui de la legile nescrise, căci asupra lui nu mai funcţionează nicio cenzură. Pe de altă parte, titlul exprimă motivul literar al hanului, devenit topos literar în prozele scurte din literatura clasicilor şi nu numai: spaţiu al întâmplărilor sângeroase în nuvelele psihologice, cum este cazul celei de faţă, spaţiu al evenimenelor miraculoase ce invadează banalul cotidian în nuvele precum La hanul lui Mânjoală sau scenă a spunerii poveştilor cu rol de recuperare a unui trecut mitic în ciclul de povestiri Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu. Nu în ultimul rând, titlul este ironic prin trimiterea la motivul literar „fortuna labilis": mutarea la han nu aduce bunăstare familiei lui Ghiţă decât o perioadă scurtă, întrucât, odată cu venirea lui Lică, se instituie dezechilibrul cârciumarului cu urmări nefaste asupra relaţiilor cu Ana.

La nivel tematic, nuvela se caracterizează prin existenţa mai multor substraturi, ceea ce face posibilă încadrarea textului în mai multe categorii: tema principală o constituie dezechilibrul interior al protagonistului sub presiunea unei realităţi exterioare devastatoare, temă ce vizează nivelul de proză psihologică al textului. În al doilea rând, evoluţia sentimentului de frică de la suspiciune, teamă la obsesie şi în final la crimă reprezintă un loc comun al nuvelelor de acest gen, întâlnit în forme similare şi la Caragiale, în In vreme de război sau O făclie de Paşti. Moara cu noroc este însă o proză realistă prin prezentarea dezumanizării protagonistului ca urmare a patimii înavuţirii, ce duce la pierderea reperelor morale şi la înstrăinarea de familie şi de sine însuşi a lui Ghiţă. Monografie a lumii ardelene, moravurile vieţii de porcar reprezintă, de asemenea, un important plan al operei, unul dintre atributele prozei lui Slavici fiind caracterul de frescă prin care se reface cu fidelitate, prin detalii verosimile şi pertinente, imaginea unei epoci. Finalul textului pune întreaga nuvelă într-o lumină nouă prin replica bătrânei soacre („Simţeam eu că n-are să iasă bine, dar aşa le-a fost dată"): omul este victima unui destin implacabil.

Construcţia discursului narativ şi a subiectului epic

Incipitul este conceptul operaţional ce desemnează partea de început a unui text literar care se ţine minte şi lasă să se întrevadă desfăşurarea acţiunii. În „Moara cu noroc", incipitul este constituit de prologul reprezentat de vorbele soacrei lui Ghiţă, care au un ton axiomatic / de proverb, moralizator, anticipând destinul personajelor principale: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă este, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit." În mod sugestiv, cuvintele sunt rostite de bătrână, întrupare a înţelepciunii populare şi a experienţei de viaţă. Replica sa anunţă tema nuvelei (consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra individului) şi deznodământul tragic. Finalul nuvelei este simetric cu incipitul şi este reprezentat printr-un epilog constituit tot din vorbele bătrânei: „Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost dată". Dacă replica din prolog ilustra, la nivel tematic, dezechilibrul lăuntric al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a destinului; de altfel, dacă ţinem cont şi de faptul că, în final, asistăm la moartea a trei personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem spune că Moara cu noroc are un final tragic. În concluzie, incipitul si finalul, în acest text narativ, au un rol definitoriu în construcţia subiectului, ilustrând simetria compoziţională a nuvelei, dar şi caracterul moralizator al prozei lui Slavici.

Firul epic evoluează gradat, iar acţiunile alternează cu ample pagini în care naratorul oferă cititorului accesul la psihologia personajelor, cu precădere la stările contradictorii ale lui Ghiţă. Momentele subiectului au stârnit controverse în rândul criticilor literari, care exprimă puncte de vedere diferite mai ales asupra punctului culminant: din expoziţiune aflăm că cizmarul Ghiţă, desconsiderat de săteni şi sătul de umilinţa sărăciei, se mută la Moara cu noroc, han pe care îl ia în arendă, în jurul zilei de Sf. Gheorghe. Intriga o constituie venirea lui Lică Sămădăul (om cu stare, atotputernic peste locurile acelea, fără a cărui ştire nu se petrece nimic la moară) la Ghiţă, căruia îi propune complicitatea indirectă la fărădelegile lui şi ale celorlalţi porcari.

Desfăşurarea acţiunii cuprinde totalitatea faptelor care duc la înstrăinarea lui Ghiţă de familie şi de preceptele morale, pe de o parte prin ascunderea adevărului despre relaţiile cu porcarii faţă de Ana, pe de altă parte prin tăinuirea faptelor necurate ale lui Ghiţă, dintre care amintim „călcarea" arendaşului şi uciderea văduvei şi a copilului. Cum firul narativ are în prim-plan dezumanizarea crâşmarului, punctul culminant îl constituie uciderea Anei, momentul maxim al dezintegrării morale a lui Ghiţă, capabil de a-şi folosi soţia drept cursă pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea. Deznodământul marchează o purificare a spaţiului de forţe malefice: hanul arde, iar Ghiţă este ucis de oamenii Sămădăului, în timp ce Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un copac, pentru a nu cădea în mâinile jandarmului.

Conflictele exterioare ale nuvelei menţin tensiunea dramatică a textului. Principala confruntare este cea dintre Ghiţă şi Lică, antagonistul nuvelei. Proaspăt mutat la han, Ghiţă trebuie să urmeze regulile impuse de Lică, protejat în faţa autorităţilor de baronul ale cărui turme le are în grijă. Lică devine o autoritate pentru că ştie să exploateze slăbiciunile celorlalţi, iar lui Ghiţă îi intuieşte punctul vulnerabil: setea de bani. Pe de altă parte, se teme de o singură slăbiciune a hangiului, cea pentru Ana, de aceea cultivă cu inteligenţă malefică situaţii care să accentueze înstrăinarea celor doi, petrecând tot mai mult timp la han în lipsa soţului. Lică îi impune stări tensionale protagonistului, lăsându-l să guste mirajul banului, dar condiţionându-i rămânerea la moară. În final, Ghiţă alege cea mai periculoasă soluţie, duplicitatea, fără a-şi asuma consecinţele: Ana devine adulterină, împinsă de soţ în braţele unui bărbat mai autoritar, iar el sfârşeşte plătind cu viaţa îndepărtarea de preceptele morale.

Ana i se opune lui Ghiţă prin tenacitatea eforturilor de salvare a căsniciei de la criza necomunicării, astfel că un alt conflict exterior vizează două atitudini contrare asupra realităţii cuplului conjugal. Un conflict latent se stabileşte şi între Ghiţă şi soacră, respectiv între naivitatea şi lipsa de experienţă a tinereţii şi înţelepciunea bătrâneţii.

Un alt conflict exterior esenţial este cel dintre Pintea şi Lică, foşti fraţi de hoţie în trecut. La cei 38 de ani ai săi, Pintea doreşte răzbunarea faţă de Lică, cel care i-a necinstit femeia, până la vârsta de 40 de ani. Nu numai legea şi fărădelegea se află în opoziţie, ci mai ales curajul lui Lică de a-şi trăi viaţa, asumarea riscurilor libertăţii de a acţiona conform instinctelor şi alegerea de către Pintea a unui statut social neasumat conştient, ci doar pentru a-şi asigura autoritatea legală de a-l arunca pe Lică în închisoare.

Accentul se pune însă pe conflictele interioare ale personajelor: Ghiţă oscilează între fondul său moral pozitiv şi patima pentru bani, justificată iniţial prin determinism social, prin dragostea faţă de familie şi prin dorinţa de a-i oferi Anei un trai superior, ulterior atingând dimensiunile patologice ale lăcomiei, astfel încât familia este resimţită ca o piedică în calea împlinirii protagonistului. Ana luptă, în calitate de soţie fidelă, inocentă, copilăroasă, cu revelaţia unui proces de autocunoaştere pe care îl declanşează venirea lui Lică: preferă unui ins banal, slab de înger şi lipsit de fermitate un bărbat autoritar, cu spirit de iniţiativă.

În sufletul lui Pintea se conturează cel mai subtil conflict interior, între autenticitatea pornirilor sale de răzbunare personală şi obligaţia de a-l deferi pe Lică justiţiei ca jandarm ce veghează la liniştea locurilor, dar şi între chemarea instinctului de fost hoţ de cai şi performarea unui statut de jandarm care nu îl reprezintă autentic.

Prezentarea personajelor

La nivelul personajelor, principala trăsătură a nuvelei psihologice este clasificarea lor în mobile şi imobile, în funcţie de măsura în care rămân sau nu egale cu ele însele pe parcursul operei. Ana sau Ghiţă se încadrează în prima categorie; tipul inadaptatului, Ghiţă reprezintă individul patriarhal, incapabil să conştientizeze şi să-şi asume consecinţele opţiunii pentru un tip de existenţă socială încadrabilă în structura modernităţii, care evoluează de la statutul de cizmar nevoiaş / soţ iubitor şi protector la cel de hangiu lacom / soţ ursuz, capabil de victimizarea propriei soţii. Ana, la început nevastă frumoasă, tânără, cuminte, supusă şi neştiutoare, devine femeia căreia nu-i scapă nimic, intuieşte relaţiile soţului său cu Lică, adulterină atrasă irezistibil şi fatal de Lică. La polul opus, Lică rămâne o întruchipare a maleficului pe tot parcursul operei, fiind un personaj cu alură romantică; lipsit de slăbiciuni şi de scrupule, venal, cu o putere de convingere în spatele căreia se ascunde abilitatea de a specula vulnerabilul din fiecare, Lică rămâne măreţ şi în moarte, preferând sinuciderea decât să cadă în mâinile lui Pintea. Acest personaj justifică observaţia lui Daniel Grojnowski, conform căreia psihologia anumitor personaje ale nuvelei este constantă.

Comentarea particularităţilor de limbaj al nuvelei psihologice

Fin analist al stărilor conflictuale, Slavici recurge la modalităţi clasice de realizare a a analizei psihologice, precum dialogul, monologul interior, stilul indirect liber sau notaţia fiziologică. Dialogul nu are numai rolul de a dramatiza acţiunea sau de a spori tensiunea scenică, ci devine un mijloc prin care naratorul schiţează relaţii între personaje: discuţia în care Lică îi cere lui Ghiţă cheile hanului şi bani cu împrumut fără să-i numere plasează faţă în faţă un călău ferm şi o victimă care, deşi la început schiţează gesturi de stăpân şi atitudini hotărâte de refuz a ceea ce contravine propriului sistem de valori morale, la sfârşitul confruntării devine „blând ca un mieluşel", înţelegând că la han nu se poate rămâne decât cu voia Sămădăului, adică fiindu-i părtaş. Replicile în registre diferite (cele ale lui Lică au caracter de ultimatum, iar ale lui Ghiţă ilustrează supunerea) sunt completate de intervenţiile cu caracter de didascalii ale naratorului, la nivelul lor putându-se vorbi de câmpuri semantice care evidenţiază stările interioare ale celor doi: în timp ce Lică rămâne, pe tot parcursul discuţiei, stăpân pe sine, „rece", Ghiţă evoluează de la statutul de bărbat care ţine piept porcarului la cel de supus umil.

Monologul şi stilul indirect liber se regăsesc în toate momentele-cheie ale nuvelei, infirmând orice prejudecată referitoare la lipsa capacităţii de autoanaliză a oamenilor simpli. Alternând persoana întâi cu cea de-a treia, naratorul ambiguizează vocea narativă, nuanţează discursul, permiţându-şi totodată şi să se detaşeze de personaj prin comentarea deciziilor acestuia. Nu în ultimul rând, notaţia fiziologică rămâne unul dintre procedeele la îndemâna lui Slavici, care surprinde credibil tulburările psihice ale eroilor săi prin descrierea unor reacţii la nivel corporal; „îi era parcă-i seacă sângele în vine", iată ceea ce sentimentul de frică îi provoacă lui Ghiţă.

Dintre modalităţile narării, Slavici alternează prezentarea cu reprezentarea, atât pentru a-şi individualiza personajele, cât şi pentru a evidenţia etapele acţiunii.
ÃŽncheiere

Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare şi preocuparea pentru transcrierea cu fidelitate a vieţii lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situaţii-limită, dezumanizaţi sub puterea banilor, dar şi prin exploatarea multiplelor modalităţi de realizare a analizei psihologice, Moara cu noroc reprezintă o capodoperă a nuvelelor lui Slavici, impunându-l definitiv în conştiinţa cititorului.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---