Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Simbolismul românesc, derivat din cel francez, dar înscriindu-se în modernism, nu luptând împotriva lui, îşi atinge apogeul ca mişcare literară între anii 1905-l914. Pe lângă reîntoarcerea muzicii în poezie, aşa cum susţinea arta poetică a lui Verlaine, simbolismul este curentul literar cu mari inovaţii la nivelul formei. Versul liber se va impune în opera lor, eliberând poezia de constrângerile prozodiei tradiţionale. Cel care-l impune în poezia franceză este Arthur Rimbaud, alături de Jules Laforgue, pentru ca apoi să fie teoretizat de Gustave Kahn - „... însemnătatea noii tehnici poetice. .. stă în a permite fiecărui poet în a concepe versul sau strofa sa originală şi de a transcrie ritmul său propriu şi individual în loc de a se supune unui tipar gata confecţionat."

Poetul George Bacovia va folosi şi el această tehnică a versului liber, preluată atât din poezia simbolistă franceză, cât şi din mediul cenaclului Literatorul, condus de cel care teoretizează curentul în literatura noastră, Alexandru Macedonski. Nu trebuie să uităm că Bacovia frecventează cenaclul între 1903-l904 şi că Macedonski este autorul primului poem cu vers liber de la noi - Hinov. O altă caracteristică simbolistă la care aderă Bacovia este „audiţia colorată", mergând pe urmele lui Rimbaud şi ale cunoscutului său sonet intitulat Vocalele. Criticul George Călinescu îi recunoştea această preocupare, adăugând - „Simbolismul poetului e acela din tradiţia sumbră a baudelairianismului, care a cântat ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală."
Poezia Nervi de primăvară apare în Ateneul cultural din Bacău, în numărul 3, în luna mai 1925 , fiind inclusă apoi în volumul Scântei galbene din 1926.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema aparentă a poemului pare să fie iubirea, dar aceasta nu mai constituie demult o cale de salvare din acest univers bântuit de melancolie, valsuri funebre şi prezenţa morţii. Erosul va fi deci, asociat cu regretul neîmplinirii, cu tristeţea, cu trecerea şi nu cu permanenţa - „Mii de femei au trecut", „Trece şi ea". Apropierea de primăvară poate să fie înşelătoare, întrucât aceasta nu mai reprezintă în acest caz, ca în poezia lui Alecsandri. speranţa şi un nou început. Starea de spirit provocată de primăvară eului poetic bacovian este o iritare profundă, o suferinţă ce merge până la nevroză, anotimpul rănindu-i simţurile prin explozia de culoare, prin forfota oraşului şi manifestarea intensă a vieţii. Nu întâmplător în tiuu se aduc alături de primăvară „nervii", care sunt expresia acestei stări. Nevroza şi odată cu ea şi alienarea sugerată de titlul poeziei Nervi de primăvară provin din dezacordul dintre pesimismul organic al eului liric bacovian şi explozia de vitalitate a primăverii. Agitaţia oamenilor, prezenţa trecătoare a erosului îl oboseşte, îi irită sensibilitatea, provocându-i nevroze şi melancolie.

Simptomatic pentru această percepţie este lipsa oricărei urme a culorii verzi în poezie, verdele reprezentând viaţa, promisiunea unui nou început. Singura referinţă cromatică se realizează printr-o sinestezie - „vibrarea de violete". Florile reunesc într-o singură imagine parfumul îmbătător şi delicateţea vizuală , întruchipând apropierea morţii. La fel de importantă e şi semnificaţia violetului în poezia lui Bacovia. Partizan al audiţiei colorate, poetul vede în violet semnul ieşirii din realitate, culoarea halucinaţiei şi a coşmarului. Aceste corespondenţe par influenţate atât de poezia lui Rimbaud, dar mai ales de convingerile lui Baudelaire, manifestate nu numai în celebrul sonet Correspondances , dar şi în ceea ce scria despre pictura lui Delacroix cu prilejul Expoziţiei Universale din 1885, de la Paris – “.... cine n-a cunoscut acele ceasuri admirabile, adevărate sărbători ale spiritului unde simţurile mai atente percep senzaţii mai puternice, unde cerul de un azur mai limpede îşi adânceşte mai nesfârşit abisul, unde sunetele vibrează muzical, unde culorile grăiesc, unde parfumurile povestesc noiane de gânduri ... Ei bine, pictura lui Delacroix îmi pare tălmăcirea acelor zile frumoase ale minţii."

Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia conţine trei strofe inegale şi un distih, versurile alternând ca lungime. Acest gen de structurare serveşte foarte bine deschiderii spre realitatea interioară, în care stările de spirit nu sunt niciodată aceleaşi, fiind un element al esteticii simboliste. Incipitul poeziei realizează o imagine şocantă, în contrast cu titlul. Cuvântul cheie este „melancolia", care capătă accente moderniste prin asocierea cu nevroza şi iritarea simţurilor. Finalul constă într-o adevărată notă simbolistă, bazându-se pe sugestie şi corespondenţa dintre muzica „valsului funebru" şi tristeţea bacoviană. un sentiment complex, provocat de apropierea morţii. Imaginile vizuale sunt predominante - strada, femeile, dar lor li se adaugă delicate sugestii tactile, prinse prin sinestezie - „vibrarea de violete" sau imagini auditive, specifice poeziei bacoviene - „valsul funebru".

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini artistice ÅŸi figuri de stil.

Oboseala şi iritarea produsă eului poetic de vitalitatea ce înconjoară primăvara se traduc în prima strofă prin senzaţii fizice - „Sunt ameţit..." sau „Palid, şi mut...". Punctele de suspensie arată stări sufleteşti confuze, dar şi o sfârşeală existenţială a sufletului. Paloarea are, negreşit, legătură cu boala, ca semn al morţii, ce bântuie universul bacovian. Muţenia reprezintă neputinţa comunicării eului liric, izolat de lume şi de sine pentru că e altfel, diferit de ceilalţi. Hiperbola „Mii de femei au trecut" marchează trauma pierderii erosului. Astfel, eul poetic rămâne prizonierul acestei lumi dominată de moarte, haos interior şi melancolia valsurilor funebre, de unde nu se poate evada nici măcar prin iubire. Strada - element al decorului exterior - se transformă într-un reper al geografiei interioare - „Melancolia m-a prins pe stradă", devenind un refren obsedant al neputinţei.

Strofa a doua se deschide cu o sinestezie - „E o vibrare de violete". Ca şi Eminescu în Floare albastră, Bacovia asociază floarea cu erosul şi prezenţa iubitei, dar şi cu pierderea iubirii. Dacă la Eminescu, iubirea. chiar spiritualizată, presupune existenţa unei poveşti comune, la Bacovia există un refuz al depăşirii planului interior, trădat de forma negativă a verbului - „nu pot" şi de prezenţa raportului de coordonare adversativ -„Aş vrea. / Dar nu pot...". Importanţa erosul, cât şi a pierderii acestuia este redată prin folosirea majusculei - „Ea", dar şi prin exclamaţia, ce trădează suferinţa - „oh". Violetele nu semnifică doar pierderea iubirii, ci şi prezenţa familiară a morţii. Această prezenţă face ca totul să pară inutil, zadarnic şi fără speranţă - „Nimicnicia m-a prins pe stradă". Primăvara, oraşul, strada, dragostea fac parte dintr-o realitate iluzorie, ce începe să-şi piardă substanţa pentru eul poetic, întors tot mai mult spre interior. Aşa se explică uitarea - „Pal, şi uitat", dar şi somnul, ca stare ce precedă moartea - „Am adormit". Venirea primăverii e obositoare şi-i provoacă suferinţă, dezvăluită de prezenţa exclamaţiei „oh" şi a adverbului „iar" - „Oh, primăvara iar a venit". Acordurile valsului funebru definesc această lume, lipsită de orizont, în umbra morţii, a cărei unică motivaţie rămâne melancolia - „Melancolia mă ţine-n stradă".

Versificaţie

Poezia nu are rimă şi nici un ritm constant, folosind versuri libere, semilegate, cu măsură inegală. De asemenea versurile scurte alternează cu cele lungi, exprimând evoluţia realităţii interioare.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Timpul predominant în poezie este perfectul compus, subliniind ideea ireversibilităţii pierderii erosului. Prezentul e folosit mai ales în contextul iubirii, pentru a accentua intensitatea percepţiei acestei experienţe - „E o vibrare de violete" sau „Trece şi Ea". Pierderea va fi resimţită, în acest context, cu mai multă acuitate.

Concluzii

Prezentând, ca şi alte poeme, confuzia planurilor exterior şi interior, făcută aici sub presiunea „nimicniciei" vieţii, poezia Nervi de primăvară are la bază sugestia şi estetica vagului, pe lângă alte elemente simboliste, precum prezenţa mediului citadin, corespondenţele, sinestezia sau tehnica versului liber. Poetul francez Stephane Mallarme spunea în acest sens - „A numi un lucru, înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care stă în a ghici puţin câte puţin - a-l sugera, iată visul". Se pare că Bacovia îşi îndeplineşte acest vis, făcându-ne părtaşi la dizolvarea sinelui în realitatea interioară.

MODERNISMUL

În sens restrâns este o mişcare literară hispano-americană de la sfârşitul secolului ai XlX-lea (R. Dario, A. Machado), care orienta poezia spre o „estetică a sincerităţii" şi a rafinamentului (Irina Petraş).
În sens larg este mişcarea literară care se opune tradiţionalismului, propunând noi forme de exprimare artistică, un spirit novator, subsumând toate curentele de avangardă: simbolism, futurism, expresionism, imagism, dadaism, suprarealism etc.

Termenul este folosit la noi pentru prima dată de E. Lovinescu (modernismul teoretic), drept o expresie a sincronismului, „un principiu de progres".
Caracteristici:
• introduce schimbarea, discontinuitatea;
• negarea valorilor clasice, academice, tradiţionale şi conservatoare;
• ruptura de trecut;
• refuzul capodoperei şi al ideii de frumos, de perfecţiune;
• revoltă şi libertate de exprimare;
• originalitate şi tendinţă de a şoca;
• în poezie: versul alb, noi materiale lingvistice şi o tematică nouă (vezi estetica urâtului).
Reprezentanţi în lirica românească: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---