TEMA NUVELEI:

• este, aşa cum afirmă şi Mircea Florian, în studiul „Arta de a suferi", dezumanizarea omului sub influenţa banului: „Magia banului, magnetismul aurului, superstiţia averii sunt poate cel mai răspândit motiv al zadarnic frământatei noastre vieţi. [...] Pentru bani se jertfeşte totul: liniştea, cinstea, iubirea proprie şi a celorlalţi."
• loan Slavici este unul dintre marii scriitori clasici români de la sfârşitul secolului al XlX-lea, scriind basme, nuvele şi romane în genere cu sens moralizator, prin care transmite, cu mijloace artistice, o învăţătură, o normă de viaţă;
• ca specie literară, nuvela este o operă epică în proză, de întindere medie, cu o acţiune mai amplă decât a schiţei şi mai redusă decât a romanu lui, având un singur fir narativ şi întreaga atenţie concentrându-se asupra personajului principal; „Moar,a cu noroc" este o nuvelă psihologică extinsă, apropiată ca dimensiuni de roman.

STRUCTURĂ NARATIVĂ:

• în nuvelă perspectiva narativă este „dindărăt" (focalizare zero); naratorul este omniscient şi (în mare măsură) obiectiv, cu puţine intervenţii auctoriale în text;
• textul are o structură compoziţională echilibrată, organizată pe principiul simetriei şi adecvată temei etice a nuvelei;
• relaţiile spaţiale din nuvelă stabilesc o simbolistică profundă; drumul către Moara cu noroc, locul principal al acţiunii, este drum simbolic, străbate păduri şi ţarini, lasă în urmă sate şi locuri bune, semne ale unei civilizaţii stabile, şi mai ales coboară, se lasă în vale, face un ultim popas, unde poţi „să adapi calul ori vita din jug", dincolo de care „locurile sunt rele"; traseul semnifică o ciudată coborâre în Infern, într-un univers al patimilor, patima banului a lui Ghiţă şi căderea în păcat a Anei, tânăra lui soţie; spaţiul se constituie aici într-un duşman al omului, îl agresează continuu, îl depersonalizează şi-l dezumanizează, transformându-l într-o marionetă al cărei singur scop este câştigul;
• pe acest traseu, acţiunea se realizează prin înlănţuire şi nuvela prezintă o simetrie de factură clasică; primul capitol, cu rol de prolog, cuprinde vorbele prevestitoare ale soacrei lui Ghiţă, care prefigurează marile drame şi conflicte ivite în evoluţia personajelor: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit"; capitolul final, cu rol de epilog, aşază acţiunea sub semnul destinului: „aşa Ie-a fost data";
• pe această traiectorie epică se înscriu secvenţele de analiză psihologică şi popasurile descriptive, inserându-se astfel în text portrete şi scene epice de mare efect, în care se confruntă, în conflicte puternice, personajele.

PERSONAJELE:

• protagonistul nuvelei este Ghiţă, personaj care străbate traseul unei dezumanizări graduale;
• personaje principale sunt de asemenea Ana, tânăra soţie a lui Ghiţă, şi Lică Sămădaul, personaj malefic, emanaţie a „locurifor rele" pe care le domină; Ana suferă o pervertire sufletească, încheiată prinţr-o relaţie amoroasă; încă de la apariţia lui Lică la Moara cu noroc. Ana rămâne surprinsă că acesta nu o bagă în seamă: „Dacă Lică ar fi fost alt om, el n-ar fi stătut aşa cu privirea pierdută în vânt, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierdută şi speriată de bărbăţia înfăţişării lui."; este o atitudine oarecum romantică, dar Ana, cu timpul, „confundă depravarea cu joaca, iubirea pentru altul cu grija pentru soţul ei, resentimentul faţă de acesta cu sila faţă de insecuritatea morală";
• celelalte sunt personaje secundare (bătrâna,'jandarmul Pintea) sau episodice (porcarii Răuţ, Buză Ruptă, Săilă Boarul, slujnica Uţa, copiii);
• personajul antagonist, opus ca relaţii umane şi structură sufletească, este Lică Sămădaul;
• personajele sunt angajate în conflicte externe: între Lică şi Ghiţă, conflictul dominant al nuvelei; între Pintea şi Lică; între Ghiţă şi Ana, un conflict lent, în care, pe măsură ce Ghiţă se afundă tot mai mult în afaceri necurate, ea se înstrăinează de soţ şi se apropie de adversarul acestuia;
• personajele sunt stăpânite de conflicte sufleteşti, interne:
- în sufletul lui Ghiţă se înfruntă două forţe, una a credinţei în cinste, alta de sorginte infernală, tenebroasă, condusă de setea de îmbogăţire, aşa cum se vede din evoluţia descendentă a personajului; către sfârşitul nuvelei Ghiţă înscenează prinderea lui Lică Sămădaul, cu suficiente dovezi de vinovăţie asupra lui, fapt ce va grăbi deznodământul acţiunii şi sfârşitul personajelor principale angajate în conflict; pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, Ghiţă pleacă de la Moara cu noroc tocmai când Ana înclină să se prindă „în jocul dragostei" cu Sămădaul, apoi, mânat de o puternică dorinţă de răzbunare, îşi ucide soţia, într-o scenă cumplită, şi este împuşcat, la rândul lui, de Răuţ, la comanda lui Lică;
- Ana cade treptat sub influenţa malefică a lui Lică Sămădaul, care duce împotriva ei o diabolică strategie a pervertirii; mai mult, ea ajunge să-l considere pe Ghiţă o „muiere" în haine de bărbat şi crede că, prin intrarea în graţiile lui Lică, îşi poate proteja soţul; Ana estş o fiinţă slabă, lipsită de discernământ în faţa răului insinuat în viaţa familiei.

INTERFERENŢE LITERARE Şl STILISTICE:

• nuvela exprimă concepţia etică a lui loan Slavici, pe care o ilustrează epic şi estetic în „Moara cu noroc"; personajele tragice din nuvelă, îndeosebi Ghiţă, dar şi Ana, sunt victime ale încălcării acestei învăţături străvechi, a bunului simţ şl a cumpătării de sorginte populară; loan Slavici este adeptul unui „realism poporal", cu tendinţe presămănătoriste;
• ideea de om sărac, dar fericit, în antiteză cu omul corupt de racilele societăţii, predomină în nuvelele sale;
• în „Moara cu noroc" Ghiţă se îndreaptă spre o avariţie gen Hagi Tudose sau Harpagon, fiind corupt de puterea banului, ajungând chiar să-şi sacrifice în acest scop familia şi fericirea; în viziunea lui Slavici, banul, „ochiul dracului", distruge destinele individuale, de aceea fericirea simplă este de preferat.

Eseu argumentativ

În nuvela cea mai cunoscută a lui loan Slavici, „Moara cu noroc", se poate spune că banul este personajul ascuns, dominant, ce se manifestă în forme diverse de la un capăt la altul al textului, ca o apă subterană, malefică, în care se scufundă, treptat, cei mai mulţi dintre actanţi. Aserţiunea lui Mircea Florian, din studiul „Arta de a suferi", defineşte pe deplin tema celei mai valoroase nuvele a lui loan Slavici: „Magia banului, magnetismul aurului, superstiţia averii sunt poate cel mai răspândit motiv al zadarnic frământatei noastreyieţi. [...] Pentru bani se jertfeşte totul: liniştea, cinstea, iubireş proprie şi a celorlalţi". Aici scriitorul părăseşte cadrul idilic al satului, în care mai era posibilă acţiunea binelui, opus, ca în nuvela „Comoara", oraşului, sursă generatoare de rău. în „Moara cu noroc", Slavici este autorul unor pagini remarcabile, prin care se introduce în literatura română imaginea stepei, a pustiului lipsit de sentimente, dar, în acelaşi timp, tărâmul necunoscut ce poate să aducă prosperitate, un fel de Eldorado din vestul sălbatic american. Ghiţă ar putea fi şi el un întemeietor, dacă, pe tot parcursul acţiunii, şi-ar păstra calităţile morale iniţiale, ideea de a prospera prin mijloace fireşti, cinstite, edificând şi în pustie, la răscruce de drumuri, un mediu umanizat, care să amintească de toposul edenic ocrotitor. Cârciumarul este un călător de la sat către oraş, părăsind „coliba" natală, simbol al liniştii patriarhale, şi făcând un popas mai mare la Moara cu noroc („Trei ani, măcar trei ani să pot sta aici"), dorind ca apoi să-şi întemeieze la oraş o afacere stabilă, un atelier mare, cu zece calfe şi cu un câştig mai mare.

Relaţiile spaţiale din nuvelă stabilesc o simbolistică profundă. Pornind către spaţiul ales, el parcurge un drum simbolic, străbate păduri şi ţarini, lasă în urmă sate şi locuri bune, semne ale unei civilizaţii stabile, şi mai ales coboară, se lasă în vale, face un ultim popas, unde poţi „să adapi calul ori vita din jug", dincolo de care „locurile sunt rele". La fel ca în romanul „Ion" al lui Rebreanu, traseul semnifică o ciudată coborâre în Infern, într-un univers al patimilor, patima banului la Ghiţă şi căderea în păcat a Anei, tânăra lui soţie. Spaţiul se constituie aici într-un duşman al omului, îl agresează continuu, îl depersonalizează şi îl dezumanizează, transformându-l într-o marionetă al cărei singur scop este câştigul. Hanul nu este un ioc al protecţiei, ca mai târziu la Mihail Sadoveanu, în „Hanu Ancuţei" (1928), ci devine un simbol al pierzaniei; omul îşi abandonează idealurile înalte, complăcându-se într-o existenţă sordidă, căzând pradă unui mercantilism provizoriu.

Pe acest traseu, al coborârii şi al ieşirii din Infern, nuvela prezintă o simetrie perfectă, de factură clasică. Primul capitol începe cu vorbele prevestitoare ale soacrei lui Ghiţă, care prefigurează marile drame şi conflicte ivite în evoluţia personajelor: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit". Citatul exprimă chintesenţa filozofiei lui Slavici asupra lumii în general: satul respectă vechile cutume, reprezentând principiile morale pozitive, fapt ilustrat într-o întreagă literatură următoare, de la Octavian Goga până la Mihail Sadoveanu, în timp ce oraşul este un fel de Sodoma şi Gomora, spaţiu malefic şi artificial din care izvorăsc toate păcatele. Finalul nuvelei prezintă, pe malul celălalt al Styxului, personajele care s-au salvat de flăcările şi de cenuşa Infernului: bătrâna, neclintită în principiile morale, cu o înţelegere superioară a vieţii şi cu o resemnare aproape biblică în faţa destinului („aşa Ie-a fost data"), şi copiii, fiinţe încă neprihănite.

Între aceste limite, Ghiţă este un personaj tragic, care străbate tot traseul unei dezumanizări graduale, în care se înscriu, antitetic, cum spune analistul Ciprian Ceobanu, „dorinţe, constrângeri, speranţe, decepţii, bucurii". Potrivit lui Goethe, care vorbeşte despre opera lui Shakespeare, trei interacţiuni sunt esenţiale pentru determinarea destinului unui personaj: „a trebui - a voi", „a trebui - a înfăptui", „a voi - a înfăptui". Noţiunea de „trebuie" este legată de constantele lumii primitive: omul nu are liberul arbitru, nu „înfăptuieşte" ceea ce „vrea", pentru că nu are puterea,exemplară a zeilor, acel „vouloir c'est faire" („Dieux", Lamartine), şi atunci el se va supune fatalităţii, unui destin nefavorabil. În aceasta constă vina sa existenţială, de a nu putea să înfăptuiască ceea ce îşi doreşte cu ardoare. în cazul de faţă, Ghiţă este nevoit să aleagă între două situaţii nefavorabile: fie să devină bogat, dar corupt, prin intermediul banditului Lică, fie să renunţe la han şi să rămână sărac. Din imperativul „trebuie" se naşte tragedia, din „a voi", verb uneori fără putere de înfăptuire la om, se va naşte drama.

Depersonalizarea lui Ghiţă urmează liniile unei psihologii abisale amănunţit relevate: el se depărtează treptat de Arta, de întreaga familie, tăinuieşte crimele Sămădăului, devenindu-i astfel complice şi naufragiind în cele din urmă în patima câştigării banului. Rolul lui Lică, personaj malefic, chiar mefistofelic, emanaţie a „locurilor rele" pe care le domină, este de a arăta inevitabilitatea catastrofei: dacă Ghiţă ar fi fost un personaj suficient de puternic, s-ar fi mulţumit să subziste într-un mediu neprielnic, rămânând însă fericit. Dar, dintr-o patimă crescândă, el încearcă să se sustragă destinului şi, supus influenţei irepresibile a lui Lică, îşi doreşte chiar înstrăinarea de familie, ca o eliberare de o povară care îi răpeşte libertatea în faţa Sămădăului: „Ghiţă întâia oară în viaţa [ui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: «Prea puţin îmi pasă!»". Învoiala cu Lică, în urma unui mare zbucium lăuntric, nu este nici uşoară, nici de bunăvoie: „-Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. îmi iai banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! [...] Tu poţi să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spânzurătoare!". Ghiţă îşi dă seama că vina sa nu poate fi eludată: „Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult ca dânsul n-ar dori să n-o aibă". Bogăţia, prin conexiunea pe care o are cu banii, ochiul dracului în viziunea lui Slavici, este o sursă de mari nelinişti pentru cel bogat, este, mai mult, sursă a dezumanizării.

Ghiţă încearcă totuşi să contrabalanseze legătura primejdioasă cu Lică printr-o apropiere minuţios calculată de Pintea: „Ghiţă se bucura când veneau jandarmii şi îşi dedea toată silinţa să se pună bine cu dânşii: le dedea mâncare şi băutură, fără ca să primească banii când ei voiau să plătească, îi ţinea de vortă şi umbla mereu în voile lor". Dezvăluirile ulterioare îi arată că şi Pintea avusese în viaţă un traseu sinuos: el fusese tâlhar de tagma lui Lică, pedepsit şi eliberat, transformat apoi în jandarm ca să se răzbune. Pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, Ghiţă pleacă de la Moara cu noroc tocmai când Ana înclină să se prindă „în jocul dragostei" cu Samădăul, apoi, mânat de o puternică dorinţă de răzbunare, îşi ucide soţia într-o scenă cumplită, şi este împuşcat, la rândul lui, de Răuţ, la comanda lui Lică. Acesta incendiază cârciuma pentru a-şi şterge urmele şi, rămas fără cal, urmărit fiind de Pintea, se sinucide, strivindu-şi capul de un stejar, în aceeaşi pustietate a „locurilor rele" în care şi-a dus întreaga viaţă aventuroasă. Mai mult, Pintea îi aruncă trupul în râul ce înconjura locurile infernale ca un adevărat Styx, făcându-l să dispară pentru totdeauna în substanţa malefică din care apăruse.

Evoluţia lui Ghiţă este determinată, pe de altă parte, de relaţiile sale în cadrul familiei, faţă de care poartă o răspundere majoră, uneori limitatoare şi împovărătoare. Ana, urmându-şi îndeaproape, în mod firesc, soţul, se lasă în voia unei lumi agitate, plină de convulsii, părăsind satul natal, în care doar o bătrână biserică îşi sună monoton clopotul, vestind trecerea timpului. Ea nu pare pregătită însă pentru misiunea pe care Ghiţă i-o atribuie în pustietatea de la Moara cu noroc.
În faţa agresiunii malefice întrupate de Lică, Ana se dovedeşte, prin chiar condiţia ei feminină şi prin puritatea nealterată «încă, un personaj mult mai vulnerabil decât Ghiţă. Samădăul află aici teritoriul sufletesc al unor diabolice experimente, conduse cu o impecabilă strategie de corupător.

Deşi îşi dă seama de primejdie, avertizându-şi în câteva rânduri soţul de intenţiile dubioase ale Sămădăului, reacţiile Anei în prezenţa lui Lică vor fi mai totdeauna nepotrivite, tot atâtea trepte de amplificare a unei atracţii maladive, favorizate şi de înstrăinarea lui Ghiţă de propria familie. Ana este mai sensibilă decât el la semnele malefice ale străinului şi, pe parcursul nuvelei, încearcă şi ea un proces de adaptare, care ia, în cele din urmă, prin pervertire sufletească, forma unei relaţii amoroase.

În deznodământul nuvelei, toate forţele răului se distrug inconştient unele pe celelalte, urmând a căuta alte locuri, alţi oameni care să treacă prin aceleaşi experienţe, Ana este ucisă de Ghiţă, într-un teribil proces de anulare purificatoare a evenimentelor. Lică însuşi revine la Moara cu noroc pentru a-l ucide pe Ghiţă şi pentru a da foc hanului blestemat. Pintea este cel care încheie succesiunea de omoruri: urmărit de el fără scăpare, Lică se sinucide, strivindu-şi capul de stejarul singuratic din mijlocul câmpiei, iar trupul îi e aruncat de jandarm în apă, ca „nimeni în lume să nu afle" că a încălcat legile. Banii nu îi mai sunt de folos în încercarea sa de a se opune acţiunii timpului şi Lică îşi scurtează cu de la sine putere destinul tragic. Astfel se încheie o nuvelă memorabilă, în care conflictele sunt multiple: între dragoste şi bani, între bunul simţ şi incapacitatea de a rezista coruperii, între eul uman trecător şi pustia eternă.

---

Tag-uri: literatura, nuvela

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---