FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,041
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Mihail Kogalniceanu - Dacia literara Introductie

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Mihail Kogalniceanu - Dacia literara Introductie

 Q:   Intreaba despre Mihail Kogalniceanu - Dacia literara Introductie       
Mihail Kogalniceanu - Dacia literara Introductie Ideologia promovată de revista Dacia literară, aşa cum se reflectă aceasta într-o operă literară studiată.

Revista „Dacia literară", apărută la 30 ianuarie 1840, la laşi, reprezintă, în literatura română, un ecou mult aşteptat al romantismului, un manifest întârziat al acestuia, fiind comparabilă cu publicaţii similare din celelalte literaturi europene, cu „II Conciliatore" (1818-1819), al lui Silvio Pellico, în Italia, sau cu revista „Athaneum" (1798-1800), a fraţilor Schlegel, în Germania. Romantismul este curentul literar european aflat într-o expansiune permanentă, cuprinzătoare, cu apogeul în primele decenii ale secolului al XlX-lea, dar cu producţii literare apărute şi mult mai târziu, după ce ecourile mişcării se stinseseră. Romantismul d evine, cu timpul, mai mult decât un curent literar şi o mişcare culturală, devine o stare de spirit, marcând permanenţa unei metafizici a gândirii, contrapusă unui materialism supărător şi simplist, chiar unui realism care coboară în banal şi în cotidian aspiraţiile umane.
„Dacia literară" este legată nemijlocit de numele lui Mihail Kogăiniceanu, care stabileşte în „Introductie" câteva din preceptele ce stau la baza mişcării romantice de la noi, pornind de la o condiţie esenţială, subliniind, încă* din faşă, autonomia factorului estetic: politica trebuie exclusă din preocupările revistei, ca un fapt neviabil, nesănătos, care micşorează vigoarea creatoare a unui popor. Principiul, cel mai important este, în perioada de proiectare a conceptului de naţiune, afirmarea duhului naţional: „O foaie care părăsind politica s-ar îndeletnici cu literatura naţională.".

Criteriul estetic este conexat aşadar cu acela al promovării specificului naţional. Literatura trebuie să fie originală şi specific naţională. Împrumuturile, traducerile din alte limbi nu constituie o soluţie a momentului literar de la 1840: „traducţiile nu fac literatură" şi „istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice". Faptele trebuie luate din istoria poporului român şi, pentru o convingătoare demonstraţiei Kogăiniceanu, chiar în acest prim număr al revistei, publică nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul" a lui Costache Negruzzi, capodoperă a genului, ca o modalitate de a exprima programul revistei.

„Dacia literară" continuă idei valoroase promovate nu cu mulţi ani înainte de reviste'din toate cele trei provincii româneşti: „Curierul românesc" (apărut în 1929), al lui Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, „Albina românească" (1829), a lui Gheorghe Asachi, în Moldova, şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" (1838), a lui Bariţiu, în Transilvania. Istorismul romantic se corelează în mod natural cu valorificarea folclorului, a bogatei creaţii populare româneşti: „obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii". Imitaţia trebuie abandonată, ca un motiv de stagnare, fiind necesar ca literatura română să-şi aibă propria existenţă, diferită de conţinutul altor literaturi.
Nuvela istorică „Alexandru Lăpusneanul" răspunde cel mai bine programului promovat de revista „Dacia literară", ca o ilustrare a ideilor cuprinse în „Introducţie". Negruzzi imprimă nuvelei o viziune în primul rând romantică, prin valorificarea unor fapte din istoria naţională şi prin crearea de tipuri vii, puternice, sfâşiate lăuntric de tendinţe şi manifestări contrare. Scriitorul se inspiră din cronica lui Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei", capitolul „Când au omorât Alixandru-Vodă 47 de boieri", descriind una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria naţională, comparabilă, în cruzime, cu unele scene din piesele lui Shakespeare. Interesul pentru realizarea culorii de epocă, pentru ilustrarea exceselor personajului principal, a cruzimii maladive şi demonice a acestuia, antitezele marcate dintre personaje (Lăpusneanul - Ruxanda), atmosferă de arhaitate, de mister şi de imprevizibil aparţin tot romantismului. Acestea sunt însă incluse într-o structură compoziţională echilibrată, de sorginte clasicistă, cu o naraţiune concentrată, densă şi o tensiune crescândă, un conflict puternic, asemănător unei piese de teatru. Aspectul de operă dramatică este accentuat de structurarea nuvelei în patru capitole, patru acte, cu o situare spaţio-temporală distinctă, fiecare având câte un motto definitoriu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...", „Ai să dai samă, doamnă!", „Capul lui Motoc vrem...", „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...". În fine, realismului, care apărea la orizont, i se subsumează detaşarea obiectivă a scriitorului faţă de faptele prezentate, omniscienţa creatorului şi în principal scena de masă a pedepsirii boierului Motoc, prima de acest fel din literatura română, urmată curând de aceea din „Ciocoii vechi şi noi" (1863), de Nicolae Filimon, şi apoi de altele în „Tănase Scatiu" (1895), de Duiliu Zamfirescu, şi „Răscoala" (1932), de Liviu Rebreanu. 0 notă de autenticitate, de reconstituire veridică a epocii este dată şi de limbajul folosit, arhaizant, desprins parcă direct, prin documentare ştiinţifică, din cronicile lui Grigore Ureche sau Miron Costin. Teme ca vanitas mundi şi fortuna labilis se pot desprinde cu uşurinţă din cuprinsul nuvelei. Mreaja puterii, care îl cuprinde pe Lăpusneanul, este înşelătoare: ca atâţia oameni de-a lungul istoriei, el ajunge la apogeu, apoi se prăbuşeşte. Toate măririle, toate excesele şi cruzimile, într-un perfect stil baroc, duc în cele din urmă la căderea personajului principal.

Ca nuvelă exemplară, de un perfect echilibru compoziţional, „Alexandru Lăpusneanul" îşi concentrează toate luminile asupra personajului principal, în scopul conturării trăsăturilor sale caracteristice. De altfel, aceasta şi este deosebirea esenţială a nuvelei de povestire, specie literară foarte asemănătoare ca dimensiuni şi modalităţi narative: povestirea este creatoare, în primul rând, de atmosferă, ca în „Hanu Ancuţei", de pildă, pe când nuvela ilustrează, prin diverse modalităţi de caracterizare, personajul de prim-plan. Figură complexă, demonică, stranie, crudă ca şi vremea în care trăieşte, Alexandru Lăpuşneanul este unul dintre personajele tragice al istoriei românilor. Amploarea dramei sale este impresionantă, G. Călinescu spunând despre nuvelă că „ar fi devenit o scriere celebră ca şi «Hamlet», dacă limba română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale". Lăpuşneanul este, ca atâţia domnitori care nu au putut ajunge la puterea şi faima lui Ştefan cel Mare, un personaj istoric minor într-o epocă decadentă, venit ruşinos în ţară cu ajutor străin, pentru a pune ordine în interesele boierilor şi ale norodului.
Nuvela excelează în prezentarea unor scene şi acţiuni zugrăvite în acvaforte, prefigurând, sub semnul barocului, prin exces de cruzime, elemente ale naturalismului. Descrierea bolii şi agonia morţii din ultimul capitol, cu scena în care Spancioc şi Stroici îi toarnă muribundului otrava pe gât, descleştându-i dinţii cu vârful cuţitului, se desfăşoară între atroce şi oroare.

Decrepitudinii fizice i se adaugă însă, de-a lungul nuvelei, maladivitatea psihică a voievodului, care generează spectacole şi tablouri terifiante, îndeosebi în scena execuţiei celor 47 de boieri. După ce le aruncă trupurile pe fereastră, el le orânduieşte, cu propriile mâini, capetele, expuse impersonal pe masa de ospăţ, „după neam şi după ranguri", într-un fel de piramidă a vieţii şi morţii, un simbol sinistru al deriziunii şi al vanităţii vieţii umane, care îşi caută împlinire în deliciile înşelătoare ale puterii. Căci, în întregul ei, nuvela „Alexandru Lăpuşneanul" este o reflecţie asupra destinului, asupra tentaţiilor şi limitelor fiinţei umane care nu îşi găseşte echilibrul şi forţa de a-şi reprima fantasmele lăuntrice şi instinctele infernale. Şi, totodată, o expresie a aplicării ideilor „Daciei literare" în domeniul literaturii valoroase.

Eseu structurat cu următoarele cerinţe:

1. Criticismul junimist. Ilustrarea ideilor exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile critice de referinţă ale lui Titu Maiorescu şi la ideile exprimate în alte texte literare şi/ sau noniiterare studiate, semnificative pentru direcţia literară şi culturală, promovată de Junimea. (100)
Eseu argumentativ, pornind de la o afirmaţie critică:
2. Rolul lui Titu Maiorescu în dezvoltarea literaturii române din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pornind de la următoarele evaluări critice cu privire la mentorul Junimii. „A introdus exigenţa în literatură. [...] A fost modern în gândire". (Ioana Pârvulescu, „În intimitatea secolului" 19).
Tratarea subiectelor poate combina informaţiile, din cele două eseuri următoare.

Eseu

Junimismul este un curent cultural şi literar din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cuprinzând o întreagă pleiadă de scriitori, istorici şi filozofi care schimbă radical evoluţia literaturii şi a culturii române. Este întemeiată, ca asociaţie literară, culturală şi ştiinţifică, în 1863, la laşi, de cinci tineri veniţi de la studii din străinătate, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, lacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. Pogor şi Carp se formează la şcolile din Franţa, ceilalţi la universităţile germane, în timp ce conducătorul de drept al grupării, Titu Maiorescu, de origine ardeleană, studiază atât la şcolile din Franţa, cât şi la cele din Germania. Titu Maiorescu se dovedeşte un spirit de formaţie clasică, receptiv la valorile ştiinţei, critic lucid al fenomenului cultural anterior din România, proaspăt regăsit prin Unirea de la 1859, dar şi din celelalte ţinuturi româneşti.

Prima etapă de activitate a tinerilor junimişti se înscrie în perioada ieşeană, ilustrată mai ales prin acţiuni de culturalizare, prin prelegeri populare cu o tematică diversă. Astfel, până în 1864, Titu Maiorescu ţine zece „prelegeri populare", în timp ce Carp şi Pogor câte două, moda aceasta răspândindu-se şi dobândind subiecte unitare, începând mai ales cu anul 1866. „Elementele de viaţă ale popoarelor" şi „Cărţile omenirii" sunt câteva dintre temele abordate de conferenţiarii de la Junimea. Din anii 1874-1875, ciclurile se axează pe problemele naţionale ale limbii şi literaturii noastre. Un moment memorabil îl reprezintă anul 1867, când se înfiinţează, sub conducerea lui facob Negruzzi, „Convorbiri literare", una dintre cele mai importante reviste din literatura română, cu apariţie neîntreruptă până în martie 1944 (din 1970, reapare la laşi, într-o serie nouă, prin transformarea unei reviste locale, „laşul literar", în „Convorbiri literare").

Spiritul critic este trăsătura cea mai importanţă a Junimii, constând într-o evaluare de ansamblu a societăţii româneşti şi a noilor instituţii ale statului român, cuprinsă în celebra teorie a formelor fără fond, care stipulează că întreaga evoluţie de după 1848, poate chiar mai devreme, de pe la 1820, stă sub semnul unei inautenticităţi funciare, care a falsificat întregul spirit public românesc. Formele neautentice, împrumutate fără spirit critic, nepotrivite realităţilor româneşti, sunt repudiate, respectul adevărului fiind una dintre calităţile extreme impuse de mentorul Junimii, Titu Maiorescu. Acestei idei fundamentale îi sunt supuse, prin analiză critică, toate compartimentele manifestărilor sociale, politica, ştiinţa, învăţământul, teatrul, artele frumoase, care, în lipsa unui corespondent profund în realităţile autohtone, sunt „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr".

În studiul „în contra direcţiei de astăzi în cultura română" (1868), Titu Maiorescu semnalează fără echivoc eroarea în care se află societatea românească a timpului, pregătind demersul junimistic ameliorator: „Înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică...". Titu Maiorescu deschide astfel calea „direcţiei noi" în cultura română, supunând unei radiografii critice uneori necruţătoare grafia în limba română, erudiţia împrăştiată, „beţia de cuvinte", stilul bombastic, retorica haotică şi confuză, aplecându-se cu mare atenţie asupra literaturii, căreia îi dedică studii esenţiale pentru evoluţia literelor româneşti, începând cu „Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872), prima lucrare în care îl menţionează pe Mihai Eminescu, „în fine, poet în toată puterea cuvântului", imediat după Vasile Alecsandri. întreaga sa operă de mentor şi de critic literar este, de altfel, subordonată acestei idei dominante, care, pusă în practică, se regăseşte în scrierile marilor clasici, în unele capodopere de necontestat ale acestora.

Prin faptul că i-a adunat pe mai toţi marii scriitori ai epocii şi personalităţile remarcabile din ştiinţe, că a avut un program ideologic şi cultural care a promovat valorile artistice autentice şi exigenţa în procesul de creaţie, îndrumându-l spre desăvârşire. Junimea reprezintă un fenomen complex, cea mai importantă mişcare literară din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.


Tag-uri: scriitor



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :