„ Mateiu I. Caragiale a creat în literatura română un stil propriu, de un pitoresc specific, prin îmbinarea expresiilor rafinate, euforice, pline de fineţe, cu cele argotice, de mahala, din medii obscene. Stăpân pe o rară orchestraţie stilistică, scriitorul are sentimentul acut al nuanţelor, un extraordinar simţ al amănuntului expresiv, e stăpânit de voluptatea culorii, a policromiei. Fraza sa. e melopeică, plină de armonii interioare, desfăşurăndu-se în cadenţe, în largi perioade fluide, muzicale, cu prelungi acorduri. "

Theodor Vârgolici

La fel ca şi asupra lui Ion Pillat, despre Mateiu I.Caragiale s-a păstrat o tăcere conspirativă, nefiind introdus până de curând în manualele şcolare şi ocolit cu bună ştiinţă din antologii, unde ar fi trebui t să se afle printre cei mai de seamă prozatori interbelici.

Motivele nu sunt de natură politică, ci cu totul altele.

Pretenţiile aristocratice ale lui Mateiu I.Caragiale, care-şi căuta cu încăpăţânare descendenţa nobiliară, fără a o găsi, deoarece, în realitate, era de origine modestă, nu conveneau politicii culturale din trecut.

Tematica operei sale de bază, Craii de Curtea-Veche nu corespundea concepţiei proletcultiste despre profilul moral al unui intelectual, deoarece fiul lui I.L.Caragiale ne descria patru personaje aristocratice, care se ţineau de petreceri, de iubiri indecente, ori îşi pierdeau timpul în taifasuri nesfârşite, desfăşurate într-o atmosferă de epocă.

Prietenii dramaturgului I.L.Caragiale, având cunoştinţă despre neînţelegerile dintre tată şi fiu, au extins în mod subtil aceste contradicţii din domeniul personal în cel artistic, deşi nici unul, nici celălalt nu au afişat public o astfel de atitudine. Poate că şi gelozia şi teama prietenilor, că fiul l-ar putea întrece ca prestigiu cultural pe tată au păstrat o nedreaptă umbră asupra lui Mateiu I.Caragiale.
Astăzi, opera sa a fost scoasă în adevărata ei lumină, iar autorul socotit ca unul dintre cei mai de seamă prozatori din perioada interbelică. De exemplu, Ion Barbu, întrebat de un prieten ce scriitor contemporan preferă, el l-a numit fără ezitare pe Mateiu I.Caragiale.

Poate că ar trebui să ne oprim mai mult asupra relaţiilor delicate dintre tată şi fiu. Mateiu 1.Caragiale, fiind un rafinat stilist şi un cunoscător temeinic a două limbi străine (franceza şi germana), în care putea să compună ori să redacteze un jurnal intim, îl întrecea cu mult pe tatăl său în domeniul exprimării elegante, ceea ce îi determina pe adversarii lui l.L.Caragiale să-i opună, iar pe prietenii lui să neglijeze eventuala carieră artistică a fiului, deşi ne amintim că, pentru debutul lui Mateiu I.Caragiale, dramaturgul venise special de la Berlin, pentru a trata acest aspect cu criticul literar Garabct Ibrăileanu, deplasându-se la Iaşi, unde a luat legătura şi cu George Topârceanu, prilejuind tipărirea în Viaţa românească a mai multor poezii ale lui Mateiu I Caragiale, din ciclul Pajere.

O oarecare reţinere şi chiar opoziţie faţă de gloria lui l.L.Caragiale s-a observat însă şi din partea fiului, fapt consemnat de Cezar Petrescu, cel care, atunci când şi-a exprimat admiraţia faţă de „marele Caragiale" a observat că Mateiu „şi-a retras bărbia în gulerul înalt, tare, demodat. A tamburizat cu vârful degetelor în masa de stejar afumat. Buza de sus, copilăreşte îmbufnată, trăda nemulţumirea, pe care zadarnic încerca s-o domine. A schimbat vorba. Am schimbat-o şi eu. Dar am înţeles ceea ce aveam să verific mai târziu de nenumărate ori. Nu-i plăcea să audă de numele părintelui său. Nu dintr-un sentiment epigonic, dintr-un complex de inferioritate scriitoricească. Era prea sigur de arta lui, pentru asemenea reacţii nevolnice... Suferea însă de viaţa fără stil, pe care a dus-o l.L.Caragiale".
Adevărul este că cei doi scriitori, tatăl şi fiul, sunt totuşi opuşi: în timp ce l.L.Caragiale este un mare ironic, folosind adesea un limbaj vulgar şi caustic, cu efecte comice deosebite, Mateiu I.Caragiale este un rafinat al exprimării, încercând prin frumuseţea limbajului să compenseze vulgaritatea faptelor despre care povesteşte.

Opuşi ori nu, între cei doi, criticii literari au găsit şi o asemănare. Aşa, de exemplu, în Studiu introductiv la Craii de Curtea-Veche, ediţia 1968, criticul literar Theodor Vârgolici afirmă că cei doi autori pot fi alăturaţi prin „predilecţia pentru situaţii extreme şi coincidenţe ciudate" (Paul Zarifopol), şi că „atât în opera lui l.L.Caragiale cât şi în cea a lui Mateiu, există o pronunţată tendinţă spre ironie şi sarcasm, manifestată, evident, în nuanţe şi tonalităţi diferite". (Theodor Vârgolici - prefaţa amintită).

Cert rămâne însă faptul că cei doi scriitori au multe puncte de vedere diferite, fiecare cu un câmp propriu de investigaţie şi cu metode separate de creaţie, aşa cum au fost firile şi comportamentul lor în viaţa şi în lumea artelor, toate celelalte speculaţii despre înţelegerea ori neînţelegerea dintre ei fiind doar elemente secundare, care ţin mai mult de spectaculosul informaţiei.
Ca mod de a scrie şi ca tematică, Mateiu I.Caragiale poate fi apropiat de doi scriitori contemporani: Fănuş Neagu, cu romanul său Frumoşii nebuni ai marilor oraşe şi Eugen Barbu, cu Groapa.

Poeziile lui Mateiu I.Caragiale sunt adunate în grupajul Pajere, majoritatea lor fiind sonete. Ele au ca tematică evocarea trecutului nobiliar, ca în: Laudă cuceritorului, La Argeş, Călugăriţa, Grădinile amăgirii, fiind scrise prin folosirea cu măiestrie a unor arhaisme nobiliare, cu tentă de a da o coloratură istorică întregului ciclu.
În nuvela Remember este evocată lumea artelor, a castelelor feudale şi a unor muzee istorice, precum şi a unui personaj romantic, pe care autorul l-a cunoscut în Germania.

Sub pecetea tainei este începutul unui roman, cu tentă poliţistă, dar rămas neterminat.

Cartea care-l impune pe Mateiu I. Caragiale este romanul Craii de Curtea-Veche, înfaţişându-i pe Pantazi, Paşadia şi Pârgu, de care se alătură povestitorul, acţiunea fiind prezentată la persoana întâi. In timp ce Pantazi şi Paşadia se trăgeau din familii străvechi şi nobile, dar scăpătate, Pârgu era reprezentantul mocirlei morale bucureştene.

Deşi faptele dezaprobate sunt trăite împreună, povestitorul îi priveşte cu admiraţie pe cei doi şi cu dispreţ pe Pârgu, deoarece el consideră că atragerea la petreceri cu femei de condiţie uşoară se datoreze acestuia.

Pantazi şi Paşadia duceau o viaţă dublă: ziua se ocupau de studiu, iar noaptea de beţii şi desfrânare. Pârgu este prezentat permanent ca un personaj negativ, punând la cale cele mai obscene petreceri. Dar sfârşitul romanului este invers comportamentului eroilor: Pantazi şi Paşadia decad faţă de categoria lor socială, pe când Pârgu ajunge funcţionar de stat şi mare diplomat.

Romanul Craii de Curtea-Veche exprimă în mod deschis regretul autorului pentru marea nobilime care decade - precum şi ambiţia povestitorului de a trăi în această lume, ambiţie pe care, dacă n-a împlinit-o în realitate, şi-a imaginat-o în romanul său, trăind şi el o dedublare rafinată şi încărcată de semnificaţii culturale.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---