Autodefinindu-se (începând cu 1909), I. L. Caragiale spunea: "Sunt o fiinţă complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aci primitivă, aci ultrarafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt grav faţă cu cine ştie ce minciuni. Mă înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre., parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri... (...) Imi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu adevărate, măcar... altfel.

Dezminţirea lor seara mă mâhneşte peste măsură şi nu mă pot mângâia decât a doua zi cu o născocire şi mai ş i." Aceasta scoate în evidenţă faptul că scriitorul â fost un om dificil, aplecat spre fapte de viaţă realiste.

"In timp ce Eminescu - spune T. Vianu (Itoria literaturii române moderne, 1944) - este un geniu romantic (...), Caragiale reprezintă o mare dotaţie clasică şi realistă."
Teatrul lui Caragiale reprezintă şi astăzi un mod interesant de a cunoaşte aspecte 'ale unor perioade istorice. Aceasta a determinat pe mulţi critici şi istorici literari -Ibrăileanu, Şerban Cioculescu, Florin Manolescu etc. - să afirme că nu se poate vorbi de istoria României din perioada creaţiei lui Caragiale fără valorificarea şi a acesteia: "Nu va fi posibil - spune T. Vianu - să se scrie istoria socială a veacului al XIX-lea fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale."

In acelaşi mod se pronunţă şi Paul Zarifopol, considerând că scrierile lui Caragiale "mai adânc poate decât oricare altul, va lumioa şi va colora viziunea lor istorică despre vremurile noastre".

Maestru al limbii literare, proiectând împreună cu Eminescu elaborarea unei gramatici, I. L. Caragiale va da prin întreaga sa operă, dramatică, în proză sau în jurnalistică, măsura talentului său, propunând modele referenţiale.

Florin Manolescu îşi încheie interesantul şi amplul studiu Caragiale şi Caragiale, jocuri cu mai multe strategii cu o remarcabilă apreciere: "In Luceafărul lui Eminescu un personaj tragic se retrage decepţionat în cercurile Demiurgului, cu un aer de superioritate, rece şi nemuritor.

La Caragiale, un personaj aproape comic se refugiază speriat în împărăţia celui de-al doilea stăpân al lumii, dar, cu toată distanţa dintre aceste două texte şi, în cele' din urmă, dintre autorii lor, ceva mai adânc îi uneşte în pofida tuturor deosebirilor: faptul că amândoi fug de acelaşi lucru şi că, fugind, nu s-ar mai întoarce înapoi."

---

Tag-uri: ion luca caragiale, creatie, originalitate

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---