Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

S-a spus despre Mateiu I. Caragiale că a evoluat încet şi inconsecvent, aflându-se în permanenţă sub posesiunea complexului întruchipat de geniala personalitate a tatălui său. Este posibil. însă, deşi nu a avut timpul necesar pentru a-şi definitive proiectele (în afară de romanul Craii..., publică doar un volum de poezii - Pajure - în 1936, nuvela Remember, 1924, două lucrări de heraldică între 1930 şi 1933 - în chestia unei aberaţii şi O contribuţie heraldică la istoria Brâncovenilor, romanele Sub pecetea tainei şi Soborul ţaţelor rămânând în stare de proiect, ca şi alte proze), Mateiu I. Caragiale este o apariţie inedită în peisajul interbelic, un stilist desăvârşit, profund original. Activitatea sa creatoare este marcată de atracţia omului şi scriitorului Mateiu I. Caragiale pentru ermetică, simbologie şi heraldică. Omul trăieşte într-o lume a imaginaţiei, preocupat mai muit de a-şi inventa o biografie fabuloasă, care să precede o operă de excepţie, şi de a parveni în plan social.

Scriitorul ocupă un loc secund, deşi el e convins de talentul şi valoarea propriei scriituri, fiind - după cum s-a observat - „un scriitor de duminică", şi nu un „hamal al scrisului" (Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale - un personaj. Dosar al existenţei, apud Gheorghe Glodeanu, „Poetica romanului românesc", Buc, Ed. Balanta, 1998, p. 323). La acest autor, povestea este greu de separat de discurs, de felul în care povesteşte. La el, ca şi la postmodernişti, este mai important cum se spune, şi nu ce se spune, şi din acest punct de vedere, părerea unor comentatori care văd în Mateiu I. Caragiale (şi în Urmuz) nişte precursori ai postmodernismului pare îndreptăţită, fiind întărită şi de alte elemente precum inserarea biograficului (la începutul romanului este amintită nuvela Remember care aparţine naratorului; sigur, procedeul ţine şi de obsesia autenticităţii), prezentarea unei lumi incoerente (deşi, problema este discutabilă la Mateiu I. Caragiale), caracterul simbolic, parabolic, livresc ori ezoteric, artificiul, nota parodică, proiecţia în oniric, apelul la mitologie şi simbol, refuzul epicului, recuperarea lirismului, repudierea clişeelor etc. Pe de altă parte, trăsăturile tocmai menţionate pledează pentru încadrarea romanului între romanele corintice, conform terminologiei lui Nicolae Manolescu din eseul Arca lui Noe.

Elaborat îndelung, între 1910 şi 1927, romanul apare în foileton în revista Gândirea, între 1926 şi 1928, pentru a fi publicat în volum abia în 1929.

Fără îndoială că, pentru cei care citesc prima dată, romanul pare dificil de urmărit, căci naratorul construieşte un discurs ermetic, un discurs cu cheie, adică un roman simbolic ce nu poate fi citit în cheie realistă. Funcţia preponderentă a acestui discurs narativ este, deci, funcţia simbolizatoare pe care o discută mai toţi exegeţii operei (cu precădere excelentul simbolog Vasile Lovinescu în Al patrulea hagialâc [Buc, Ed. Rosmarin, 1996]). Încifrarea apare nu numai în poveste, în aşa-zisa acţiune, ci şi la nivelul limbajului, poate cel mai greu de urmărit, dar şi cel mai savuros.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Titlul este explicat de G. Călinescu prin anecdota publicată de I. L. Caragiale în revista „Vatra" (1894), unde se află originea expresiei crai: „O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat, după mazilirea lui Gr. Ghica, şi a început a jefui oraşul. Melanos, cu cucă de domn în cap şi cu haine voievodale furate, trecea prin oraş cu «craii» lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmăţaţi, bucureşteni, cărora le corespund la altă epocă eroii cărţii." (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Buc., Ed. Minerva, 1982, p. 899). Consideraţiile lui G. Călinescu sunt susţinute de un episod din finalul primei părţi, dar nu reprezintă singura semnificaţie a titlului. „Crai" are şi o etimologie în sens înalt. Din Dicţionarul etimologic al limbii române (Buc, Ed. Saeculum, 2001) al lui Al. Ciorănescu, aflăm că substantivul vine de la numele lui Carol cel Mare considerat drept suveran, rege prin antonomază.

Tot aici găsim un alt sens, acela de „donjuan", „vagabond": „evoluţia de la rege la «donjuan» se explică în general prin împrejurarea că ruinele palatului domnesc din Bucureşti au folosit, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, drept han pentru diverşi vagabonzi, care se distingeau de obicei cu numele de Craii de la Curtea-Veche. Această explicaţie este posibilă, dar nu cu totul sigură (ideea de «rege» nu este firească în legătură cu un palat unde n-au existat niciodată regi). Este vorba mai curând de un sens învechit şi dispărut al lui crai care trebuie să fi însemnat şi «vestitor», cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi d'armes etc Deoarece crainicii făceau multe drumuri, este firească evoluţia la «vagabond», şi de aici la «haimana», şi «golan, derbedeu»".

În textul citat a fost sugerată, implicit, şi o a treia semnificaţie, aceea în descendenţă biblică de mag, vestitor (a se vedea expresia cei trei crai de la Răsărit).

Romanul poate fi citit în toate cele trei chei, având ca punct de pornire Curtea Veche, spaţiu simbolic cu origine reală, un adevărat axis mundi, o Curte Primordială, o inimă a universului.

Lucrarea nu are o compoziţie complicată: este constituită din patru părţi distincte, cu vădite simetrii, fiecare cu titlu propriu şi cu câte un motto în franceză. Prima parte - întâmpinarea crailor - realizează o introducere în viaţa protagoniştilor. întâlnirea lor are loc la birtul din Covaci, un soi pervertit de han sadovenian, ori, mai degrabă, un han uşor fabulos, precum cel al lui Mânjoală din nuvela caragialeană, în care timpul - departe de a fi cel idilic, blând, suav ca cel din hanul Ancuţei, sau mistic precum în hanul Mânjoloaicei -, este un timp al decăderii, al degradării umane.

Tocmai de aceea evaziunea în trecut la care recurg adesea eroii constituie un posibil mijloc de salvare sau un refugiu din faţa unui real demitizat prin trecerea în sfera regimului nocturn al imaginarului. Este, totodată, o încercare de a salva un trecut fabulos de uitare, prin intermediul forţei magice a cuvântului. Partea a doua - Cele trei hagialăcuri - prezintă împrejurările în care Povestitorul i-a cunoscut pe cei trei crai, discursul fiind întrerupt de divagaţii lirice şi incursiuni istorice în secolul al XVIII-lea făcute de Paşadia ori Pantazi. Partea a treia - Spovedanii - cuprinde autobiografia lui Paşadia (el este acum narator), iar partea a patra -Asfinţitul crailor - narează aventurile personajelor în casa Amotenilor. Fiecare dintre primele trei capitole se încheie cu plecarea lui Paşadia „la munte", plecare ce semnifică în final moartea.

Trăsături specifice

Putem vorbi, în acest punct, de un roman de tip iniţiatic: naratorul sau Povestitorul (cum îi spune generic Nicolae Manolescu în Arca lui Noe) -al cărui nume nu-l cunoaştem - este iniţiat în tainele existenţei, ale artei, ale istoriei etc. de către trei personalităţi complementare: Paşadia -simbolul intelectul, Pantazi - simbolul afectului şi Pirgu - simbolul instinctului. Denumirea simbolică se impune: craii sunt ezoterizaţi, ei sunt
- ne sugerează Vasile Lovinescu - posibili cavaleri ai unui ordin (poate ordinul de Malta), iar călătoria spre soare-apune din final este una metafizică. Surghiunul lor pe acest pământ a luat sfârşit; prin iniţiere ei au fost izbăviţi şi pot păşi pe puntea lumii de dincolo. Din acest punct de vedere, când vorbim despre personaje, nu le vedem ca pe nişte caractere, ci ca pe nişte simboluri, concretizate de cele trei hagailâcuri. în sens etimologic, hagialâc înseamnă o călătorie la locurile sfinte, cu scopul de a căuta rădăcinile unei religii. În romanul nostru - tot în cheie simbolică -hagialâcurile refac existenţa personajelor, individualizându-le.

Caracterizarea personajelor

Paşadia este un mare boier autohton care face parte dintr-o veche familie aristocrată, însă are un trecut personal dubios. Despre el, naratorul spune că era „un luceafăr". Iubitor de lucruri din apus, urăşte Ţara Românească şi iubeşte istoria. Ca şi Pantazi, este o natură dublă - nobleţe şi desfrâu -, trăind cu schimbul două vieţi, cea de zi şi cea de noapte. In această viaţă dublă a personajelor, se găseşte o semnificaţie socială a cârtii: eroii detestă Bucureştiul, dar îl şi iubesc fără să-şi dea seama, trăind o tristă solidaritate cu această lume, dar nutrind şi o ironie usturătoare !a adresa aceleiaşi societăţi. Hagialâcul său este o călătorie în timp, Paşadia construind o imagine a timpului trecut, un timp de glorie.

Pantazi descinde din piraţii mediteraneeni, fiind un nobil de origine greacă, iubitor de lux, un estet, un rafinat. Hagialâcul său este o călătorie pe mare, căci este atras de aventură. El ne spune şi povestea Penei.

Pirgu este „licheaua fără seamăn", „cu suflet de hingher şi de cioclu", bufonul, geniul răului. El reţine, totuşi, de atenţia naratorului şi i se fac mai multe portrete, mai toate realizate în tonuri groteşti. Personaj mefistofelic, el nu este lipsit de o anumită inteligenţă, neavând, totuşi, un ideal ales. El este ghidul spre infern, căci îi va conduce pe cei trei prin zonele cele mai de jos ale realului - la Arnoteni. Este caracterizat de
limbajul argotic, excesiv violent şi trivial. Hagialâcul său este un drum al răului.
Despre narator (un alt crai?) nu cunoaştem foarte multe amănunte. El nu are un statut bine definit: ştim că este tânăr şi că este discipol al celorlalţi, care-l iniţiază. Îşi defineşte permanent sentimentele faţă de ceilalţi, nereţinându-şi puternica antipatie pentru Pirgu. Dacă celelalte personaje sunt la o oarecare maturitate, şi-au consumat hagialâcuri le, naratorul se iniţiază abia acum (în acest sens, doar, putem vorbi de un roman al iniţierii).

Câteva amănunte din text îl apropie de statutul de scriitor: îşi face însemnări despre cele vorbite, se pomeneşte nuvela Remember (metatextualitate, intertextualitate). Un al patrulea hagialâc (vezi, în această direcţie, Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialâc) ar putea fi al lui, hagialâcul având aici semnificaţia unei călătorii, unei iniţieri în literatură. Acest narator/autor adună cele trei hagialâcuri şi le sintetizează într-unui singur, al său, un hagialâc al unui început de scriitor. Deşi pare a se apropia de romanul modern, tehnica folosită nu vizează autenticitatea, cel puţin nu aşa cum apare în articolele teoretice ale lui Camil Petrescu.

Un alt personaj, extrem de important, cu care începe şi se termină povestea, este Pena Corcoduşa. Ea apare la începutul cărţii, când cei patru vin de la cârciumă, ivindu-se ca o bătrână nebună, în zdrenţe, furioasă şi înconjurată de o mulţime de oameni într-un delir grotesc. Ea îi botează „crai de Curtea-Veche", iar Paşadia comentează: „ar fi un minunat titlu pentru o carte". Istoria Penei - povestită de Pantazi, fixează timpul romanului: au trecut 33 de ani de când Pena a înnebunit, în 1877, deci ne aflăm în 1910. Povestea începe, aşadar, cu 33 de ani în urmă, când Pena era tânără şi frumoasă şi se încheie cu moartea sa. V. Lovinescu subliniază faptul că Pena este o cheie a romanului: acţiunea debutează cu 33 de ani înainte (număr sacru, magic - de două ori 3, vârsta morţii lui Isus). Putem citi o parabolă inversă a mântuirii: Isus vine pe pământ pentru a salva omenirea prin iertarea păcatelor şi sacrificarea pe cruce; în cheie inversă, nebunia Penei pare a declanşa nebunia lumii în care trăieşte. În locul mântuirii, ea aduce declinul, nebunia, care-i anulează pe toţi. Ea este văduva - femeia care şi-a pierdut jumătatea; suntem, deci, în căutarea perechii din cuplul platonician, desfăcut brutal prin tragedie. Moartea partenerului este un dezechilibru în natură, o dramă cosmică, şi de aici şi nebunia.

O altă parabolă inversată, a naşterii Mântuitorului (văzută, încă o dată, în cheie inversă) este aventura celor trei sau patru crai. Paşadia, Pantazi şi naratorul merg (în visul premonitoriu pe care îl are povestitorul) spre apus, adică spre moarte şi sunt călăuziţi de Pirgu, nu de o stea (precum în călătoria crailor de la răsărit). Pirgu ar putea fi o stea călăuzitoare, dar o stea malefică, distrugătoare. El este singurul care priveşte spre răsărit, cu spatele la apus (la moarte, la neant), deci are un drum ascendent şi viziunea se confirmă. Dintre toate personajele, singur Pirgu va avea un destin fericit şi va face o carieră strălucită (în treacăt fie spus, succesul individului machiavelic, malefic, al personajului negativ - în genere -, este o temă predilectă a romanului modern). Şi ceilalţi au o latură malefică, dar la ei există un echilibru între bine şi rău. Pirgu este partea rea, urâtă din ei, cel care-i mânuieşte pe toţi ca pe nişte marionete. El îi conduce în călătoria spre viciu, la Arnoteni, o cetate sfântă în cheie negativă, o lume demitizată şi caricaturală. Deşi personaje secundare, Arnotenii sunt foarte importanţi. Prin ei - reprezentanţii declinului total -intrăm într-un infern moral, cu toate viciile, un univers populat de personaje dubioase, groteşti, morbide.

S-a vorbit foarte mult şi despre numărul crailor. Al doilea capitol al romanului se intitulează Cele trei hagialâcuri, dar se pune problema în ce măsură poate sta Pirgu alături de Paşadia şi Pantazi şi care este locul naratorului. Ipotezele sunt dintre cele mai diverse: există doar doi crai (Paşadia şi Pantazi), trei crai (Paşadia, Pantazi şi Pirgu), patru crai (Paşadia, Pantazi, Pirgu şi naratorul). Cifra 3 (indicată de autor), prin semnificaţia ei duce cu gândul la ideea unităţii. În spirit uniţi sunt Pantazi, Paşadia şi povestitorul, caz în care Pirgu ar fi scos în faţă, ca un fel de conducător al lor într-un drum al răului, al viciului, al pieirii.

Pe de altă parte, cum deja s-a menţionat, Pirgu este partea întunecată din ceilalţi trei, uniunea stabilindu-se la acest nivel amoral. Problema rămâne deschisă. A se reţine, totuşi, că şi interpretările prezente până acum (majoritatea sub influenţa lui Vasile Lovinescu) sunt doar câteva variante posibile, caracterul ermetic şi simbolic al operei mijlocind o mult mai amplă gamă de semnificaţii.

Stil. Limbaj.

Un aspect important al romanului, poate chiar mai important decât povestea în sine, este stilul, romanul fiind mai apropiat de poezie prin limbajul controlat. În romanul clasic, realist, stilul nu conta foarte mult, în vreme ce în cel de analiză, stilul este anticalofil. În Craii de Curte- Veche coexistă, la nivel lingvistic şi stilistic, grotescul şi sublimul, apărând, după cum ne spune monografia lui Ovidiu Cotruş (Opera lui Mateiu 1. Caragiale, apud N. Manolescu, „Arca lui Noe", Buc, Ed. Gramar, p. 579) mai multe „registre stilistice": „unul înalt, hagiografic, de esenţă poetică" (prezent în vorbirea lui Pantazi care-şi povesteşte aventurile sau spune istoria Penei, în cea a lui Paşadia sau a naratorului - în elogierea tovarăşilor săi), un altul „bufon, trivial, argotic" (evident la Pirgu) şi între ele, unul mai rar folosit, „un stil neutral, al relatărilor faptice" (prezentarea, de pildă, a apariţiei Penei Corcoduşa). Nicolae Manolescu remarcă în Arca lui Noe, (ed. cit., p. 580) „efortul de contrafacere", „stilizarea" limbajului, mai ales în relatările naratorului, care încearcă un limbaj trivial, un „registru vulgar", dar ajunge la o „frumoasă cadenţă clasică", ba chiar la densitate aforistică (evidenţiată în limbajul lui Pirgu). Poate ar mai trebui să observăm că registrul vulgar şi parodic totodată este folosit când se vorbeşte de prezent, în timp ce registrul ales, grav este utilizat în evocarea trecutului.

Accentul cade în roman pe experimentul estetic, scrierea impunându-se în primul rând prin stil, prin arta de a găsi „întovărăşiri sublime de cuvinte" (N. Manolescu, ibid.). Lexicul este selecţionat cu migală, colorat cu elemente arhaice şi orientale (grecisme şi turcisme), ritmul frazei este aproape muzical, datorat în mare parte şi izolării în text a unor propoziţii sau cuvinte-cheie însoţite ca un laitmotiv de comentariul liric (nu degeaba romanul a fost numit un „poem în proză").
Lumea caricaturală descrisă este o parodie a timpului de glorie de altădată. Tragedia adevărată are loc în sufletul eroilor, la suprafaţă răzbind doar comedia în varianta farsei. Universul mahalalei se extinde, înghiţind şi curtea domnească (axis mundi), singura salvare a ei fiind memoria sau arta.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---