Repere analitice

SPECIA LITERARÄ‚:

• „lona" este prima piesă a lui Marin Sorescu, apărută în 1968; dramă în patru tablouri, cu un singur personaj;
• teatrul lui Marin Sorescu reprezintă un efort de sincronizare cu problematica dramaturgiei europene şi readuce în discuţie drama destinului uman şi existenţa absurdă, mai puternic marcată în România de condiţiile oprimante ale regimului totalitar;
• clasificările de teatru poetic, teatru-parabolă, teatru-dezbatere sunt frecvente în interpretările critice ale operei, poetul însuşi fiind înclinat să accepte că teatrul reprezintă o modalitate mai potrivită, mai favorabilă de punere în text, în „scenă", a ideilor poetice.

INTERFERENÅ¢E MITICE:

• Marin Sorescu transcrie, în termeni moderni, mitul lui lona, personajul biblic trimis să propovăduiască cuvântul Somnului la Ninive, unde fărădelegile oamenilor ajunseseră fără margini; el este desemnat să fie salvatorul cetăţii, deoarece legea divină este neiertătoare pentru neascultători: Sodoma şi Gomora fuseseră distruse tocmai din cauza nesupunerii faţă de poruncile divine, datorită proliferării păcatului până la forme bestiale de manifestare; refuzând să fie proroc, lona vrea să fugă în cetatea Tarsis cu o corabie, dar este văzut de Dumnezeu şi pedepsit: corabia pe care călătoreşte este surprinsă de o furtună puternică şi, pentru a scăpa de mânia divină, corăbierii îl aruncă în mare; înghiţit de un chit, lona stă închis trei zile şi trei nopţi în pântecele acestuia, timp în care se pocăieşte şi acceptă misiunea divină;
• scriitorul reţine ideea claustrării în pântecele unui peşte şi destinul de salvator al omului, al omenirii de fapt, cu care este învestit, în piesă, lona.

REPERE SPAÅ¢IALE Åžl TEMPORALE:

• decorul din tabloul I, care se repetă şi în celelalte, cu mici schimbări, îl înfăţişează pe lona într-un cadru simbolic, modalitate de caracterizare indirectă; jumătate din scenă reprezintă o gură de peşte, spre întunecimea căreia personajul stă întors cu spatele; cealaltă jumătate, apa şi cerul, par întinse la infinit; în cadru se mai află un acvariu, cu câţiva peştişori, semn al spaţiului limitat;
• timpul aici nu curge, ecoul însuşi nu se aude, nu se mai întoarce: ecoul a murit;
• pe parcurs, se accentuează bizareria spaţială a dramei (lona este închis într-o burtă de chit, la orizont se profilează „un şir nesfârşit de burţi"), situaţiile inedite, redate prin replici sclipitoare, cu o ironie amară, îndreaptă semnificaţiile piesei către absurd, simbol şi parabolă, mereu deschise unor interpretări multiple;
• în tabloul IV didascaliile prezintă un decor simbolic: „O gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de lona. în faţă ceva nisipos, murdar de alge, de scoici. Ceva ca o plajă. în dreapta, o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie. Linişte. La gura grotei răsare barba lui lona. Lungă şi ascuţită, vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară, lona încă nu se vede."

STRUCTURÄ‚:

• „lona" este o piesă cu o structură modernă, care depăşeşte simpla narare a unor fapte, fie ele şi cu un caracter tragic; Marin Sorescu adoptă formula teatrului parabolă, cu sensuri existenţiale profunde, desprinse dintr-un text cu valenţe poetice remarcabile, cu o tehnică a ambiguităţii, cum spune Eugen Simion, care „face ca faptele să fie interpretate în mai multe feluri";
• disoluţia graniţelor între genurile literare în teatrul modern este vădită: există un singur personaj, dedublat pentru a susţine un solilocviu prelungit sau un dialog cu sine însuşi;
• mişcarea scenică este limitată, fiind transferată radiografierii trăirilor lăuntrice, prin introspecţie şi analiză psihologică.

PERSONAJUL:

• drama lui lona ilustrează singurătatea existenţială, sugerată prin didascalii: „Ba orice om foarte singur, lona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se «stinge» după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice.";
• înstrăinat de condiţia sa originară, omul modern se dedublează, se multiplică la nesfârşit, încercând să-şi creeze o mulţime de alter ego-uri menite să-f susţină în lupta iluzorie de recucerire a paradisului; pierderea de vreme, irosirea în gol a existenţei este dominanta acestei lumi, în care fericirea nu vine niciodată când trebuie;
• în acest spaţiu şi timp degradat, însuşi Dumnezeu pare să fie captiv; dincolo de sferele succesive ale claustrării, de burţile concentrice în care este închisă existenţa şi care se multiplică la nesfârşit, nu mai rămâne decât moartea, ca punct final al existenţei: „...dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se da cu capul de toţi pereţii/cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, în circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!";
• învierea se amână, proclamă în sens tragic lona; Dumnezeu însuşi este extenuat, incapabil să resuscite actul care pune vieţile în mişcare: „Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nu mai are glas să urle până la ei: «Oameni buni, învierea se amână!»";
• în ultimul tablou, după ce spintecase burţile celor doi peşti care îl înghi-ţiseră şi apoi se înghitiseră unul pe altul, lona constată că lumea este un şir nesfârşit de burţi, redate metaforic prin geamuri succesive dispuse la orizont, împiedicând lumina să ajungă la om.

FINALUL:

• iluminarea finală, redobândirea propriului eu („Mi-am adus aminte: lona. Eu sunt lona.") identifică şi corectează eroarea originară a omului: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o iau în partea cealaltă."; prin această revelaţie ultimă, punct de plecare al unei noi gnoze, al marii, adevăratei cunoaşteri, omul poate să se salveze din marele impas în care se află: „(Strigă): lona, lonaaa! E invers. Totul e invers."

Eseu structurat

Scrie un eseu de 2-3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o operă dramatică studiată, aparţinând perioadei postbelice. În elaborarea eseului, vei avea în, vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, conflict, modalităţi de caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului etc);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele operei dramatice studiate;
- relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două scene/ secvenţe/situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema operei dramatice în construcţia personajului pentru care ai optat.

„lona", primă experienţă, dar decisivă, a lui Marin Sorescu, în domeniul dramaturgiei, poartă amprenta puternică a poeziei. În toate cele patru acte ale piesei se aude o singură voce, a lui lona, dedublată însă, pentru a susţine un solilocviu plin de vervă şi de substraturi simbolice, prin care se propagă principalele idei ale dramei.

Minuţia cu care sunt descrise decorurile, în partea iniţială a fiecărui tablou, creează un spaţiu determinant pentru situaţia existenţială în care se află personajul. în primul act, lona este înfăţişat pe malul mării, într-o situaţie dilematică, de fapt arhetipală, aflat în momentul decisiv al unei alegeri. Marin Sorescu transcrie, în termeni moderni, mitul lui lona, personajul biblic trimis să propovăduiască cuvântul Domnului la Ninive, unde fărădelegile oamenilor ajunseseră fără margini. El este desemnat să fie salvatorul cetăţii, deoarece legea divină este neiertătoare pentru neascultători: Sodoma şi Gomora fuseseră distruse tocmai din cauza nesupunerii faţă de poruncile divine, datorită proliferării păcatului până la forme bestiale de manifestare. Refuzând să fie proroc, lona vrea să fugă în cetatea Tarsis cu o corabie, dar este văzut de Dumnezeu şi pedepsit: corabia pe care călătoreşte este surprinsă de o furtună puternică şi, pentru a scăpa de mânia divină, corabierii îl aruncă în mare. Înghiţit de un chiţ, lona stă închis trei zile şi trei nopţi în pântecele acestuia, timp în care se pocăieşte şi acceptă misiunea divină. Din întregul mit, scriitorul nu reţine însă decât ideea claustrării în pântecele unui peşte şi, cum vom vedea, destinul de salvator al omului, al omenirii de fapt, cu care este învestit, în piesă, lona. Chiar personajul pare să-şi aducă aminte, cu mare greutate, „povestea chitului", semn că legăturile omului modern cu mitul sunt destul de slabe şi intenţia lui Marin Sorescu este, în bună măsură, alta, deviată către sensurile actuale ale dezbaterii existenţiale. Cu toate acestea, registrul mitic este potenţat de sensuri simbolice, fapt ce asigură, de altfel, profunzimea incontestabilă a dezbaterii dramatice.

Tabloul I îl înfăţişează pe lona într-un decor simbolic, modalitate de caracterizare indirectă, scena reprezentând, jumătate, o gură de peşte, spre întunecimea căreia personajul stă întors cu spatele, iar în cealaltă jumătate, cerul şi apa, întinse la infinit. În cadru se mai află un acvariu, cu vreo câţiva peştişori, semn al spaţiului limitat, dar şi primul artefact, primul produs artificial în acest spaţiu originar. Timpul aici nu curge, ecoul însuşi nu se aude, nu se mai întoarce: ecoul a murit, lona este, probabil, omul primordial, omul adamic, pus în faţa gravei alegeri a destinului său. Sau este omul profan, care se întoarce la origini, pus din nou să aleagă ca la început, căutând o altă cale.

La începutul piesei, lona îşi caracterizează în mod direct propria situaţie existenţială, se strigă pe sine, îşi păstrează încă identitatea omului profan, dar ecoul nu îi mai răspunde, ca o invitaţie la uitare, la întoarcere către starea primordială. Mai păstrează, în conştiinţă, ecourile lumii din care abia s-a retras, gălăgia enormă a existenţei („Să se termine cu gălăgia pe mare!"), imperativele parcelării spaţiului vital („Fiecare om să privească în cercul său [...] şi să tacă"), dar visează şi la alt spaţiu, la alt destin: „Ar trebui să pescuim în altă mare", „Parcă poţi să-ţi schimbi marea?".

lona repetă însă greşeala iniţială, păcatul biblic, alege din nou o ocupaţie utilitară, munca şi toate calvarurile ei, vrea să fie din nou pescar. Visează numai peşti, peştele cel mare, simbol al unui ideal uman plin de trufie. Visează, poate, şi la redobândirea credinţei, peştele fiind un simbol al creştinismului incipient (la primii creştini, în vremea lui Nero, era un fel de semn de recunoaştere a celor credincioşi).

Semnificativ, copiii, în candoarea lor originară, visează numai marea, fără peşti, numai paradisul, ilimitatul. Acvariul, prezent de la început în cadru, este de fapt tentaţia, echivalentul mărului biblic. De aceea, sfârşitul tabloului I îl înfăţişează pe lona din nou pe aceeaşi cale, reluând labirintul existenţei umane, înghiţit din nou de peşte, iarăşi captiv în universul existenţial.

Piesa lui Marin Sorescu exprimă şi un protest faţă de condiţia umană limitată, un strigăt din adâncuri contra unui destin nedrept, compensat, în contemporaneitate, doar de adaosul masiv de artefacte ale civilizaţiei moderne. Reflecţiile unor filozofi remarcabili evidenţiază alienarea omului modern, însingurat printre semenii săi, care nu-i pot fi de niciun ajutor în faţa neantului. Influenţele lui Heidegger, Nietzsche („Aşa grăit-a Zarathustra"), Jean-Paul Sartre („Fiinţa şi Neantul"), Albert Camus („Vara la Alger") se fac discret simţite în rândurile acestei prime piese a lui Marin Sorescu. Supercivilizaţia tehnică poate deveni o nouă barbarie, fiindcă neglijează omul, fiind incapabilă să-l transforme într-o fiinţă mai bună, mai frumoasă, care să-şi depăşească propria condiţie. Omul se resemnează, ca şi lona, să trăiască în spaţiul interior al propriei sale neputinţe, să nu se mai avânte în largul mării, incapabil să părăsească spaţiul claustrării din lipsă de resurse şi, mai ales, de ideal. În această căutare, omul este singur: „nimeni nu va mişca un deget", „pe omenire o doare în fund de soarta ta", spune lona. Forţa omului se macină în inutile procese de cunoaştere, în legături care îl înfăşoară şi mai strâns în propria neputinţă.

Eliberarea din monotonia existenţială pe care o încearcă lona în tablourile al doilea şi al treilea vizează depăşirea limitelor unei specii mediocre în preocupări, fără o perspectivă salvatoare. Cea mai cruntă condamnare este aceea de a nu avea viitor sau de a avea unul degradat, de a trăi mereu în trecut, învins de nostalgii, resemnat, cu tristeţea de a avea toate căile închise, lona este singur printre semenii lui, pentru că, după eşecul construcţiei turnului Babei, oamenii s-au înstrăinat, au abandonat idealurile înalte pentru o existenţă mediocră, fără viitor, excelând în uitare, aliniindu-se într-un lung şir de morţi anonime.

Pentru a disimula efectele acestui eşec originar, omul se dedublează, se multiplică la nesfârşit, încercând să-şi creeze o mulţime de alterego-uri menite să-l susţină în lupta iluzorie de recucerire a paradisului. Se pliază şi se dedublează, cum face şi lona de-a lungul întregii piese. Replica lui disperată, „Cum pierd timpul cu fleacuri!", este o parafrază la constatarea faulkneriană despre rostul fiinţei umane, acela de făptură agitată, zgomotoasă,.marionetă în bătaia vântului istoriei, care îşi joacă rolul cât timp are putere, neglijând viaţa reală, care acceptă extincţia din superstiţie, văzând numai moartea celorlalţi, nu şi pe cea proprie. Pierderea de vreme, irosirea în gol a existenţei este dominanta acestei lumi, în care fericirea nu vine niciodată când trebuie, închisă în ea însăşi, ca într-o închisoare. În ultimul tablou, după ce spintecase burţile celor doi peşti care îl înghiţiseră şi apoi se înghiţiseră unul pe altul, lona constată că lumea este un şir nesfârşit de burţi, redate metaforic prin geamuri succesive dispuse la orizont, împiedicând lumina să ajungă la om.

Tema universurilor închise, restrictive, transcrie adevărul singurătăţii absolute a omului: el este închis într-o serie de cutii succesive, surpriza finală intervenind atunci când, eliberat din ultima cutie, se trezeşte tot în prima, printr-un straniu proces de metamorfoză. Iluzia unei lumi curate, nepoluată de noxele civilizaţiei, este dată de prezenţa aerului proaspăt al lumilor excentrice, apropiate de cea exterioară: „Aerul! Da, ăsta e aer... Să nu-mi spui că şi cel dinăuntru a fost aer". Lumea refuză să fie frumoasă pentru lona, expunându-şi urâţenia funciară, care va duce, în cele din urmă, la schimbarea ei: „în curând, hoitul acesta se va scufunda... Va lua apă şi...". Numai soarele trebuie salvat, prins într-un năvod, dintr-o irepresibilă dorinţă de a lua eternitatea în braţe: „Doar atât! Soarele. Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult". în căutarea universului exterior, lona este singur; toţi ceilalţi l-au abandonat, prinşi în caruselul unei vieţi banale şi monotone. Prin decor trec figuri bizare, Pescari purtând în ei disperarea neputinţei, şi lucruri inutile, „umbre-copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate acestea trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le-ntrebăm ce mai fac, cum au dormit". Umbrele sunt de fapt oamenii, decăzuţi, fără lumina interioară conferită de căutarea absolutului, cu care lona nu poate comunica, aşa cum nu poţi vorbi cu pietrele din jur.

Transcenderea propusă de Marin Sorescu cere, din partea lui Dumnezeu, o dovadă esenţială: „Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne putem duce liniştiţi pe la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre". Este o referire biblică la lisus şi la ridicarea din mormânt a lui Lazăr, mort de patru zile, prin folosirea puterii supreme, de origine divină, a reînvierii. Învierea se amână însă, deoarece lumea s-a abătut de la vechile căi, când totul era posibil; merge acum în sens contrar. Dumnezeu însuşi este extenuat, incapabil să resuscite actul care pune vieţile în mişcare: „Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nu mai are glas să urle până la ei: «Oameni buni, învierea se amână!»". Metaforic vorbind, lumea rămâne închisă într-un lung şir de burţi, care au avut timp să crească una după alta, încât nu se mai zăresc nici trecutul, înceţoşat, nici viitorul, capete ale unui singur segment temporal, existenţa înscriindu-se definitiv într-un prezent degradat, lona nu vrea, la a doua iluminare a sa, din finalul piesei, să fie prins de prezent, deoarece acesta este cauza nefericirii sale, a dramei existenţiale.
Însuşi Dumnezeu pare să fie captiv în acest spaţiu şi timp degradat Dincolo de sferele succesive ale claustrării, de burţile concentrice în care este închisă existenţa şi care se multiplică la nesfârşit, nu mai rămâne decât moartea, ca punct final al existenţei: "...dar odată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia.

Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, în circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!". Mintea umană, atât de înrobită de lucruri banale, nu poate să facă tocmai acest pas mic, dar esenţial, nu poate să determine originea şi să învingă fenomenul morţii, să-l rescrie adecvat, fără greşeli în registrul cosmic al existenţei. Din această perspectivă, ştiinţa şi toate acumulările gnoseologice ale lumii devin inutile, fără legătură cu esenţa ultimă a omenescului, cu realitatea sa de carne şi lut, fiind preferabile neantul, întunericul biruit de lumină, eliberarea din urmă: „Ce contează dacă ai sau nu ai noroc? E greu să fii singur. -(Scoate cuţitul). Gata, lona? (îşi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină."

Finalul piesei a ridicat multe întrebări, a presupus felurite interpretări, cea mai des întâlnită sugerând sinuciderea personajului, încercarea eliberării în sine, în universul interior. Probabil ultimele replici ale piesei presupun sensuri mult mai adânci, descoperirea, în sfârşit, a căii adevărate pentru salvarea condiţiei umane. Iluminarea finală, redobândirea propriului eu („Mi-am adus aminte: lona. Eu sunt lona.") identifică şi corectează eroarea originară a omului: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o iau în partea cealaltă.". Prin această revelaţie ultimă, punct de plecare al unei noi gnoze, al marii, adevăratei cunoaşteri, omul poate să se salveze din marele impas în care se află: „(Strigă): lona, lonaaa! E invers. Totul e invers."

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---