Repere analitice

SPECIA LITERARĂ:

• meditaţie pe tema cunoaşterii, sub formă de monolog liric;
• situată la începutul primului volum de versuri al lui Blaga, „Poemele luminii" (1919), poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o artă poetică, prin care, sub influenţa ideilor filozofice proprii, poetul îşi defineşte universul liric şi metodele de creaţie.

TEMELE POEZIEI:

• Lucian Blaga pune în antiteză două moduri de cunoaşterea lumii, pe care le va defini mai târziu în studiile sale filozofice, îndeosebi în „Trilogia cunoaşterii":
- cunoaşterea paradisiacă, raţională, limitativă, prin care misterele lumii sunt numai parţial revelate;
- cunoaşterea luciferică, prin care se potenţează misterul, sporind, în plan poetic, frumuseţea lumii;
- «Cunoaşterea luciferică», prin actul iniţial, consideră obfectul său despicat în două, într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde. Obiectul cunoaşterii luciferice e totdeauna «un mister» care de o parte se arată prin semnele sale şi de altă parte se ascunde după semnele sale [...]. Prin cunoaştere paradisiacă se statornicesc poziţiile liniştitoare, momentele de stabilitate vegetativă şi orizonturile, . care nu îndeamnă dincolo de ele înseşi, ale spiritului cunoscător". („Trilogia cunoaşterii", „Cunoaşterea luciferică");
• temei cunoaşterii i se conexează teme subiacente, sugerate prin metafore-simbol: creaţia, viaţa, iubirea, moartea, şi motive poetice: motivul lunii, al nopţii, orizontul misterului.

STRUCTURA POEZIEI:

• construcţia exterioară:
- cele 20 de versuri sunt dispuse într-o singură strofă; titlul este reluat în primul vers, pentru accentuarea ideii poetice, având, în acelaşi timp, rol de incipit;
- titlul şi incipitul anunţă atitudinea poetului faţă de aspectele esenţiale ale cunoaşterii, susţinută şi în versurile următoare, prin verbe de negaţie, „nu strivesc", „nu ucid", apoi prin afirmaţii, „sporesc", „îmbogăţesc", „iubesc";
• construcţia lingvistică:
- este folosit versul liber, cu măsură variabilă (între 4-5 şi 11-12 silabe), de unde rezultă o structură asimetrică a poeziei; în prima ediţie, Blaga acordă atenţie „arhitecturii" textului poetic, prin simetria axială a „arhitecturii" textului poetic, în mijlocul întregului poem punând versul 9, „dar eu", care fixează eul liric în centrul procesului de cunoaştere;
- textul este constituit numai din două unităţi frastice, cu o ritmică interioară complexă (îmbinare de trohei, iambi şi amfibrahi), care dă fluiditate meditaţiei poetice;
• construcţia internă (câmpul imaginar):
- conţinutul poetic se constituie pe baza metaforei revelatorii dominante, „corola de minuni a lumii", care subsumează semantic sensurile metaforelor-simbol „flori", „ochi", „buze" şi „morminte" şi al metaforelor plasticizante „vrajă", „nepătruns", „zare", „largi fiori de sfânt mister";
- Lucian Blaga aplică propria teorie a metaforei, din „Geneza metaforei şi sensul culturii", distingând între metafore plasticizante, ce provin din domeniul lumii reale, şi metafore revelatorii, care sporesc semnificaţiile în zonele profunde ale transcendentului şi ale tainelor universului;
- se pune astfel în evidenţă „cunoaşterea luciferică", întemeiată pe orizontul misterului, pe „întunecata zare" stăpânită de „largi fiori de sfânt mister", câmp imaginar de profundă complexitate, în care poetul expresionist îşi creează spaţiul poetic din potenţarea tainelor lumii în „taine şi mai mari", aflate sub semnul metaforelor revelatorii;
- metaforele plasticizante „întunecata zare" şi „largi fiori de sfânt mister" dezvoltă viziunea unicităţii perfecte a lumii, sub semnul fiorului cosmic; antiteza între cele două tipuri de cunoaştere, semnificate prin metafore, „lumina mea" şi „lumina altora", potenţează ideea că imaginarul poetic este mult mai vast decât câmpul „cunoaşterii paradisiace", limitat, înscris în norme obiective ale determinărilor ştiinţifice; - metaforele-simbol au un col distinct în nuanţarea câmpului imaginar: - „florile" reprezintă elementul vegetal, punctul prim, esenţial în propagarea şi regenerarea vieţii, speranţa într-o nouă viaţă, elanul ascensiv, depozitar al energiilor solare; „ochii" semnifică orizontul cunoaşterii, puntea de legătură cu lumile ascunse; „buzele" sunt elementul spiritual, dragostea; „mormintele", trecerea spre nefiinţă, spre imaterialitate, semnifică lumea de dincolo;
- dincolo de aceste elemente simbolice, se clădeşte marele orizont de mistere dintr-un spaţiu transcendent, impenetrabil pentru cunoaşterea umană.

Eseu

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" face parte din primul volum de versuri al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii" (1919), în care poetul propune o cosmologie bazată pe principiul forţei primordiale reprezentate de lumina. Este o meditaţie lirică pe tema cunoaşterii interzise de cenzura transcendentă, o ars poetica ce situează naşterea poeziei sub semnul cunoaşterii apofatice, negative, al minus-cunoaşterii, prin amplificarea misterului existenţial, a tainelor lumii. Teoretizând, ca filozof, conceptele menţionate, Blaga renunţă, ca poet, „cu bucurie la cunoaşterea absolutului", căci numai aşa, prin poezie, poate să proiecteze „în misterul lumii un înţeles". Blaga se manifestă decis în apărarea necunoscutului ca stare existenţială; pentru cunoaşterea luciferică, misterul este bunul cel mai de preţ: lumea denudată, cunoscută în detaliu, profană prin manifestările ei, devine banală, la fel de plictisitoare ca o carte citită de zeci de ori: „«Cunoaşterea luciferică», prin actul iniţial, consideră obiectul său despicat în două, într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde. Obiectul cunoaşterii luciferice e totdeauna «un mister» care de o parte se arată prin semnele sale şi de altă parte se ascunde după semnele sale [...]. Prin cunoaştere paradisiacă se statornicesc poziţiile liniştitoare, momentele de stabilitate vegetativă şi orizonturile, care nu îndeamnă dincolo de ele înseşi, ale spiritului cunoscător." („Trilogia cunoaşterii", „Cunoaşterea luciferică"). Poetul alege partea ascunsă a lumii, creatoare de mister şi de poezie, universul păstrându-şi prin urmare micile sau marile lui taine, neîntinat prin cunoaşterea profană, pozitivistă, a omului modern.

Teoria minus-cunoaşterii a lui Blaga, negaţia cunoaşterii este de fapt îndemnul spre o cunoaştere mult mai adâncă, în care lucrurile nu sunt sortate şi numerotate cu cifre de către un harnic matematician. Cunoaşterea are la Blaga o dimensiune transcendentă, ce se stabileşte prin pierderea în necunoscut, amplificându-se în „zona fanicului", în „zona crypticului". Până şi ideea de a supune lumea unui proces de banalizare, prin înscrierea ei în serii de ecuaţii, de multe ori false şi cu o valoare relativă de adevăr, pare a fi sortită eşecului. Valoarea de adevăr, de profundă cunoaştere a lumii, nu poate veni decât din protejarea acestor mistere: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.". Titlul şi primul vers al poeziei stabilesc de altfel factorii antitetici implicaţi în acest gen de cunoaştere, eul poetic şi lumea infinită a misterului, figurată metaforic prin „corola de minuni a lumii", adevărată „pădure de simboluri" a universului poetic blagian. Necunoscutul, pragul unde intervine cunoaşterea transcendentă, este sugerat de Blaga prin simboluri cuprinzătoare, deopotrivă plastice şi de maximă generalitate: „flori", „ochi", „buze", „morminte". Enumeraţia, procedeu de amplificare a viziunii poetice, compusă din elemente heteroclite, constituie o modalitate de a se construi, din părţi disparate, realitatea complexă a lumii.

„Corola de minuni a lumii" reprezintă darul mitic, pragul dezvoltării în care trebuie să ajungă omul, lăsat drept moştenire din partea Necunoscutului, ce trebuie protejat, nu distrus prin „cunoaştere paradisiacă". Sensul poeziei, expresionist, de cunoaştere prin mister, este esenţa creaţiei lui Blaga, afirmată, sub formă de artă poetică, în această poezie care deschide volumul de debut, „Poemele luminii". Regula transcendentului ar putea reprezenta infinitatea: necunoscutul, redat prin metaforă, „întunecata zare", copleşită de fiorul transcendenţei, altă metaforă, „largi fiori de sfânt mister", se transformă în spaţiu vast, întins, inexplorabil; poetul sporeşte misterul, prin lumina sa, comparată cu o forţă cosmică, primară, creatoare, lumina lunară, reminiscenţă din legendele vechi celtice: „dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -/ şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i nenţeles,/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei".

Luna, ca motiv romantic, care domină universul poetic eminescian, este şi aici un factor potenţator de mister şi de cunoaştere, cu aceeaşi forţă de cuprindere, orientată, de astă dată, nu spre orizontul cosmic, infinit, al aştrilor, ci către penumbra inter-mundiilor, a tainelor profunde din infinitul mic, materializate simbolic „în flori, în ochi, pe buze ori morminte". Împrumutând „largi fiori de-sfânt mister" din lumina lunară („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"), poetul oficiază el însuşi un act de creaţie, complementar creaţiei originare, săvârşită sub semnul exploziei de lumină. Nu este însă una devastatoare, ci „tremurătoare", subtilă, creatoare de mister şi de valori estetice, profund umane; „lumina altora", încredinţată cunoaşterii limpezi, „paradisiace", excesiv raţionale, se dovedeşte brutală, „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric", anulează şansa unei noi creaţii. Antiteza dintre cele două feluri de cunoaştere, paradisiacă şi Iticiferica, figurate prin metafore, „lumina altora", lipsită de potente creatoare, şi „lumina mea", este ireductibilă. „Lumina mea" este generatoare de mister, „lumina altora" doar determină drumuri fără întoarcere, conduce la inaptitudinea creaţiei, la deriziune şi inutilitate. Antiteza dintre cele două atitudini se stabileşte prin negaţii: „nu strivesc", „nu ucid", „nu sugrum" şi „sporesc", „îmbogăţesc", „iubesc". Vraja cunoaşterii se destramă sub efectul ştiinţei ineficiente, „voioase" în sens nietzscheean, (imitatoare, sortindu-l pe om la moarte spirituală, condamnându-l la neant. întunericul este astfel, la Blaga, ca şi la poeţii romantici, magma primordială, din care se modelează, prin „Fiat lux!", prin lumină, lumea, dar şi sursa unei inepuizabile inspiraţii poetice, cultivată şi menţinută prin iubire, „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte".

Corola de minuni a lumii este o metaforă complexă, revelatorie, chiar în sensul dat de Blaga acesteia, care păstrează puritatea originară a cunoaşterii,' varietatea infinitelor forme ale frumosului. Însăşi existenţa omului se interferează cu aceste umbre de întuneric şi de lumină, sporind ansamblul de mistere al univefsului. Este un univers umanizat, al tainei şi al speranţei, fragil ca şi fiinţa umană din care emană, gata oricând să fie spulberat prin intervenţia brutală a raţiunii. Metafo-rele-simboluri din partea vizibilă a acestui univers sunt şi ele semne ale fragilităţii, puternic încărcate semantic, terminale ale unor imense zone ale misterului, care invită la infinită cunoaştere. Ochii sunt un simbol al neîncetatei tentative de descifrare a misterelor, poarta de legătură cu celălalt tărâm, punctul de transcendenţă cu lumea misterelor, ca şi fântâna, ochi magic în care „foste mume/ îmi ţin oglindă".

Florile, „un simbol al stării primordiale, edenice" (Ion Bălu), constituie punctul maxim de revelaţie a misterului, de împlinire a formelor, sublimul din preajmă, formă extremă a frumosului, esenţe transpuse în materializări perisabile, supuse fanării, marii treceri, ca şi destinele umane, prezente în versul final printr-un cuvânt neîndurător, morminte, dincolo de care se întinde cel mai impenetrabil mister. De fapt, simbolurile buze şi morminte mărginesc secvenţa de timp a trecerii umane, naştere, iubire, moarte, naştere din lumină şi întoarcere la „Mumele sfintele-/luminile mii,/mume sub glii" („Epitaf").

Pe acest traseu al descifrării misterelor, forma poetică a textului este firească, nesupusă niciunei constrângeri, fapt remarcabil de altfel în toată poezia lui Lucian Blaga. Măsura versurilor este greu previzibilă, ca şi spaţiile tainice în care se cufundă cunoaşterea luciferică, redând căile ei sinuoase. Un vers central, de numai două silabe, „dar eu", situează eul poetic, agentul cunoaşterii, în centrul acestui imens ansamblu al tainelor. Ritmul versurilor urmează şi el intensitatea stărilor revelatorii, răgazul contemplării formelor extatice ale materiei simbolizate şi fermitatea concluziilor, a trecerii la alte orizonturi cognitive. Ritmul sugerează aproape muzical imersiunea în spaţii profunde, până la luminile originare. Blaga însuşi imită astfel actul creaţiei primordiale, poezia fiind o mică parte dintr-o astfel de cosmogonie.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---