Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poemul deschide primul volum de versuri publicat de Lucian Blaga în 1919 - Poemele luminii. Deşi Blaga are o uimitoare influenţă asupra tinerei generaţii poeţi, comparabilă doar cu cea exercitată de Barbu, primul său volum din 1919 a fost primit rezervat de critica literară, reproşându-i-se imagismul zgomotos. în poemele de început, Blaga e un „gânditor care-şi ilustrează ideile prin imagini", ne spune criticul Nicolae Manolescu.

Înainte de toate, Blaga e un poet de largă respiraţie filozofică, poet al eterului şi al transparenţelor, aşa cum Arghezi era poetul pământului. El aparţine poeziei interbelice, completând triada celor mai importanţi artişti ai perioadei, alături de Arghezi şi Barbu. Dacă Barbu venea spre poezie dinspre matematică, sublimând-o, iar hermetismul său era o cale spre poezia pură, Blaga vine spre poezie dinspre filozofie, iar alăturarea va naşte una dintre cele mai originale opere interbelice. El este poetul tăcerilor, al semnificaţiei golurilor. Extraordinara frumuseţe a versurilor sale vine din ceea ce nu spune, ci lasă să se înţeleagă. Nicolae Manolescu îl caracteriza memorabil: „El e prieten al adâncului, al liniştii, sortit să contemple pururi absolutul din care s-a desfăcut... El are sentimentul că nu ţine de lumea aceasta, muritoare, că, născându-se a pierdut paradisul".

În ceea ce priveşte afilierea la una sau alta dintre orientările interbelice, ca şi Arghezi, Blaga scapă tentativei de compartimentare. El este, în egală măsură, modern şi tradiţional, sfidând încercările de afiliere la vreo tendinţă. Eugen Simion tranşa subiectul în Scriitori români de azi, volumul al doilea: „Părerea generală este că prin Blaga, tradiţia noastră spirituală fuzionează, într-o fericită sinteză, cu spiritul poetic înnoitor... Prin poezia lui se dovedeşte putinţa de a fi modern, sincronic, universal, rămânând, în acelaşi timp, legat de miturile unei spiritualităţi specifice".

Tema şi semnificaţiile titlului. Influenţe.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică în care se dezvăluie nu numai crezul artistic al eului poetic, dar şi relaţia acestuia cu universul. Arta e cale spre integrarea în armonia lumii, de împărtăşire a misterului şi a miracolului universal. Metafora revelatorie din titlu -„corola de minuni a lumii" ilustrează tocmai tainele şi minunile inefabile ale vieţii, de care eul poetic se simte învăluit şi la care participă prin propria-i creaţie. Folosirea pronumelui personal în titlu e o asumare tranşantă a acestei poetici, influenţate de un panteism evident. Sacrul se tiflă peste tot, în toţi şi în toate, iar participarea la armonia universală e o cale de cunoaştere şi de împărtăşire a sacrului. Influenţa resimţită în tot volumul este cea a lui Nietzsche, filozoful german care constituia lectura favorită a lui Blaga şi a lui Barbu.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul are o structură modernă - o singură strofa, compusă din versuri inegale, cele scurte alternând cu cele mai lungi. Segmentarea versului nu e cea tradiţională, el nu se suprapune perfect peste idee, apărând ingambamentul (continuarea ideii în versul următor). Incipitul poemului e o reluare a titlului şi o afirmare a crezului artistic: arta e o cale de participare la armonia şi misterul universului. Finalule o explicaţie-concluzie, în care iubirea e o formă de apropiere de univers - „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte". Iubirea devine o formă de afirmare a panteismului, iar enumeraţia nu face decât să reprezinte selectiv şi simbolic totalitatea miraculoasă a universului.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Construcţia adversativă, procedeul favorit al lui Blaga, apare şi aici, evitând o structură declarativă a versului, care ar fi diminuat abstractizarea expresiei. Deşi conjuncţiile adversative sunt rare - doar două în douăzeci de versuri, ne precizează Mircea Scairlat - structurarea adversativă a discursului e clară. Primul vers conţine o negaţie a unei acţiuni, extinsă şi la versurile următoare: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Şi nu ucid/ Cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte". Forma negativă a verbelor - „nu ucid", „nu strivesc" pune în evidenţă o afirmaţie, o asumare, ajutată şi de persoana întâi singular a pronumelui personal „eu". Opoziţia e clar conturată: „eu" cu „lumina mea" şi alţii - „lumina altora". De aceea semnificaţia titlului se îmbogăţeşte şi cu o altă conotaţie: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii", spre deosebire de alţii. Construcţia adversativă pune în relaţie cele două tipuri de cunoaştere pe care le postulează Blaga, dar şi asumarea uneia dintre ele prin actul artistic, şi anume, cunoaşterea paradisiacă sau ştiinţifică, cea care elucidează misterul şi cunoaşterea luciferică sau artistică, la care aderă şi Blaga, cea care nu-şi propune eliminarea misterului, ci intensificarea lui. Combinaţia dintre două verbe concrete, la forma negativă - „nu ucid" şi „nu strivesc" cu doi termeni abstracţi -„corola de minuni a lumii" şi „tainele" este originală şi generatoare de sensuri noi. Enumeraţia, conţinând patru termeni, e specifică poeziei lui Blaga, fiecare termen ilustrează simbolic totalitatea organică a lumii. Florile reprezintă viaţa, frumuseţea, vitalitatea, ochii sunt o trimitere la reflectare şi spiritualitate, fiind consideraţi „oglinda sufletului", buzele înseamnă comunicare, dar şi evocarea erosului, iar mormintele sunt simbolul eternităţii şi al morţii, care face parte şi ea din acest univers.

Metafora „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns" ilustrează cunoaşterea paradisiacă, la care aderă opera altora. Semnificaţia termenului „lumină" este aici spirituală - opera, creaţia artistică e o reflectare a sinelui, a interiorului, dar înnobilată prin transfigurare şi prin împărtăşirea sacrului, deci o „lumină". Supusă creaţiei, opera capătă ceva din „lumina dintâi" şi extazul lumii primordiale. Lumina e simbolul central al primului volum, simbol căruia i se atribuie diverse asocieri şi conotaţii. Lumina ar reprezenta atât un principiu metafizic ordonator al universului, cât şi o echivalare a iubirii, fără să aibă pe deplin o conotaţie erotică. Singurul reper al acestui tip de iubire pare a fi baza dogmei creştine - acea „iubirea pentru aproapele tău". „Nepătrunsul ascuns" este atât misterul universului, cât şi inefabilul poeziei, care trebuie sugerat, protejat, niciodată dezvăluit: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină". Comparaţia cu lumina lunii, misterioasa lumină de penumbră, ilustrează o credinţă fermă, exprimată şi în proză, în Pietre pentru templul meu din 1919: „Datoria noastră în faţa misterului nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare".

Repetarea în final a comparaţiei de la începutul poemului subliniază prin adverbul „şi", plasat lângă simboluri, ideea importanţei fiecărei părţi în diversitatea universului. Conjuncţia „căci" introduce o concluzie -explicaţie, erosul căpătând puteri ordonatoare: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte".

Limbajul

Limbajul nu are vizionarismul celui eminescian, e discursiv şi accidentat, ilustrând idei în imagini. Totuşi e lipsit de gândire plastică. Are o caracteristică alegorică pronunţată, rămânând în zona abstractului. Reprezintă o iniţiere într-o realitate transcendentală, absolută .

Versificaţia

Poezia are un vers liber, inegal, cu o segmentare arbitrară, ce pune în valoare anumite simboluri. Măsura e variabilă, dar absenţa rimei şi a ritmului nu exclude o armonie interioară a poemului.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Fiind vorba de o alegorie a cunoaşterii şi a misterului, poezia se plasează în absolut, dincolo de reperele concrete ale timpului şi spaţiului. Această realitate apriorică e reprezentată prin folosirea prezentului, ca timp absolut al poemului. El mai sugerează simultaneitatea cuvântului şi a faptei, într-un univers în care începe creaţia.

Concluzii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rămâne arta poetică a aderării la mister şi inefabil. Deşi participarea la mister şi la totalitatea universului este entuziastă,, cu predispoziţii spre gesturi mari şi teatrale, lipsesc sentimentalismul şi efuziunea lirică. Blaga este în Poemele luminii un poet „de reflecţie discursivă, nu unul de trăire - scrie Nicolae Manolescu - ... e un cerebral care are nostalgia existenţei primare, de comuniune frenetică cu puterile şi elementele lumii".

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---