Medicina epocii noastre cuprinde trei laturi în care se interpătrund aspecte particulare şi elemente comune: medicina profilactică, curativă şi recuperatorie. In trecut se acorda importanţă deosebită medicinii curative, în cadrul căreia medicul avea ca sarcină stabilirea diagnosticului şi aplicarea tratamentului. Treptat, o dată cu schimbarea modului de viaţă, apariţia marilor colectivităţi umane şi a unei noi patologii, ponderea activităţii medicale a trecut asupra medicinii profilactice şi a celei recuperatorii.

Medicina recuperatorie este o activitate medico-socială care aparţine ultimelor decenii. Se mai numeşte şi reabilitare, metafilaxie, reintegrare sau reinserţie socio-profesională a foştil or bolnavi, a celor care au depăşit boala acută. în epoca noastră, în toată lumea se acordă recuperării o atenţie crescândă. Pe plan practic şi de organizare, prin construirea de spitale de recuperare (cum sînt cele din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi) prin crearea de secţii de recuperare în cadrul marilor spitale existente şi prin transformarea secţiilor de balneofizioterapie, se îndeplinesc şi sarcini de recuperare.

Terapia de recuperare cuprinde multiple mijloace ce acţionează asupra:durerii; contracturii musculare; hipotrofiei musculare; mobilităţii articulare; terenului pe care se instalează procesul artrozic , încetinind procesul degenerativ sau cel puţin reducând manifestările clinice.

Pe plan teoretic, ştiinţific au fost iniţiate cercetări care urmăresc să optimizeze actul recuperării. Au fost lămurite de asemenea prin Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi probleme de ordin teoretic privitoare la conţinutul noţiunii de recuperare.

Obiectivele programului de recuperare în coxartroză şi gonartroză sunt:ameliorarea sindromului dureros şi inflamator; asigurarea unei stabilităţi articulare de bună calitate; ameliorarea mobilităţii articulare, obţinând unghiurile funcţionale, prevenind sau combătând instalarea atitudinilor vicioase şi evitarea încărcării articulaţiilor supra şi subiacente; îmbunătăţirea troficităţii musculare, ameliorarea echilibrului muscular agonist – antagonist; reducerea susceptibilităţii la fenomene artrozice.

Recuperarea terţiară se adresează deficienţilor cu afecţiuni cronice, invalidante, ireversibile sau doar parţial-reversibile.

Privită în acest fel, RCM se înscrie în cadrul măsurilor care urmăresc dezvoltarea multilaterală şi rapidă a societăţii noastre, paralel cu dezvoltarea plenară a personalităţii umane, ea este un nou mod de gândire şi acţiune care priveşte multilateral persoanele handicapate.

Necesitatea dezvoltării activităţii de recuperare este impulsionată de 3 factori care se conjugă:

— Creşterea numărului deficienţilor (mai ales tineri), estimaţi la 15 —25% din întregul potenţial de muncă al societăţii.

— Progresul tehnic, automatizarea şi mecanizarea activităţilor profesionale determină scăderea efortului fizic şi locomotor profesional şi permit folosirea cu randament a persoanelor cu capacitatea de efort fizic scăzută, înlesnindu-se accesul handicapaţilor de orice fel la circuitul economic.

— Dorinţa handicapaţilor de a intra în producţie şi de a participa la procesul de producţie este un fapt de observaţie curentă care ţine de ridicarea nivelului cutural şi civic al acestora, de dovedirea efectului sanogen al muncii făcută in condiţii ergonomice şi de eficienţă psihică, economică şi socială atît pentru deficient, cât şi pentru societate a oricărei activităţi profesionale. In prezent multă lume ştie că „forţa omului se uzează stând şi creşte lucrând".

Medicina curativă urmăreşte aplicarea unor măsuri pentru stabilirea corectă şi în timp util a diagnosticului, iar pe baza acestuia să se aplice tratamentul cel mai potrivit bolii şi bolnavului. Pentru stabilirea corectă a diagnosticului, medicul trebuie să aibă, pe lângă multe cunoştinţe medicale şi ceea ce se numeşte o bună gândire medicală, adică un sistem ordonat de gândire şi de acţiune, pe baza căruia să ajungă pe cel mai scurt şi ieftin drum la diagnostic şi de aici la tratament.

Menţionăm că în acest dialog, om bolnav-medic un rol important îi revine şi bolnavului, care trebuie să se observe bine şi să comunice observaţiile medicului, corect, în timp util şi cât mai complet. Regretatul I. Haţieganu spunea că acolo unde există bolnavi cultivaţi există şi medici de seamă.

Dacă un pacient se observă bine, dă relaţii corecte şi în timp util asupra a ceea ce simte ca anormal (patologic) sau semnalează eventualele modificări ale culorii urinii, ale formei şi consistenţei scaunului etc, medicul este mult ajutat pentru stabilirea diagnosticului bolii. La fel de utilă este colaborarea medic-bolnav pentru stabilirea celui mai potrivit tratament şi în acelaşi timp şi ieftin (elementul eficienţă intrând oricum în calculul tuturor aspectelor medicinii).

Profilaxia constituie totalitatea măsurilor medicale şi socio-economice prin care se urmăreşte prevenirea îmbolnăvirilor. Se consideră o profilaxie primară, una secundară şi alta terţiară. în cadrul celei primare se acţionează pentru combaterea factorilor de risc ce pot duce la îmbolnăviri. în ultimul timp se acţionează şi pentru prevenirea instalării însăşi a factorilor de risc. Aşa de exemplu, se ştie că obezitatea este un factor de risc pentru anumite forme de diabet zaharat.

Profilaxia diabetului zaharat cuprinde nu numai combaterea obezităţii ca factor de risc, dar şi combaterea excesului alimentar, mai ales a alimentelor bogate în făinoase şi dulciuri concentrate, asociate cu sedentarismul, factori importanţi de risc pentru obezitate, aceasta din urmă fiind la rândul ei factor de risc pentru diabetul zaharat.

Profilaxia primară impune igienizarea întregii vieţi individuale şi colective, prin aplicarea unor măsuri care se cuprind in ceea ce se numeşte medicina omului sănătos şi care necesită igienizarea mediului înconjurător şi a modului de viaţă. Profilaxia primară nu este un scop în sine; ea urmăreşte larga promovare a sănătăţii prin disciplină sanitară autoconsimţită, exprimată prin respectarea principiilor modului de viaţă raţional.

Profilaxia secundară acţionează asupra omului deja bolnav îndată după îmbolnăvire, pentru vindecarea cât mai rapidă a bolii, prevenirea complicaţiilor bolii şi împiedicarea instalării asocierilor patogenice care pot surveni. Se urmăreşte vindecarea cu restitutio ad integrum, adică vindecarea completă şi fără sechele, persoana putându-şi relua activitatea anterioară.

Profilaxia terţiară urmăreşte persoana bolnavă în stadiul cronic. Se ur-măreşte împiedicarea instalării deficienţelor morfo-funcţionale, păstrarea unui restant morfofuncţional cât mai apropiat de valorile fiziologice şi evitarea stării de invaliditate. Prezenţa invalidităţii semnifică un salt negativ cu consecinţe nu numai biologice-medicale, dar şi socio-profesionale.

Medicina profilactică recomandă măsuri care apără omul şi societatea omenească, viaţa în general, de" tot ce o ameninţă, virtual sau iminent.
în cadrul profilaxiei medicale un rol deosebit se acordă purităţii mediului ambiant şi introducerii în acest scop a unor măsuri ce constituie obiectul unei noi ştiinţe: ambientologia, respectiv ecologia.

sursa imaginii freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: kinetoterapie, durere, ameliorare

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 14 October '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---