Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Izvoare. Receptări critice.

Romancier de succes, Camil Petrescu a avut de înfruntat ca dramaturg o lungă ostilitate din partea criticii, care-i reproşa o prea mare apropiere a teatrului de romanele sale. El aparţine perioadei interbelice şi se înscrie în orientarea modernistă, atât ca romancier, cât şi ca dramaturg.

Jocul ielelor apare într-o versiune în 1916 şi în formă definitivă în 1945, fiind inclusă în volumul Teatru din 1946. într-o notă aşezată la începutul piesei, autorul ţine să precizeze momentul istoric pe care vrea să-l imortalizeze în piesă: „...se înţelege că toate referinţele aparent istorice nu corespund datelor ştiute... Sunt însă în anume sens substan ţial reale datele cadrului, menite să fixeze momentul: mai 1914". Dramaturgul fixează în timp, fără îndoială, ca reper al autenticităţii şi lucidităţii din care îşi făcuse un crez artistic, şi momentul declanşării inspiraţiei care a dus la conceperea acestei drame: „Student, solicitat de toate contradicţiile şi mirajele, mă întorceam pe înserate, într-o sâmbătă din mai 1916, cu obrajii încinşi de invidie şi dezgust..., de la o bătaie de flori de la şosea... Zdrobite în picioare, corolele erau împinse spre rigolele trotuarului, amestecate cu resturi de ziare, pe care privirea ageră a tânărului de douăzeci şi doi de ani putea descifra din mers, chiar şi la ora aceea, titlurile ştiute pe dinafară, despre gigantica măcinare de la Verdun... înţelegeam atunci că lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă, că Leibnitz nu avea dreptate. în sâmbăta aceea s-a desprins în mine însumi autorul dramatic şi într-o săptămână, lucrând zi şi noapte, am scris, într-o cameră mobilată de pe lângă Arsenal, prima versiune din Jocul ielelor".

Constantin Ciopraga vorbeşte despre teatrul lui Camil Petrescu ca despre un teatru „preocupat de cazuri de conştiinţă, urmărind descifrarea vieţii interioare". Dramaturgul însuşi susţinea în lucrarea din 1937, Modalitatea estetică a teatrului (Ed. Albatros, Buc, 1972) că „teatrul nu este şi nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni. Orice operă care s-a abătut de la acest principiu a fost menită pieirii". Criticul George Căîinescu vede o similitudine între romanul şi teatrul petrescian, prin puterea analizei - „Fiind un autor cu verbul pripit, exaltat, deşi fără ieşiri catastrofale, dramaturgul izbuteşte, cu toată pasiunea şi încă şi mai mult, mania pentru nuanţe care îl împinge la artificii psihologice şi la cazuistică, să cadă din când în când peste scene de un mare patetic, care, indiferent dacă dramele sunt sau nu reprezentabile, dau satisfacţie instinctului nostru liric" (G. Căîinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Buc, 1941).

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema piesei o constituie drama unei conştiinţe, care crede în principii şi idei absolute, în stare pură. Mitul platonician al „ideilor pure" este grefat pe un context social care face imposibilă orice încercare de existenţă după aceste principii. Ca şi în romanele sale, Camil Petrescu evidenţiază aici drama intelectualului inadaptat, care trăieşte urmărindu-şi idealul şi respingând compromisul, din aceeaşi familie cu Ştefan Gheorghidiu sau George Demetru Ladima.

Posedat de idealul dreptăţii absolute, personajul principal, Gelu Ruscanu, este înfrânt şi împins la sinucidere pentru că , justiţia socială" este o noţiune ce conţine o doză mare de relativitate. Titlul este o metaforă ce face referire la folclorul românesc, unde ielele sunt fiinţe fabuloase, ursitoare, al căror dans are capacitatea de a influenţa trecerea timpului. Vederea lor e interzisă muritorilor de rând, consecinţele fiind fatale - moartea sau nebunia. Ielele simbolizează aici ideile platoniciene, în stare pură, aşa cum autorul se va exprima în motoul volumului publicctt în 1923 şi intitulat Versuri. Ideea. Ciclul morţii: „Jocul ielelor e jocul ideilor" - „Eu sunt dintre acei / Cu ochii halucinaţi şi mistuiţi lăuntric / Cu sufletul mărit / Căci am văzut idei." (Camil Petrescu - Ideea în „Versuri. Nuvele", Eid. Minerva, Buc, 1985).

Ca influenţe, autorul însuşi va mărturisi preferinţa pentru Stendhal şi romanul acestuia Roşu şi Negru, vrând să ofere o alternativă strategiei laborioase a lui Julien Sorel pentru seducerea contesei de la Mole. In ciuda confesiunilor acestea făcute în Addenda la Falsul Tratat (în vol. Comentarii şi delimitări în teatru, Ed. Eminescu, Buc, 1983), seducerea Mariei Sineşti nu ocupă un loc atât de important în organizarea piesei. Al. Paleologu remarcă în Spiritul şi litera - încercări de pseudocritică (Ed. Minerva, Buc, 1970) că ceea ce-l apropie de Stendhal pe Camil Petrescu este „asocierea paradoxală, a unei concepţii aristocratice despre viaţă cu o simpatie profundă pentru spiritul de revendicare popular". Ideea dreptăţii sociale are o tradiţie literară îndelungată, încă de la Revoluţia Franceză şi Robespierre, atât în mediul francez, cât şi în literatura noastră. Abordarea ideii se vrea, însă modernă, axată în planul conştiinţei şi lucidităţii.

Elemente de structură şi compoziţie

Dincolo de împărţirea dramatică tradiţională în trei acte şi douăsprezece scene a piesei, există o contaminare intensă cu structurile narative. Această invazie a epicului în dramatic caracterizează teatrul modern, aducând schimbări în organizarea tradiţională. Astfel, indicaţiile de regie vor ocupa un loc important în piesă, fiind mult mai ample şi mai nuanţate decât până acum, permiţându-i autorului să intervină direct în text. Autorul însuşi ne lămureşte despre rolul lor în Addenda la Falsul Tratat: „Indicaţiile necesare, şi care constituie materialul unor adevărate caiete de regie, sunt cele care privesc mişcarea interioară a interpreţilor, ritmul debitului, intenţionalitatea gesturilor. Ele sunt mai importante decât textul vorbit, fiindcă numai ele dau semnificaţie reală acestui text vorbit".

Compoziţional, piesa cuprinde două planuri, două lumi, de fapt, fiecare reprezentată de alte personaje. Prima lume este constituită de redarea artistică a realului, aşa cum îl percepe şi înfăţişează Camil Petrescu, o lume a sărăciei şi mizeriei, întruchipată de personaje precum zeţaniS Dumitrache, aproape orb sau pianistul tuberculos Lipovici, care se sinucide, dar şi a fastului şi viciului, întruchipat de Saru-Sineşti sau Nora, fosta amantă a lui Grigore Ruscanu, ce-l împinge la sinucidere. Celălalt plan este lumea ideilor în stare pură, lumea interioară în care trăieşte, de fapt, Gelu Ruscanu. Aici, principiile, ideile şi sentimentele sunt concepute la modul absolut - „O iubire care nu este eternă, nu este nimic".

Incipitul piesei aruncă un aer de fatalitate asupra acţiunii, personajul fiind damnat să repete un scenariu sau altul, chiar dacă încă nu ştie. De aceea uciderea directorului de ziar din Paris, Calmette, care publicase scrisorile de dragoste adresate lui de soţia ministrului justiţiei, şi este ucis de aceasta, are un rol important în declanşarea dramei. Finalul se află în acord cu scena declanşatoare de la început, personajul fiind obligat să îşi joace propria moarte, repetând scena sinuciderii tatălui său. Sinuciderea este o soluţie â la Camus, singura posibilă când trebuie să abdice de la realitatea interioară. Personajul nu poate trăi decât în el însuşi, ca fiinţă completă şi unitară.

Subiect. Caracterizarea personajelor. Tehnici şi procedee artistice.

Gelu Ruscanu este directorul ziarului Dreptatea socială, organul partidului socialist şi crezând în dreptatea absolută, porneşte o campanie contra ministrului de justiţie, Şerban Saru-Sineşti, când află că acesta e un asasin. Documentul care atestă faptul că ministrul intrase în posesia averii de un milion lei aur, prin uciderea bătrânei Manitti şi distrugerea testamentului acesteia este o scrisoare a Măriei Sineşti, soţia ministrului, îndrăgostită de Ruscanu. Intriga piesei se va lega de obstacolele pe care trebuie să le înfrunte idealistul personaj în publicarea scrisorii.

Unele sunt mai uşor de depăşit, precum agenţii de siguranţă, cărora le răspunde cu intransigenţă, altele au un impact emoţional dur asupra personajului, precum vizita mătuşii sale, care-i dezvăluie detalii zguduitoare în legătură cu sinuciderea tatălui său. Grigore Ruscanu îşi însuşise ca avocat al unei societăţi, banii acesteia, pentru a acoperi datoriile de la jocul de cărţi, curmându-şi apoi viaţa. Secretarul său, Saru-Sineşti acoperă suma şi evită dezonoarea familiei şi a numelui celui răposat. Dar gazetarul se arată de neclintit, chiar şi când publicarea scrisorii ar fi însemnat compromiterea publică a expeditoarei, Măria Sineşti: „Dreptatea este deasupra noastră şi e una pentru toată lumea şi toate timpurile". Când ministrul propune eliberarea din închisoare a unui deţinut politic, Petre Boruga, grav bolnav, în schimbul încetării campaniei, camarazii lui Gelu Ruscanu acceptă şi eroul trebuie să se supună majorităţii. Frământat de propriile-i convingeri, nesuportând compromisul, Ruscanu se sinucide cu revolverul lăsat de fosta sa amantă, Măria, repetând destinul tatălui său.

Gelu Ruscanu e tipul intelectualului inadaptat, în care sălăşluieşte un demon al contemplării imposibilului. El trăieşte într-o lume utopică, în care conştiinţa are un rol important. Portretul fizic al personajului, conturat prin indicaţiile de regie, aruncă un aer de fatalitate asupra lui, încă de la început. Gelu Ruscanu e un bărbat în floarea vârstei, de 27 - 28 de ani, cu o „frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă". Ni se înfăţişează astfel, gânditorul, care se lasă atras de jocul ideilor pure şi a cărei luciditate trebuie explicată ca un act de conştiinţă. Mottoul personajului pare să fie legat de această noţiune - „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă". De altfel spusele lui Praida aduc o ultimă concluzie amară acestei trufii de înger căzut - „A avut trufia să judece totul... Era prea inteligent ca să accepte lumea aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi.". Crezurile sale sunt legate de concepte absolute precum dreptatea, iubirea sau datoria faţă de adevăr.

La polul opus idealistului gazetar se află ministrul Şerban Saru-Sineşti, puternicul reprezentant al „realului", aşa cum Ruscanu era al utopicului. Portretul său deschide tabloul al doilea şi anunţă de la început câştigătorul înfruntării dintre cei doi. Saru-Sineşti este un individ perfect adaptat la mediu, prototipul omului de acţiune, care emană o forţă reţinută, care poate erupe oricând. El e conştient de propria sa importanţă şi succes, orgoliul său fiind legat de puterea pe care o deţine, spre deosebire de orgoliul gazetarului care viza lipsa compromisului în căutarea idealului. Ministrul e un om al faptelor, nu al ideilor, iar portretul fizic va completa această caracterizare „Sineşti e acum bărbat ca la 46 de ani, lat în umeri, cu oase tari şi totuşi cu aspect uscat, având ceva dintr-un taur negru, ciolănos şi slab, cu privirea neadormită...". Ambele personaje sunt conturate folosind tehnici narative ale romanului, inclusiv portretul fizic, o reflectare fidelă a celui moral.

La fel ca în roman, drama lor se conturează în planul moral, interior, personajele fiind mult mai complexe şi nuanţate decât cele ale teatrului tradiţional. Indicaţiile de regie funcţionează, ca şi notele de subsol din romanul Patul lui Procust, ca o cutie de rezonanţă a piesei, sporind coerenţa personajelor. Minusul de veridicitate se compensează prin sporirea complexităţii sufleteşti a eroilor ale căror motivaţii sunt interioare. Conflictul are şi el acelaşi caracter, opunând nu doar două personaje, ci două lumi.

Arbitrul şi raisonneurul piesei este Praida, redactorul ziarului Dreptatea socială. El ţine în echilibru cele două planuri, fără să facă parte cu adevărat din nici unul. El însuşi un om de acţiune - „muşchi de oţel", Praida nu refuză ideile şi principiile, în ciuda pragmatismului său.

Părerile sale sunt diferite de cele ale lui Ruscanu, crezând într-o dreptate care să servească progresului social şi uman şi nu într-un principiu rupt de realitate: „O dreptate absolut pură, ca o geometrie ? ...".

Concluzii

Jocul ielelor este o dramă de conştiinţă care împinge personajul central, obsedat de ideile pure, spre sinucidere, pentru că „Aşa sunt ielele. pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori", după spusele secretarului de redacţie Penciulescu. Mitul purităţii absolute şi apriorice este denunţat în final, chiar de personajul principal, dezamăgit nu de principiile sale, ci de neputinţa aplicării lor în realitate: „Jocul ielelor ? un joc... şi eu victima acestui joc..Victima acestui comerţ cu idei... ".

---

Tag-uri: literatura, drama

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---