Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Literatura dramatică a ultimelor patru decenii refuză canoanele şi convenţiile, preferând amalgamarea speciilor şi a procedeelor literare şi mergând pe linia teatrului inovator, parabolic, simbolic, alegoric ş.a.m.d. Detaşarea de tiparele tradiţionale se face prin susţinerea unor tipuri hibride de teatru care alătură comicul de tragic, parodiază dramaturgia anterioară şi amestecă stilurile.

O tipologie este greu de stabilit pentru că se discută în acelaşi timp despre teatru existenţialist, parabolic la Marin Sorescu (Iona, Paracliserul, Matca) sau la Horia Lovinescu {Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşa), teatru suprarealist la Gellu Naum (Insula), farsa tragică la Theodor Mazilu ( Sărbătoarea princiară), teatru istoric (Horia Lovinescu -Petru Rareş sau Locţiitorul, Marin Sorescu - Răceala, A treia ţeapă) sau teatru postmodern (Matei Vişniec - Trei nopţi cu Madox, Ultimul Godot, Caii la fereastă), acesta din urmă suprapunându-se, parţial, teatrului absurd (Eugen Ionescu - Scaunele, Cântăreaţa cheală/ Englezeşte fără profesor, Rinocerii etc.).
Temele predilecte ale teatrului contemporan sunt vidul sufletesc, lipsa unei identităţi clare, stereotipiile, imposibilitatea comunicării.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Cea mai cunoscută piesă a lui M. Sorescu este lona (1968), care face parte din trilogia Setea muntelui de sare, alături de Paracliserul (1970) şi Matca (1973), trei piese parabolă ale destinului uman.

Punctul de plecare este - după cum sugerează şi numele din titlu - mitul biblic al lui Iona, pescarul care refuză să îndeplinească porunca Domnului şi, prin urmare, va fi înghiţit de o balenă în burta căreia va sta trei zile, căindu-se. La ordinul lui Dumnezeu, este eliberat şi pregătit să-şi îndeplinească misiunea.
Piesa lui M. Sorescu are într-o prea mică măsură legătură cu mitul lui Iona (semnificaţia religioasă este redusă), scopul declarat al autorului fiind acela de a scrie „ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur". Ca orice piesă modernă, Iona absoarbe în structura ei atât mitul pescarului, cât Şi mitul lui Isus care, asemenea poveştii lui Iona, vorbeşte despre viaţă şi moarte, despre păcat şi ispăşire.

Piesa a fost subordonată teatrului absurd, de care se apropie, e drept, Prin motivul singurătăţii, prin universul închis, concentric, prin sugestia imposibilităţii de a comunica şi a derizoriului existenţei umane, dar se indepărtează fundamental de acesta prin faptul că Iona - spre deosebire de eroii lui Becket, de pildă - are conştiinţa situaţiei absurde în care se află şi prin finalul optimist în mod paradoxal.
Deşi subintitulată tragedie în patru tablouri, textul se vrea a fi o parodie a mitului lui lona, căci eroul lui M. Sorescu este un pescar poznaş, care stă de la bun început în gura peştelui uriaş (nu-i cunoaştem vreo vină pentru care să fie pedepsit) şi pescuieşte dintr-un mic acvariu câţiva peştişori care dau veseli din coadă.

Trăsături specifice

Alcătuită sub forma unui fals dialog (personajul „vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde", „se dedublează şi se «strânge», după cerinţele vieţii sale interioare"), opera soresciană sugerează limitele existenţiale, vorbind despre tragismul individului solitar, care încearcă să-şi găsească o identitate. Căutarea sa are o dublă semnificaţie, cele două sensuri presupunându-se reciproc: vrea să iasă din burta balenei (să-şi găsească, prin urmare, un loc al lui) şi să înţeleagă cine este, dar ieşirea presupune tocmai găsirea identităţii, şi de aceasta din urmă el nu este sigur.

Conştientizarea situaţiei în care se află se face treptat, de-a lungul piesei, începând cu revelaţia pierderii ecoului: „Gata şi cu ecoul meu.../ Nu mai e, s-a isprăvit./ S-â dus şi ăsta./ Semn rău./ Aş, poate e vreo măsură mai nouă luată de pescari."
Autodefinirea are ca scop certificarea propriei existenţe şi relaţionarea cu lumea: „De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că lona n-are noroc şi pace." Cum datele existenţei sun! de nedepăşit, nu-i rămâne decât să constate zădărnicia actelor umane. marea simbolizând aici destinul: „(Râzând) Cred c-ar trebui să pescuiască in altă mare. Poate acolo.../ Dar parcă poţi să-ţi schimbi marea?! (s.n.).

Amestecul de ironie, optimism, disperare, naivitate conduce la acelaşi motiv, al derizoriului existenţei umane. Aflat în gura balenei, el îşi aşteaptă idealul - „De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat." -, ideal care îl va înghiţi (la nivel simbolic, balena este o iluzie a lumii închise care sufocă individul, anihilându-i personalitatea).

Caracterizarea personajului

Teatrul modera, şi mai ales cel postmodern tratează relaţia individului cu lumea sub aspectul imposibilităţii unei comunicări reale. In postmodemism, individul nu mai este perceput ca personalitate aparte, ca indiv idualitate de sine stătătoare, ci doar ca element component (eventual, neglijabil) al mulţimii. Nu interesează nici trăirile, nici portretul fizic al eroului, ci numai felul în care interacţionează cu mediul înconjurător. De aceea, în piesa lui M. Sorescu nu există un portret al eroului (ştim că are a soţve şi doi copii, dar nu cunoaştem amănunte), nu ştim de unde vine, cine este, în definitiv, şi - deşi îi urmărim reacţiile - nu putem şti cu certitudine ce se întâmplă în sufletul său. Analiza psihologică a moderniştilor a dispărut cu desăvârşire, şi din acest punct de vedere, piesa tinde să se raporteze la teatrul contemporan european, respectiv la teatrul postmodern. A nu se înţelege că piesa este în totalitate postmodernă (prezintă acele accente reliefate mai sus).

Aruncat de propriul destin în gura balenei, Iona trăieşte o veşnică aşteptare - „Mai bine m-aş face pescar de nori", pescuind, în fond, nişte iluzii, pentru că şi acvariul din care el pescuieşte a doua oară peştişorii nu reprezintă decât un univers liliputan, metamorfozat la dimensiunile unui acvariu, iar peştii sunt oamenii care luptă pentru supravieţuire, într-o sublimă ignoranţă („dau veseli din coadă"). Că este aşa, ne-o spune chiar o replică a lui Iona: „ Apa asta e plină de nade [obstacole, greutăţi ale vieţii, necazuri - n.n.], tot felul de nade frumos colorate [tentaţia îmbracă haine frumoase, dar înşelătoare - n.n.]. Noi, peştii înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioşi." (s.n.).

In tablou al doilea îşi realizează condiţia absurdă - „Sunt înghiţit (...) înghiţit de viu sau de ... (ezită) de mort?" - şi începe să-şi înţeleagă destinul: „Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit./ (Mirându-se) Ei, nu mai spune, serios?", necunoscând decât prima parte a poveştii, căci a doua parte urmează a fi trăită, experimentată de el însuşi.

Replicile se succed într-un ritm nervos, acid uneori. Locvaceîe pescar nu dă impresia unei gratuităţi a vorbirii. Pentru el, vorbirea este o formă de libertate („Fac ce vreau. Vorbesc"), dar şi o modalitate de a elimina frica.: „Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. (încearcă)/ Nu, mi-e frică (înlemneşte în mijlocul scenei; pauză)". Vorbirea este şi o alternativă a înstrăinării indivizilor, este o posibilitate de refacere a comunicării, problemă atât de acută în societatea contemporană. Apariţia celor doi pescari „muţi", amplifică ideea handicapului comunicaţional, ei reprezentând lumea înconjurătoare, inertă şi surdă la nevoile individului.

Conştientizarea spaţiului închis, restrictiv, fără „ferestre", este asociată cu senzaţia de „rău" (diferită de răul expresioniştilor). El încearcă o primă evadare, spintecând burta balenei, pentru a se trezi (în tabloul III) în burta altui chit. Apariţia donquijotescă a morii de vânt de care Iona va încerca mereu să se ferească este o aluzie fină a autorului la destinul nostru iluzoriu. Spre deosebire de eroul lui Cervantes, lona - deşi simte tentaţia iluziei - duce o luptă dramatică pentru ieşirea din anonimat, în sensul descoperirii unui rost al vieţii şi al omului în această lume.
Ieşirea din spaţiul opresiv echivalează cu găsirea identităţii. Pentru aceasta însă, devine el însuşi instrument de spintecare a pereţilor succesivi care îl înconjoară: „Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate (...) Dar unghiile? (...) în loc de mine sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală." Unghia-instrument este un simbol des întâlnit; la Argbezi, de pildă, unghia era instrument de exorcizare a fricii şi a suferinţei prin creaţie. La M. Sorescu, este instrument de supravieţuire, iar gestul este act existenţial. Momentul este foarte important, pentru că - precizează în indicaţiile scenice autorul -Iona devine „lucid". El constată că acţiunea sa este inutilă, căci ieşirea dintr-o burtă duce la trecerea într-o altă burtă şi tot aşa, ca într-un univers concentric în care se include şi propria-i burtă. Şi grota în care va ajunge (tabloul IV) în cele din urmă este tot un spaţiu închis, situat în aceeaşi configuraţie concentrică, în mijlocul mării (este acelaşi spaţiu ca şi burta chitului). Libertatea pe care o resimte la ieşirea din burta chitului şi stabilirea pe insulă este o nouă iluzie: „Da, ăsta e aer!" (se află în grotă!).

Gestul unei noi naşteri („Mai naşte-mă o dată!/ Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea.") a fost interpretat fie în cheie freudiană, fie ca o reeditare a mitului lui Isus (noua naştere semnifică triumful vieţii asupra morţii), neglijându-se perioada în care a fost scrisă piesa. Pentru individul strivit de o societate absurdă, vidă, închisă, indiferentă la nevoile sale, simpla înţelegere a identităţii, a locului şi rolului său în lume reprezintă deja un triumf, echivalând cu o nouă naştere (cu sau fără semnificaţie religioasă).

Într-un asemenea univers concentric, absurd, speranţa de a sparge limitele este anulată, iar individului i se refuză libertatea de opţiune: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!" Totuşi, Iona nu poate renunţa la speranţa evadării şi aceasta vine o dată cu aflarea identităţii: „Mi-am adus aminte: Iona . Eu sunt Iona." şi cu constatarea că viaţă e iluzie şi iluzia e viaţă: "Am pornit o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuie s-a iau în partea cealaltă./ (Strigă) Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou."

Având, deci, conştiinţa destinului tragic, el încearcă o salvare paradoxală: „(Scoate cuţitul) Gata, Iona? (îşi spintecă burta) Răzbim noi cumva la lumină." Cum era de aşteptat, finalul a fost cel mai comentat, fiind interpretat ca o moarte sacrificială (vezi mitul lui Isus) în schimbul renaşterii (purificării) în conştiinţă, ca o moarte iniţiatică, ce ar pregăti o nouă naştere (în spiritul teoriilor lui Mircea Eliade), ca o ieşire din captivitatea propriului trup hiperbolizat (Valeriu Cristea) sau ca un „gest de eliberare în plus, un efort suplimentar de a ieşi dintr-o situaţie fără ieşire, înfrângând un nou cerc, unul din numeroasele cercuri care, negreşit îl aşteaptă". (E. Simion, Scriitor, români de astăzi, vol. I, Buc, Ed. Cartea Românească, 1978)

Stil. Limbaj.

În Iona limbajul se doreşte a fi o cale de impulsionare a solidarităţi umane, o depăşire a refuzului de a împărtăşi trăirile şi sacrificiile celorlalţi.
Pasajele lirice, adesea metaforice, sunt detensionate de fragmente ironice şi comice, de limbajul ambiguu, aluziv: „Tare curios aş fi să ştiu dacă-a mai ieşit omul acela din chit./ Nu cred, cine-ţi mai iese afară pe vremea asta?/ Plouă? Circulă apa în natură, circulă." Absurdul întâmplărilor sau al limbajului ascunde tragismul situaţiei.

---

Tag-uri: literatura dramatica

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---