Izvorul principal pentru povestirea luptei de la Podul Înalt, capitol central din Oamenii Măriei Sale, cea de a treia parte din romanul Fraţii Jderi, se află în letopiseţul lui Grigore Ureche. Relatarea cronicarului este, cel puţin în cazul de faţă, îndeajuns de seacă, pur informativă aproape, cu toate că şi Ureche este perfect conştient că era vorba de una dintre cele mai strălucite victorii ale lui Ştefan. Cam în acelaşi chip sunt şi adaosurile lui Misail Călugărul la capitolul respectiv. (Vezi: Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, E. S. P. L. A., 1955.)

Prozatorul modern păstrează tonul uşor „tehnicist", în sensul că dă anumite detalii cu privire la mişcările tactice ale armatelor ori că descrie locu l unde a avut Ştefan război cu turcii. Adaugă însă şi un aer de legendă, de fabulos, încât, artisticeşte vorbind, relatarea pare a fi făcută de un om din popor, bunăoară de un ostaş care ar fi participat la vestita bătălie. Astfel impresia e de invazie a unor forţe apocaliptice, venite să cotropească pământul unui popor paşnic, dar hotărât să se apere cu cea mai mare dârzenie. Vestitul Soliman Hadâmbul mâna spre Moldova o armie înfricoşătoare care se ţâra prin văi ca. „un balaur cu mai multe capete şi labe". Tabloul e panoramic şi se bizuie, la început, pe sintaxa perfectului compus şi a imperfectului, pentru a sugera forţa greoaie cu care se mişca duşmanul, pândit pe tot parcursul de ochii ageri ai iscoadelor moldovenilor. Atmosfera de epocă se realizează prin vocabularul arhaizant, cerut de împrejurări şi notând imagini vizuale şi auditive:

„Urdia se mişcase toată noaptea". În zori „s-a întins tăcerea" şi „s-au auzit glasurile tânguitoare ale hogilor şi ulemalelor", proslăvind pe Alah şi pe Mahomed profetul. Poruncile paşei erau strigate de crainici către bulucurile din văi, bouarii pocneau din harapnice şi robii împingeau la roţile pivelor înglodate în mlaştini, străjile lui Ştefan „băgau samă din ponoare".

Urmând pe cronicar, dar situându-se mai mult decât acesta în unghiul de privire al unui povestitor moldovean din popor, Sadoveanu evită, chiar în nararea bătăliei propriu-zise, perfectul simplu şi prezentul istoric, utilizat, cum ştim, de toţi prozatorii moderni, exemplul cel mai concludent fiind Bălcescu, de pildă, în povestirea bătăliei de la Călugăreni.

Dinamismul necesar se realizează acum prin adverbe de felul: dintr-odată, numaidecât, îndată, pe loc etc; prin verbe de acţiune precum: repezit, descălecat, să taie, s-a mişcat, se îmbulzea, au pălit, împingând în răspăr, prăvălind, izbucnise, au pisat; dar mai cu seamă prin adjective drastice ca: strămurare năprasnică, nerăbdare aprigă, înfricoşătoare izbândă etc. Întreaga relatare gravitează în jurul imaginii balaurului de poveste sub care e înfăţişat duşmanul, încolţit din toate părţile, hărţuit şi răpus până la urmă. Se fac auzite câteva nume de căpitani de steaguri ca Manole comisul sau Nicoară Păr Negru, însă oastea turcească e văzută mereu ca o jivină monstruoasă lovită din toate părţile, făcută să intre în capcane pregătite mai dinainte de mintea ageră a unui strateg hotărât să iasă biruitor din această înfruntare de forţe inegale: „Fruntea urdiei se îmbulzea în mlaştină, cercând să treacă dincolo, la lărgime", ... „două tovărăşii de steaguri au pălit mai la vale sila1 ismailitenilor, din două laturi", ... „trupul balaurului a fost curmat în două",... „Jder şi Nicoară au prins a bate şi a mâna înapoi coada, prăvălind-o spre căruţele şi saivanele hadâmbului2..." La loviturile „de berbec" ale steagurilor moldovene conduse de comisul cel bătrân, din trupul tăiat în două al gloatei turceşti „ieşeau şi într-o parte, şi în alta viermăle de oameni negri, în care spaima izbucnise ca pulberea de puşcă". Priveliştea se umple de sângele negru scurs din măruntaiele dragonului spintecat de Sfântul Gheorghe din icoanele populare ori de Făt-Frumos din poveste.

Acum naivitatea cronicărească de altădată, prin puterea expresivă a limbii, devine pură metaforă la povestitorul modern: „Osmanlâii au pornit în răsipă mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat, care vine îndată asupra oamenilor după descumpănirea minţii".
Convingerea lui Sadoveanu era că vechii cronicari scriau într-o limbă foarte apropiată de aceea a poporului, şi nu greşea deloc în această privinţă. Încă de la Ureche, Costin, Neculce şi Dosoftei, caracterul popular al limbii române scrise se impune şi, cu toată evoluţia cerută de scurgerea vremii, s-a păstrat până în zilele noastre.

Ca atare şi în Fraţii Jderi, roman apărut în plină înflorire a literaturii române din perioada dintre cele două războaie, anume ticuri cronicăreşti sunt păstrate de către prozator: ostaşii lui Ştefan „au pălit... sila ismailitenilor", ciocnirile dintre tabere au fost „cu mare peire şi jertfă", izbânda lui Ştefan de la Podul înalt „s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veci"; anume semne cereşti, fenomene meteorologice de obicei indică evenimentul ieşit din comun: „Spuneau bătrânii că niciodată nu s-ar fi văzut amestecate cetele de jos cu nourii de sus..." Ca şi la Eminescu, în Scrisoarea III, tendinţa scriitorului este mereu aceea de a pune în evidenţă caracterul popular al războiului de apărare. Fiind vorba de

Note
1. Sila - forţa (militară).
2. Soliman „Hadâmbul", comandantul suprem.


reconstituire istorică neguroasă şi dezlânată a epocii formării şi creştinării poporului român), Corbei (1906-l907, o relatare pe teme din actualitatea vremii, schematic, neconvingător, rămas multă vreme în coloanele Tribunei), Din două lumi (1908-l909, prea tezist, cu personaje schematice), Cel din urmă urmaş (1923, deplângând polemic vlăguirea clasei boiereşti din Vechiul Regat, temă prin care Duiliu Zamfirescu, cel din Viaţa la ţară, îl depăşeşte categoric punându-l cu totul în umbră) şi Din păcat în păcat (tipărit numai în Adevărul literar şi artistic, în 1924-1925, foarte tezist şi acesta, cu acţiunea plasată în epoca fanariotă, prea înverşunat împotriva imoralităţii aceleiaşi clase boiereşti pe care severul ardelean o repudia cu nereţinută asprime).

În Mara, teza morală - căci, foarte consecvent cu sine însuşi, scriitorul o face să apară şi aici - este acum mai nobilă şi mai cuminte, total acoperită de fapte, copleşită de adevărul vieţii înfăţişat în tablouri vii, convingătoare artisticeşte. Acum Slavici voieşte să arate că dragostea curata şi mai ales iubirea copiilor, intemeierea unei familii şterg orice urme deosebitoare dintre oameni aparţinând diferitelor naţionalităţi ori confesiuni. Aspra şi strângătoarea Mara şi îndărătnicul şi puţin cam sucitul Hubăr îşi înmoaie inimile în faţa spectacolului frumos, înduioşător al ivirii pe lume a copilului copiilor lor.

Teza este completamente absorbită de puternica senzaţie de viată văzută şi trăită de autorul însuşi. în primul rând, trebuie spus că Mara este un roman de dragoste, superior tuturor celorlalte romane de acest fel din literatura noastră, de la Bolintineanu şi până la cartea care iese de sub tipar în clipa de faţă. Numai un cunoscător adânc al sufletului omenesc - ajutat de o experienţă de viaţă acută (se cunosc tribulaţiile erotice din tinereţea lui Slavici, pasiunea lui, potrivită sau nu, pentru o Luiză arădeancă şi unguroaică: câmpul cercetării psihanalitice este aici deschis) - a izbutit să realizeze atâta poezie dintr-un material atât de prozaic, cel puţin în aparenţă: povestind cu detaşare, cu asprime chiar, dar şi cu o anume gingaşă îngăduinţă iubirea dintre fata unei precupeţe de peşte şi zarzavat şi fiul unui tot atât de prozaic măcelar. E drept că, întâmplător parcă, prozatorul beneficiază de un fel de răsturnare a situaţiilor şi a datelor consacrate de uzul comun şi îndelungat. Demonstraţia că poezia se află în orice - Rembrandt, ajuns sărăcia bătrâneţe, în lipsă de subiecte şi modele, picta geniale pânze cu boi despicaţi în proză aeum, sunt pomenite, bătrâneşte şi ţărăneşte, numele locurilor de răsunet familiare: la Trei ape, la, Chiloc, lunca Bârladului. Când turcii, puşi pe fugă, „au năboit prin văile de sub Bobriac şi pe sub dealul lui Mirenilă"; ţăranii „s-au îndemnat asupra lor, stupind în palme şi pregătindu-şi topoarele şi coasele", uneltele muncii lor zilnice transformate în arme, „pălindu-i cu îmblăciile şi pisându-i până li s-au trudit braţele". Pe locul bătăliei domneau „spaimele morţii", „puştile" (=tunurile primitive de pe atunci) cele grele intraseră în mlaştină „ca un sorb", lunca era plină „de lume şi dobitoc măcinat în vârtejul urgiei şi risipit în grămezi ca de o mânie sfântă". In sfârşit, după ce Jder şi Nicoară „au muşcat şi au hărţuit o poştă pe hadâmb cu curtea lui", fugărindu-l spre Dunăre, „au poruncit răzeşilor să deşcalece şi să caute în desagă pită şi brânză, ca unii ce osteniseră şi flămânziseră cu folos".
Simplu, cronicăreşte şi ţărăneşte, am putea spune, este notată şi moartea vitejească a lui Manele Păr Negru şi a fiului Simion Jder: „au căzut unul lângă altul, cu arma în mână, străpunşi de multe suliţi".

Insă moartea celor doi, ea şi a unuia dintre fraţii Călimani -cu toţii „oameni ai Măriei Sale" - capătă măreţie numai pe fundalul mai larg al întregii epopei sadoveniene care este romanul istoric Fraţii Jderi. Trilogia, concepută în spiritul romanului istoric şi de aventuri clasic, dar - după cum-am văzut din scurta analiză asupra fragmentului de mai sus - cu păstrarea şi accentuarea caracterului popular şi românesc al povestirii, înfăţişează epoca de glorie a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---