Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Sămănătorismul > şi poporanismul îşi disputau întâietatea în debutul secolului al XX-lea şi, în această atmosferă de idealizare a trecutului, Sadoveanu se întoarce spre istorie, zugrăvind o Moldovă arhaică, aflată în permanenţă sub influenţa mitului şi a legendei.

Romancier realist interbelic (deşi debutează la sfârşitul secolului ai XIX-lea, succesul îl va cunoaşte în perioada dintre cele două războaie mondiale), Sadoveanu are o anumită viziune romantică pe care o proiectează asupra eroilor săi, văzuţi, în mare parte, ca nişte simboluri. Excelent povestitor, el este şi creatorul romanului is toric românesc, într-o perioada în care în literatura română încercările erau destul de modeste, iar literatura europeană produsese deja scriitori de succes precum Walter Scott sau Al. Dumas, la care romanul istoric se suprapune celui de aventuri.

Sadoveanu este considerat un autor de proză tradiţionalistă, însă critica actuală descoperă la el o dispută între tradiţie (interes pentru satul tradiţional, pentru istorie şi social, folclor, obiceiuri, tradiţii, structură tradiţională) şi modernitate (inserarea sau prelucrarea mitului în structura operei - creanga de aur în romanul cu acelaşi titlu, Mioriţa şi mitul lui Isis şi Osiris în Baltagul, mitul Antihristului în Zodia Racului etc).

Romanele istorice, romantice prin atmosferă, sunt proze de evocare ce surprind câteva etape din istoria naţională: etapa fabuloasă a începutului (evocarea Daciei şi a religiei străvechi - Creanga de aur), epoca eroică a lui Ştefan cel Mare {Fraţii Jderi), secolele al XVI-lea - al XVII-lea cu domniile lui Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu sau Duca Vodă (Şoimii, Nicoară Potcoavă, Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Racului).
N. Manoleseu propune o împărţire - cu sens general - în „romane ale vârstei de aur, ce zugrăvesc o societate patriarhală şi idilică, stabilă, bogată, armonioasă şi protocolară (Nunta... şi mai ales Fraţii Jderi), şi romane ale decăderii, în care paradisul apare devastat, domniile sunt nesigure şi frământate {Şoimii şi Nicoară Potcoavă, Vremuri de bejanie, Neamul Şoimăreştilor şi, cel mai bun dintre toate, Zodia Racului)" (N. Manoleseu, Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2002, p. 185).

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Sadoveanu şi-a căutat surse de inspiraţie pentru acest roman nu numai în cronicile lui Ion Neculce sau Grigore Ureche, ci şi în operele lui Alecsandri {Altarul mănăstirii Putna, Dumbrava roşie), Eminescu (Muşatinii şi codruţ), Delavrancea (Apus de soare) sau în creaţia populară, în mituri, legende şi credinţe. Lumea romanului trăieşte veşnic într-o mixtură de real şi fabulos.

Operă de maturitate, Fraţii Jderi a apărut în trei volume: Ucenicia lui lonuţ 1935, Izvorul alb 1936 şi Oamenii Măriei Sale 1942, având caracter de epopee. Îmbină trăsături ale romanului istoric şi ale celui social, ca un fel de cronică a unei epoci.
Titlul anunţă numele familiei care stă în centrul cărţii; tema principală a romanului este prezentarea istoriei Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, adică a doua jumătate a secolului la XV-lea. Cele două fire epice urmăresc evenimentele domniei (planul istoric) şi evenimentele Jderilor, reprezentanţi ai oamenilor obişnuiţi (planul social).

Cele trei volume surprind diferite etape din evoluţia personajelor: Ucenicia lui lonuţ prezintă formarea fiului cel mic, Ionuţ Jder, care, dintr-un adolescent naiv, devine oştean la curtea domnească (volumul are trăsăturile unui Bildungsroman); Izvorul Alb surprinde etapa maturităţii şi a „iubirii matrimoniale" (Simion Jder se îndrăgosteşte de Maruşca), iar al treilea volum înfăţişează vârsta bătrâneţii şi a devotamentului pentru domnie. Dacă primele două părţi cuprindeau aspecte sociale, secvenţe din viaţa de familie, cu obiceiurile şi practicile tradiţionale, al treilea volum este dominat de figura legendară a lui Ştefan cel Mare, a cărui imagine se suprapune celei a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul.
Motivul străinului (solii veneţieni), prin ochii cărora sunt descifrate realităţile social-istorice din Moldova este un procedeu folosit şi în alte romane (în Zodia Racului este abatele Paul de Marenne, în Creanga de aur Kesarion Breb, deşi el nu vizitează Moldova, ci Bizanţul) şi preluat de la Montesquieu.

Trăsături specifice

În 1934, Sadoveanu publica monografia Viaţa lui Ştefan cel Mare, care prefigura epopeea a cărei acţiune este situată între 1469 şi 1475. Deşi roman istoric în intenţie, epicul nu exclude misterul, aventurile sentimentale, urmăririle, situaţiile-limită, înfruntările hiperbolice etc, toate sub semnul lirismului tipic sadovenian. Chiar şi în roman, autorul este un povestitor în primul rând.; mai mult, legenda şi mitul transpar dincolo de naraţiunea propriu-zisă, trimiţând la basm. Onofrei şi Samoilă sunt asemănaţi cu Farmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne; se vorbeşte despre un armăsar năzdrăvan sau despre vrăjile bourului; lonuţ Jder aduce a Făt-Frumos, Ştefan cel Mare pare Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul ş.a.m.d. Nici ritualurile, descântecele, vrăjile, blestemele, datul în bobi, invocarea duhurilor de către Ilisafta (care are şi vise premonitorii) nu stau departe de aura mitică. Se vorbeşte despre momentul în care „păşesc pe iazuri ştime, ca nişte muieri subţiratice, înfăşurate în borangicuri alburii", Onofrei Căliman povesteşte despre câmpul cu mistreţi negri în urma cărora veneau călăreţi fără cap, armăsarul Catalan nechează de trei ori şi bătălia de la Baia a fost câştigată, bourul alb -simbol al Moldovei - este miraculos ... Interesantă este şi alternanţa practicilor oculte, arhaice (care precedau ortodoxismul) cu religia creştină (aceeaşi atitudine ambiguă, însă tipică ţăranului român, o regăsim şi în alte romane - Baltagul, Zodia Racului...).

Naratorul omniscient lasă ocazional dreptul de a nara unor personaje (Ionuţ Jder, Comisul Manole Păr-Negru, Nechifor Căliman, solii veneţieni etc), a căror opinie poate corespunde sau nu celei a naratorului din afară, conferind, astfel, obiectivitate celor relatate. Construcţia romanului este deductivă, raţionalistă, evenimentele decurg în ordine cronologică, personajele sunt tipice, focalizarea zero.

Caracterizarea personajelor

Dacă în prezentarea civilizaţiei medievale moldoveneşti Sadoveanu a fost apropiat de stilul lui N. Bălcescu sau al lui M. Kogălniceanu, portretul lui Ştefan, ca simbol al dreptăţii, al iubirii de ţară, al credinţei şi al luptei pentru independenţă aminteşte de Letopiseţul lui Gr. Ureche, unde portretul moral avea întâietate asupra celui fizic. Schiţate doar, trăsăturile fizice -„privire verde, tăioasă", „puternica strângere a buzelor", cu obrazul „ars proaspăt" indică un om cu voinţă puternică, ager şi hotărât.

Deşi „scurt di statură", el domină prin personalitate: „cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau a se uita la el de jos în sus". Autorul evocă imaginea domnitorului prin impactul pe care îl are asupra privitorului: „Se vorbeşte, prin sate despre măria sa că-i un om nu prea mare la stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana". Astfel, portretul moral este construit mai ales din opiniile celor care îl cunosc sau îl privesc; prin vocea poporului, capătă atribute legendare. Personajul este văzut în două ipostaze - cea reală, ca om (este surprins în activităţile obişnuite, călătorind prin ţară, întâlnindu-se cu supuşii, pregătind oştirea, examinându-şi gândurile, cunoscând îndoiala sau teama şi conştientizându-şi greşelile pentru care cere iertare) şi simbolic - aşa cum îl observăm din prima apariţie, când are loc hramul Mănăstirii Neamţ. Mulţimea îl aşteaptă nerăbdătoare, crezând că dacă vine „cine ştie ce are să se mai întâmple! Au să se mişte puhoaiele, are să se reverse apa Moldovei, are să se pornească iar vreun război". Voievodul apare „călare pe cal alb" (calul alb simbolizează puterea politică, arată statutul ales de domnitor), are un paloş cu care ceartă pe unii boieri şi în faţa căruia s-a plecat şi craiul Mateiaş. Despre el se mai spune: „părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din Muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni.".

Domnitor educat, impresionează solii veneţieni, care sunt uimiţi de strânsa legătură dintre el şi oamenii simpli (se vorbeşte chiar de fascinaţia pe care o exercită asupra supuşilor săi); el pare a fi părintele tuturor şi societatea pe care o doreşte are în centru conceptul de familie, pe care Jderii îl exemplifică. Mai mult, Ştefan botează pruncii răzeşilor, aducându-i la curte pentru a-i învăţa meseria de oştean. Inspiră încredere, demnitate, are autoritate şi totodată se arată dispus de a asculta sfaturile celor bătrâni, dar şi pe cele ale tinerilor, fiind interesat de ce cred „oamenii măriei sale".

Justiţiar şi cinstit, el face ordine în ţară; este şi un strateg foarte bun, viteaz, demonstrându-şi patriotismul mai ales în bătălia de la Vaslui. Ştefan este tipul personajului romantic, având calităţi excepţionale, exemplar prin fapte, un arhetip.
Un alt personaj model de credinţă şi jertfă este Ionuţ Jder, fiul cel mic (adoptat) al lui Manole şi al Ilisaftei. El este urmărit în evoluţie de la adolescenţă la maturitate. Ucenicia constă în acumularea unor experienţe de viaţă: învaţă să vâneze, să crească animale, să lupte, să iubească. Curajos, cu spirit de aventură, impulsiv, el este asemănat cu un personaj de basm. în a doua etapă, îl găsim în ipostaza de oştean al lui Ştefan, om de acţiune, dând dovada isteţimii şi eroismului său în orice situaţie.

Stil. Limbaj.

Semnificativă pentru arta sadoveniană, care poate descrie o lume apusă, este bătălia de la Vaslui, a cărei prezentare a fost asemănată cu o tehnică cinematografică a prim-planului, a alternării imaginii dintr-o tabără în alta, a evocării epocii prin descrierea veşmintelor, a armelor, a gesturilor, a imaginilor auditive. Prin proiectare în mitic şi fantastic -mulţimea duşmanilor are înfăţişarea unui balaur - personajele devin eroi de baladă: Manole şi Simion luptă ca nişte eroii şi adună deasupra lor o movilă de duşmani.

Lexicul este arhaic (tarniţă, harţ, a pruji, a îmblăci, a năboi, surlaş, a hălădui etc.) şi este susţinut de construcţii perifrastice cu rezonanţe cronicăreşti („au pornit în risipă", „a căzut poruncă"...)

Spectacolul măreţ şi dramatic al luptei îmbină realul şi fantasticul, tragicul şi frumosul, natura şi umanul, dezvăluite de metafore şi simboluri, de imagini auditive şi vizuale: „Noapte s-au spălat nourii de pe cer, iar la revărsarea zorilor de marţi s-au umplut văile Bârladului, între codri, ca de un abur de lapte", „foirea urdiei a pornit din nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se târa prin mlaştină", „larma înşelătoare de război", „Aşa de tari au fost aceste lovituri şi atât de neînduplecate, cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încât trupul balaurului a fost curmat în două", „după ceasul al cincilea, au fâlfâit perdelele cetii" etc.
Dinamismul luptei este dat de alternarea timpurilor verbale - perfectul compus, care exprimă o acţiune rapidă (,,şi-au scânteiat săbiile", a năvălit, au venit, s-au înfricoşat, au pripit), este întrerupt de imperfectul, care marchează scurtele momente de încărcătură afectivă sau de simplă observaţie (dar parcă desprinse din alt plan):„erau sângeraţi şi amestecaţi cu mâzgă", „bătrânul fusese lovit de fier la grumaz şi vărsa sânge din rana largă", „de mirare era răzeşilor că acel fecior nici nu grăieşte, nici nu plânge. El îşi ducea morţii săi, după o poruncă pe care o avea", „era deasă pâcla, să tai cu cuţitul".

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---