FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 470
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Franta si Austria in razboiul de succesiune din Spania

Tag-uri Populare


razboi   tara   domnie   regi   istorie   antichitate   drepturi   civilizatie   lupta   politica   intregire   voievod   romani   daci   unire   investigatie   crima   omor   otrava   personalitati   revolutie   egiptul antic   guvern   spionaj   contraspionaj   interese   referat   india   grecia   evul mediu   cultura   egipt   evrei   familie   relatii   opere  

All Tags

Famous Forum

 

Franta si Austria in razboiul de succesiune din Spania

 Q:   Intreaba despre Franta si Austria in razboiul de succesiune din Spania       
Franta si Austria in razboiul de succesiune din Spania În primii doi ani ai războiului nu s-au hotărât multe lucruri, deoarece ambele tabere erau bine echilibrate. În toiul războiului armata franceză număra 400.000 de oameni. Aliaţii puteau recruta 250.000 de soldaţi şi erau bine coordonaţi datorită abilităţii diplomatice a lui Marlborough. Avantejele comenzii unificate a francezilor era echilibrate de succesele aliaţilor în izolarea Franţei.

Campaniile nedecise din Italia, Ţările de Jos şi Bavaria au scos în evidenţă în ambele tabere conflictul dintre precauţie şi iniţiativă. Villars a apărat cu succes Bavaria, învingându-i pe imperiali la Friedlingen şi Hochestadt, dar el nu putea să îşi ascundă dispreţul faţă de timiditatea prinţului elector de Bavaria şi a trebuit să fie rechemat.

Războiul putea fi câştigat doar cu ajutorul unor iniţiative curajoase, aceasta era convingerea lui Marlborough. Dacă olandezii nu erau de acord cu invazia Franţei, în acest caz ei trebuiau să accepte o strategie şi mai curajoasă.

Marlborough imaginase un plan de răpire a armatei anglo-olandeze şi de mutare a ei în cealaltă parte a Europei; acolo îşi va uni forţele cu cele ale imperiului spre a obţine victoria decisivă pe care o rataseră de atâta vreme ambele tabere. Planul a mers. Marlborough şi-a condus trupele de-a râului Scheldt, apoi spre uluirea olandezilor, s-a îndreptat spre sudul Germaniei, unde s-a întâlnit cu Eugeniu. Împreună puteau face faţă armatei duşmane la fel de numeroasă. Cele două armate inamice s-au întâlnit lângă sătucul Blenheim, pe malul Dunării (13 august 1704).

Blenheim a reprezentat un punct de cotitură în istoria militară şi politică. Marlborough era de părere că desfăşurarea armatei francezo-bavareze era eronată, în vreme ce planul său de bătălie era un exerciţiu clasic, prin care duşmanul era forţat să îşi piardă echilibrul. Eugeniu a jucat un rol esenţial în ţintuirea bavarezilor în flancul stâng. Marlborough însuşi a lansat infanteria britanică într-un atac feroce în flancul drept francez care avea baza în satul Blenheim. În acel moment Tallard a săvârşit greşeala de a-şi trimite trupele de rezervă în apărarea Blenheim-ului, exact aşa cum sperase Marlborough.

În acest răstimp englezii câştigaseră teren pe nesimţite în centru, cucerind podurile de peste râu. Prin acest centru slăbit , Marlborough îşi lansa acum cavaleria, care i-a măturat pe cei care se opuneau şi-a cotit la stânga, încercuind flancul drept francez. 12000 de francezi s-au predat , inclusiv Tallard, care va fi închis la Nothingham.

La Versailles nu s-a dat crezare celor petrecute la Blenheim până când adevărul nu a fost confirmat. Desigur armatele regelui Soare fuseseră oprite şi mai înainte. Dar ideea că o armată franceză a fost învinsă, iar comandatul ei luat prizonier, era greu de conceput.
Ca urmare a celor petrecute la Bleinheim, Bavaria a fost cotropită şi devastată de către aliaţi, iar prestigiul militar al Franţei a fost cucerit de englezi, iar în lunile următoare arhiducele Carol a invadat Cataluna şi Valencia. În iarna 1705-1706, Ludovic al XIV-lea a făcut nişte tentative de pace - Spania pentru arhiduce, Lorena şi o parte din Ţările de Jos spaniole pentru Franţa. Aliaţii au căzut de acord cu Heinsius că oferta lui Ludovic trebuie respinsă.

Într-adevăr, 1706 urmează să fie şi mai neprielnic pentru Regele Soare. Armatele sale au fost învinse de 3 ori. În mai Marlborough a câştigat bătălia de la Ramillies împotriva lui Villaroy.

Ca şi la Bleinheim, armata franceză a fost desfăşurată în mod corespunzător. Marlborough l-a făcut pe Villaroy sa-şi trimită rezervele în flament stâng, apoi a retras trupe din acea parte a câmpului de luptă spre a le desfăşura în forţa flancului drept şi a centrului francezilor. “Franţa a pierdut Flandra şi Brabantul”. Câteva săptămâni mai târziu, Eugeniu a câştigat bătălia de la Torino şi după aceea i-a alungat pe francezi din Italia. În 25 iunie 1706, arhiducele a fost proclamat suveran, sub numele de Carol al XIII-lea.

De fapt acum Bourbonilor începe să le surâdă norocul în Spania. Arhiducele şi-a dat seama că este imposibil să conlucreze cu aliaţii săi englezi, Ludovic a trimis administratori şi generali capabili spre a ajuta pe nepotul său, iar spaniolii un neam mândru ca întotdeauna, consideră că regele lor făcuse un testament în favoarea lui Filip al V-lea. În plus arhiducele era sprijinit de eretici, care nici măcar nu au încercat să-şi ascundă dispreţul faţă de catolici.

Dar punctul culminant va fi atins în nord. Regele a intervenit numindu-i la comanda armatei franceze atât pe ducele de Burgundia, cât şi pe ducele de Vendome. Ducele de Burgundia era lipsit de experienţă, dar era nepotul regelui; ducele de Vendome era un profesionist care nu accepta deloc amestecul amatorilor. Regele nu se putea hotărî cine să fie comandantul suprem, drept pentru care rezultatul a fost haos. Au urmat căderea oraşului Lille şi invadarea Franţei.

Ludovic al XIV-lea şi oamenii săi sufereau acum alte chinuri; iarna 1708-1709.
Pe acest fundal de înfrângere şi dezastru era logică întoarcerea Franţei la masa tratativelor. Într-adevăr Ludovic era de acum dornic să se termine războiul. Contrar obiceiului l-a trimis pe Torcy în persoană – un ministru regal – să negocieze în numele său. Torcy a primit instrucţiuni să accepte retragerea lui Filip al V-lea de pe tronul spaniol, predarea Strasbourgului şi a teritoriului din Flandra, recunoaşterea reginei Ana, moştenitoarea protestantă a lui Wilhelm al III-lea la tronul englez, expulzarea din Franţa a lui Jacob al III-lea şi a partizanilor săi. În plus în ciuda sărăciei Franţei, Torcy urma să-l mituiască pe Marlborough.
Având în vedere lăcomia acestuia, mita nu era o soluţie prea rea. Dar n-a mers. Aliaţii au respins ofertele Regelui Soare, insistând ca faţă de celelalte concesii ale sale, să accepte să fie de faţă la alungarea propriului său nepot din Spania.
Ludovic a dovedit curaj refuzând cererile aliaţilor. Totodată a dovedit că are fler, adresându-se poporului. Scrisoarea publică din 12 iunie 1709 – chiar dacă este scrisă de Torcy – îi face cinste Regelui Soare. Poporul francez şi-a sprijinit monarhul, iar Villars s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit.

El a acţionat cu hotărâre în îngrozitoarea bătălie de la Malplqnet. Din punct de vedere tehnic, aceasta a fost o altă victorie a aliaţilor având în vedere că armata franceză a cedat pe câmpul de luptă în faşa duşmanului. Dar în realitate nu a învins nimeni.

Iarna 1709-1710 a constituit un alt coşmar pentru poporul francez care suferise atât de mult, iar în 1710 aliaţii şi-au păstrat atitudinea intransigentă în privinţa negocierilor de pace.

Totuşi luptele din Flandra continua să justifice meritele deosebite ale strategiei pre carre a lui Vanban; nici măcar Marlborough nu a reuşit să pătrundă. În Spania norocul lui Filip al V-lea avea un curs neregulat, dar în cele din urmă Vendome a reuşit să aducă un suflu nou cauzei Bourbonilor. În decembrie 1710 el a învins în două rânduri armatele imperiului.

În sfârşit, în iulie 1710, Villars care se restabilise, a învins în bătălia de la Denain o armată imperială mai numeroasă, condusă de Eugeniu. A fost un succes răsunător. Olandezii şi reprezentanţii imperiului făceau tot ceea ce le stătea în putinţă spre a tulbura negocierile de la Utrecht. Biruinţa de la Denain i-a convins pe olandezi că victoriile aliate aparţineau trecutului.

Cu mult înainte de aceasta, norocul a început să-i surâdă Franţei. Mai întâi în toamna anului 1710, partidul whig a fost înlocuit la conducere de partidul torcy, care se angajase săpună capăt nepopularului război. S-a dovedit că însuşi Marlborough poate fi înlocuit. În acest timp ministrul de externe britanic avea contracte confidenţiale cu Torcy. În cele din urmă în aprilie 1711, împăratul Josef I a murit; i-a succedat la tron fratele său, arhiducele Carol sub numele de Carol al VI-lea.

Până la sfârşit, pacea s-a dovedit greu de încheiat, fiind întârziată de argumente referitoare la procedură şi prioritate, în vreme ce împăratul continua să pună piedici. Cu toate acestea, la 31 martie 1713 au fost semnate tratate între Franţa, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Savoia şi Brandenburg-Prusia.
Carol al VI-lea şi Filip al V-lea s-au opus în continuare unei dezmembrări a imperiului spaniol.

În final, totuşi, ei au trebuit să accepte. Filip al V-lea a semnat un tratat cu Anglia şi Olanda la 13 iulie 1713, iar împăratul a semnat tratatul de la Rashadt cu Franţa la 6 martie 1714.

Spania este marea învinsă: Filip al V-lea rămâne regele ei, dar renunţă la tronul Franţei. Dezmembrarea de care se temea este consfinţită de tratate. Habsburgii din Viena iau partea de moştenire pierdută de Bourbonii din Madrid: Ţările de Jos spaniole devin austriece, în timp ce statul milanez, regatul Neapolelui şi Sardinia asigură împăratului dominaţia asupra Italiei.

Franţa, învinsă, suferă mai puţin de pe urma înfrângerii: ea renunţă provizoriu la Lorrena şi la oraşele fortificate de pe Rhin. Aflată printre învingători, Austria dă dovadă de o nouă vitalitate. În schimb, Provinciile Unite ies din război epuizate şi nu mai reprezintă de acum înainte decât o putere de rangul doi, aflată în umbra Angliei. Aceasta din urmă este în final marea beneficiară a războiului. Pe plan teritorial, se mulţumeşte cu puncte strategice sau cu insule ( Gibraltar, Terra-Nova şi teritoriile canadiene) şi obţine câteva avantaje comerciale.
sursa imaginii : louvre.fr
Dar, în principal, ea a împiedicat Franţa să profite în scop imperialist de poziţia de arbitru asigurată de tratatele din Westfalia. De acum înainte, Anglia este cea care va deţine rolul de garant al echilibrului european.


Tag-uri: razboi, franta, spania, austria, ludovic iv, rhin, gibraltar, terra-nova, italia, bavaria



Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 28 November '07


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :