Moara cu noroc (Ioan Slavici)

Introducere

Ioan Slavici este prozator ardelean, care face parte din familia marilor clasici, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, creator al realismului social prin volumul Novele din popor şi prin romanul Mara, cel mai reuşit dintre cele şapte pe care le scrie. Alături de Caragiale, este creatorul nuvelei psihologice, fiind un fin psiholog şi, totodată, un moralist ale cărui opere sunt o pledoarie pentru chibzuinţă şi înţelepciune.

La nivel tematic, nuvela se caracterizează prin existenţa mai multor substraturi, ceea ce face posibilă încadrarea textului în mai multe categorii: tema principală o constituie dezechilibrul interior al protagonistului sub presiunea unei realităţi exterioare devastatoare, temă ce vizează niv elul de proză psihologică al textului. În al doilea rând, evoluţia sentimentului de frică de la suspiciune, teamă la obsesie şi, în final, la crimă reprezintă un loc comun al nuvelelor de acest gen, întâlnit în forme similare şi la Caragiale (In vreme de război sau O făclie de Paşti).
Finalul textului pune întreaga nuvelă într-o lumină nouă prin replica bătrânei soacre („Simţeam eu că n-are să iasă bine, dar aşa le-a fost dată"): omul este victima unui destin implacabil.

Moara cu noroc este însă o proză realistă prin prezentarea dezumanizării protagonistului ca urmare a patimii înavuţirii, ce duce la pierderea reperelor morale şi la înstrăinarea de familie şi de sine însuşi a lui Ghiţă. Monografie a lumii ardelene, moravurile vieţii de porcar reprezintă, de asemenea, un important plan al operei, unul dintre atributele prozei lui Slavici fiind caracterul de frescă prin care se reface cu fidelitate, prin detalii verosimile şi pertinente, imaginea unei epoci.

Statutul iniţial al personajelor

La nivelul personajelor, nuvela lui Slavici evidenţiază complexitatea psihologică a oamenilor simpli: cizmari, hangii, jandarmi, porcari, care se pot clasifica în personaje statice şi mobile, în funcţie de evoluţia lor pe parcursul evenimentelor. În centrul operei este plasată drama lui Ghiţă, ce evoluează de la ipostaza de soţ iubitor şi cizmar sărac la statutul de cârciumar lacom şi înavuţit, ce devine ucigaşul propriei soţii. Personaj rotund, structura sa interioară evoluează în relaţie cu două personaje: pe de o parte cu Lică Sămădăul, între ei stabilindu-se o relaţie de călău-victimă, pe de altă parte, cu Ana, de care se înstrăinează treptat.
În incipitul nuvelei, familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în care Ghiţă este un cizmar care nu poate oferi soacrei, soţiei şi copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de iniţiativă şi din dragoste pentru Ana, pe care vrea să o ştie fericită, Ghiţă se hotărăşte să ia în arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi să-şi facă un atelier cu zece calfe. În ciuda avertizărilor soacrei („omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit"), ei hotărăsc să se mute la han, de Sfântul Gheorghe.

Evoluţia cuplului

Viaţa cuplului cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima durează până la apariţia lui Lică Sămădăul şi reprezintă o perioadă de calm, bunăstare şi
prosperitate, astfel încât toţi se bucură de banii strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă acolo a sfinţit locul. Ghiţă este caracterizat în mod direct de către narator: om harnic şi gospodar, el îşi iubeşte familia şi vrea să o ştie pe Ana fericită.

Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, cuplul cunoaşte o a doua etapă, cea a destrămării şi a înstrăinării. Porcarul alege un moment strategic, respectiv după ce i-a lăsat lui Ghiţă răgazul de a economisi nişte bani şi de a se obişnui cu un nou statut material. Trimiţându-şi înainte oamenii şi după o întâlnire cu Ghiţă în care îi cere acestuia doar să-l informeze despre cei ce se perindă pe la han, Lică va face din Ghiţă părtaş la nelegiuirile sale, cerându-i bani cu împrumut şi cheile de la toate uşile şi dulapurile, oferindu-i în schimb „camătă carnetelor".

Conştient că acceptând propunerea Sămădăului se îndepărtează de preceptele sale morale, Ghiţă încearcă să refuze, dar, la ameninţarea porcarilor, acceptă, cu condiţia ca Ana să nu afle nimic. Este primul pas spre distrugerea relaţiei cuplului: odată cu trecerea timpului, Ghiţă devine tot mai ursuz şi nu îi mai împărtăşeşte Anei toate gândurile sale. Ana remarcă schimbarea de comportament a soţului şi, cu tenacitate şi răbdare, încearcă în repetate rânduri să comunice cu soţul ei. Inteligentă, ea înţelege că între ea şi Ghiţă stau adevăruri ascunse legate de porcar: în noaptea călcării arendaşului, ea îl vede pe Lică revenind la han către dimineaţă şi îşi dă seama că Ghiţă i-a oferit un alibi la proces, altădată va observa banii însemnaţi şi va înţelege că ei provin din aceeaşi sursă, iar spre finalul nuvelei refuză să plece de Paşti la Ineu, simţind că hotărârea bruscă a soţului de a rămâne acasă ascunde ceva. De aceea, lui Ghiţă, căzut pradă patimii înavuţirii, de multe ori Ana îi va părea o piedică în calea împlinirii.

Opţiunea lui Ghiţă este una dintre cele mai periculoase: duplicitatea faţă de Lică şi faţă de Pintea, dar mai ales faţă de Ana (căreia îi neagă orice amestec în treburile lui Ghiţă) şi faţă de sine însuşi. Zbuciumându-se între lăcomia banilor şi remuşcarea încălcării moralei, Ghiţă face din dorinţa de a oferi Anei un trai mai bun alibiul moral al acţiunilor sale, convins că fiecare din nelegiuirile la care este părtaş este ultima. O scenă reprezentativă care defineşte relaţia dintre cele două personaje o constituie revenirea lui Ghiţă de la proces, în care, mustrat de sperjur, îi cere iertare Anei, convins fiind de gravitatea actului comis.

Relevarea trăsăturilor personajelor în raport cu tema şi conflictul

Ambele personaje se înscriu în categoria celor mobile. Ghiţă oscilează între fondul său moral pozitiv şi patima pentru bani, justificată iniţial prin determinism social, prin dragostea faţă de familie şi prin dorinţa de a-i oferi Anei un trai superior, ulterior atingând dimensiunile patologice ale lăcomiei, astfel încât familia este resimţită ca o piedică în calea împlinirii protagonistului. Ana luptă, în calitate de soţie fidelă, inocentă, copilăroasă, cu revelaţia unui proces de autocunoaştere pe care îl declanşează venirea lui Lică: preferă unui ins banal, slab de înger şi lipsit de fermitate un bărbat autoritar, cu spirit de iniţiativă.

Pe măsură ce Ghiţă este din ce în ce mai mult plecat, Lică petrece tot mai mult timp la han, trezind interesul Anei, ce descoperă, în scene precum aceea în care Sămădăul împleteşte un bici copilului, rezerve de umanitate ale porcarului. Totuşi, ea nu încetează să creadă în valorile familiei şi refuzul de a pleca de Paşti la Ineu nu are nicio legătură ascunsă cu rămânerea lui Lică. Petrecerea încinsă reprezintă pe de o parte încercarea hangiului, sortită eşecului, de a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, iar pe de altă parte, scena în care spiritul malefic al căpeteniei porcarilor declanşează declinul iremediabil al cuplului. Dorind să îl lecuiască pe Ghiţă de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică stabileşte planul de seducere a Anei, pe care i-o cere lui Ghiţă. Supus autorităţii Sămădăului, acesta acceptă, abandonându-şi cu laşitate femeia în braţele unui bărbat străin. Ana devine astfel soţia adulterină, victimă a propriei slăbiciuni, a atracţiei pentru un bărbat puternic, a nepăsării soţului. Ghiţă intervine prea târziu şi îşi ucide nevasta, scenă ce reprezintă punctul maxim al dezumanizării protagonistului. La rândul său, el este ucis de oamenii lui Lică, moartea celor două personaje reprezentând o modalitate de moralizare a prozatorului ardelean care nu iartă îndepărtarea personajelor sale de la perceptele morale.

Exemplificarea unor modalităţi de caracterizare a personajelor din cuplu

În realizarea celor două personaje, se regăsesc modalităţile directe de caracterizare (de către narator sau de către celelalte personaje). Astfel, Ghiţă este caracterizat în mod direct de către narator ca un bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, iar Ana este, în opinia bătrânei, „prea bună, prea blândă" pentru a rezista într-un mediu dominat, ostil menţinerii purităţii interioare. Faptele celor două personaje evidenţiază indirect noi trăsături. Tenacitatea eforturilor Anei de salvare a căsniciei de la criza necomunicării se desprinde din multiplele scene în care încearcă să se apropie de Ghiţă, iar intuiţia şi inteligenţa din scene precum cea a descoperirii banilor însemnaţi şi a refuzului de a pleca de Paşti la Ineu fără soţul ei. Ghiţă evoluează în limitele unor trăsături precum slăbiciunea, lipsa de autoritate din toate confruntările cu Lică, iar spiritul duplicitar de care dă dovadă în relaţiile cu celelalte personaje rămâne una dintre cauzele degradării sale morale. Pe lângă trăsăturile ce rezultă indirect din faptele personajelor, în nuvelă apar şi modalităţi specifice de realizare a analizei psihologice precum stilul indirect liber şi monologul interior, având rolul de a accentua trăirile contradictorii ale celor două personaje şi de a ambiguiza vocea narativă.

Formularea unei concluzii pornind de la rezolvarea coflictului în final În raport cu conţinutul nuvelei, putem afirma că personajele trec printr-o dramă a autocunoaşterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-şi confrunte adevăratele aşteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i reprezenta autentic: Ana înţelege despre sine că preferă o masculinitate autoritară şi activă în locul unui soţ laş şi lipsit de forţă interioară, iar Ghiţă descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.

---

Tag-uri: literatura, nuvela

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---