„ Văzută in nuce diamica personalităţii lui George Călinescu rezidă în puterea creatoare a contradicţiei. De la întâiele manifestări publicistice, el îşi defineşte poziţia proprie contrazicându-şi confraţii de critică şi literatură, pe contemporani, ca şi pe predecesori şi, în cele din urmă, dacă nu în primul rând, contrazicându-se spectaculos pe sine însuşi".

Vladimir Streinu

într-o prefaţă la un volum de Poezii, al lui Mihai Eminescu, apărut prin anul 1960, Tudor Arghezi scria despre poetul nepereche al literaturii noastre: "A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i su pere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă".

Cel care-l numise pe Mihai Eminescu poetul nepereche era George Călinescu, el însuşi neîntrecut ca istoric şi critic literar, ca romancier, eseist, ca poet şi dramaturg, deci un nepereche complex şi plurivalent, de formaţie enciclopedică, un cunoscător avizat al mai multor literaturi europene, capabil să scrie şi să compare literatura română cu cele mai importante opere ale culturii universale.
A vorbi despre George Călinescu este ca şi cum ai rosti într-un templu o rugă despre lumină şi artă. Fiecare cuvânt se încarcă de responsabilitate şi dăruire, fiecare frază trebuie să devină o frescă în constelaţia culturii române, fiecare judecată de valoare nu poate exprima decât dorinţa de a te apropia de culmile gândirii şi simţirii sale, fără a avea pretenţia că le poţi ajunge vreodată.
Personalitate de formaţie umanistă, George Călinescu este cel mai reprezentativ scriitor al literaturii noastre interbelice. Nu numai cunoaşterea amănunţită a culturii universale, a literaturilor spaniole şi italiene, a contribuit la formarea sa, ci şi munca şi documentarea desfăşurate cu asiduitate de-a lungul unei vieţi, la capătul căreia nu spusese tot ceea ce ar fi avut de comunicat.

Pentru elaborarea monumentalei sale Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu a citit integral materialul publicat până la el, a studiat documentele istorice şi culturale ale vremii, iar acolo unde nu a găsit date suficiente şi-a completat lucrarea cu descrieri de cadru istoric, geografic, peisaje specifice, în care s-a format scriitorul respectiv, reuşind să nuanţeze eventualele goluri, într-un tot unitar.

Alături de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu, George Călinescu completează triada de elită a criticii literare româneşti, la afirmaţiile cărora, dacă te referi, înseamnă că recurgi la argumentele supreme de autoritate estetică.
Opera sa adună astfel într-o sinteză de monolit, întreaga moştenire culturală a literaturii române de până la el, deschizând perspectiva integrării acesteia în rândurile cele mai avansate ale unor culturi similare din Europa şi din lume.

Originalitatea demonstrativă a metodelor abordate de George Călinescu ne dezvăluie o puternică personalitate estetică şi cu o gândire logică de necontestat, cu asociaţii inedite, uneori derutante, inspirat alese şi susţinute mereu cu argumente estetice. George Călinescu considera că între spiritul creator şi cel critic există legături şi interferenţe şi că, uneori, scriitorul poate împrumuta metodele sale criticului de artă şi invers, aşa cum o demonstrează el însuşi în monografiile: Viaţa lui Mihai Emi-nescu, Viaţa lui Ion Creangă şi Gr. M. Alexandrescu.

Un alt punct de referinţă al creaţiei lui George Călinescu porneşte de la ideea că, pentru a fi un bun critic sau istoric literar, trebuie să încerci cel puţin câteva dintre formele de creaţie beletristice, aşa cum a procedat scriind teatru şi poezie.
Faptul că nu a putut fi egalat, nici imitat până astăzi, în domeniul istoriei literaturii române, are ca explicaţie concepţia sa de a integra metode de creaţie diferite. Deşi este o monografie literară, Viaţa lui Mihai Eminescu e concepută mai frumos decât un roman, întrecând unele cărţi de epocă referitoare la marele poet, cum ar fi cele ale lui Cezar Petrescu ori Eugen Lovinescu, respectiv: Romanul lui Eminescu, de Cezar Petrescu şi Bălăluca, de Eugen Lovinescu. Capitolul despre Nicolae lor-ga începe cu o sugestivă descriere a unei conferinţe ţinută de acesta, metoda făcând parte din domeniul portretisticii literare.

Situaţii similare întâlnim şi în cazuri inverse: de exemplu, în romanul Enigma Otiliei, descrierile din primul capitol pot concura cu o lucrare de specialitate a unui arhitect priceput, făcând parte din domeniul documentaţiei ştiinţifice, situaţie continuată apoi şi dezvoltată în Bietul loanide.

Un interes asemănător declanşat de operele lui George Călinescu derivă şi din diversitatea stilurilor abordate: Cartea nunţii este un roman adolescentin de dragoste; Enigma Otiliei poate fi interpretat ca istoria paternităţii, ori a unei moşteniri, pe când în Scrinul negru se aplică altfel metoda lecturii în lectură, folosită cu succes de Camil Petrescu în Patul lui Procust.Firea polivalentă a lui George Călinescu îmbină dotarea artistică şi inteligenţa sclipitoare, cu intuiţia rafinată, ambiţia subtilă cu munca asiduă, ajungând până acolo încât, scriind Istoria literaturii române de la origini până în prezent, constată că în cultura noastră lipseşte romanul de factură balzaciană - şi de aceea se apucă să-l scrie el însuşi, dând la iveală Enigma Otiliei, apărută în 1938, al doilea roman al autorului, după Cartea nunţii, tipărit în 1933, un adevărat roman liric adolescentin, considerat însă de autor doar ca un antrenament „în vedera unei plănuite opere". Faptul că această carte plănuită este chiar Enigma Otiliei a fost greu de stabilit, cert rămâne că apariţia ei pune în dilemă cititorii: ce este cu predilecţie George Călinescu - critic literar de vocaţie sau romancier de excepţie? Poate că şi una şi alta, ar răspunde, peste timp, un alt cititor.

A. ENIGMA OTILIEI

Profesorul universiar Ov. S. Crohmălniceanu scria despre Enigma Otiliei: „Pe autorul Enigmei Otiliei îl obsedează ideea paternităţii. Literatura lui se ordonează astfel în jurul acestei scheme universale, căreia un spirit speculativ ca al lui George Călinescu n-a obosit să-i găsească nenumărate semnificaţii"'.
Criticul literar Nicolae Manolescu remarca o altă latură a romanului. Jn Enigma Otiliei, demonstraţia vizează balzacianul. Atât romanul educaţiei sentimentale, cât şi cel social al rapacităţii burgheze, cât, în fine, acela molieresc al avariţiei sunt posibil balzaciene".

Surpriza apariţiei Enigmei Otiliei este cu atât mai mare cu cât George Călinescu se înscrie dintr-o dată în fruntea romancierilor români interbelici. Dacă ne amintim că, în etapa de un deceniu în urma ori înaintea anului 1938, au apărut romane de certă valoare şi diversitate ca: Ion - 1920, Pădurea spânzuraţilor - 1922, ale lui Liviu Rebreanu; Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război - 1930, de Camil Petrescu; Baltagul - 1930, de Mihail Sadoveanu; Răscoala - 1932, de Liviu Rebreanu; Patul iui Procust - 1933, de Camil Petrescu ori Fraţii Jderi, al lui Mihail Sadoveanu - 1942, vom înţelege mai bine că George Călinescu ştia că se înscrie, prin cartea sa, într-o competiţie strânsă şi riscantă, din care numai timpul putea stabili dacă va ieşi biruitor sau nu. Interesant este şi faptul că atât Camil Petrescu, cât şi Hortensia Papadat-Bengescu, abordează deja tipul de roman proustian, prin-tr-o vastă şi sensibilă investigaţie psihologică - personajele descoperindu-se treptat, ori chiar contradictoriu, cititorul fiind captat astfel la desfăşurarea acţiunii.
Faţă de romane moderne şi psihologice, ca: Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, Patul lui Procust, de Camil Petrescu, ori Concert din muzică de Bach, de Hortensia Papadat-Bengescu, Enigma Otiliei, al lui George Călinescu, însemna o reîntoarcere la clasicism. Dar este oare acest drum invers un câştig ori o pierdere? „Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic... — afirma însuşi' George Călinescu - clasicism, romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, repetabile numai în analiza în retortă".

Aceste cuvinte teoretice despre propia-i operă ne determină să credem că el este conştient de faptul că, chiar dacă abordează o metodă aparent depăşită, nu va înregistra un regres, fiindcă, la urma-urmei, nu metoda în care scrii contează, ci cât de bine îţi vei realiza opera. Aceasta, pe de o parte; pe de alta, desigur că, făcând o atentă radiografie a evoluţiei prozei româneşti şi observând că ideea sincronizării la cultura europeană şi la metodele ei cele mai avansate, cum ar fi cea proustiană, e aplicată mult prea repede şi, uneori, fără discernământ, el, armonizând teoreticianul cu practicianul, a ambiţionat să aducă pe meleagurile carpatine şi tipul de roman balzacian... Ceea ce a şi reuşit pe deplin cu Enigma Otiliei, care rămâne o carte unică în felul ei.

Felix Sima, fiul unui doctor din Iaşi, decedat de curând, absolvent al unui liceu internat, vine în Bucureşti, la unchiul şi tutorele său Costache Giurgiuveanu, să ceară găzduire şi sprijin pentru a urma cursurile Facultăţii de Medicină. Deşi primit cu răceală şi aproape ostil de unii, cu excepţia verişoarei Otilia, Felix Sima întâlneşte în casa bătrânului avar pe viitorii săi concurenţi: moşierul Leunida Pascalopol, ca-re-i va fi rival la mâna Otiliei; pe Aglaie Tulea, denumită şi baba absolută, sora lui Costache Giurgiuveanu, care se va arăta la început ostilă, veghind ca Felix să beneficieze cât mai puţin de ajutorul unchiului său; pe Stanică Raţiu, a cărui concurenţă e dezastruoasă atât pentru Otilia, cât şi pentru Felix, deoarece el este cel care, profitând de un moment de neatenţie a clanului Tulea, îşi însuşeşte averea lui Costache Giurgiuveanu, transformată de avar în bani lichizi, tocmai din teama de a nu fi jefuit - acţiune brutală, care declanşează şi moane bătrânului, iar, mai târziu, despărţirea lui Stanică Raţiu de Olimpia, pe motiv că nu i-a dăruit un copil viabil.

Între aceste două extreme, adică venirea lui Felix Sima în casa lui Costache Giurgiuveanu şi plecarea sa din aceeaşi locuinţă, după înmormântarea unchiului său şi căsătoria Otiliei cu Pascalopol, romanul este completat cu episoade spefi-cice vieţii bucureştene din secolul trecut: dragostea dintre Felix şi Otilia, enigma fetei, ce-l preferă pe Pascalopol, care, la rândul său, îi asigură un trai uşor, plimbări la şosea cu trăsura, pătrunderea tânărului student medicinist în diferite medii bucureştene, lupta Aglaiei Tulea s-o căsătorească pe Aurica şi să-i asigure fiului ei, Titi, o avere convenabilă şi o partidă de rangul familiei din care provenea, peripeţiile şi contradicţiile avarului ce, nu din rea credinţă, ci din zgârcenie, o lasă, până la urmă, pe Otilia fără averea ce i se cuvenea ca fiică naturală a fostei soţii a lui Costache Giurgiuveanu, a cărei avere, la rândul lui, o risipise.
Purtându-ne prin diferitele medii bucureştene, George Călinescu se dovedeşte un fin cunoscător al vieţii citadine, analizată cu discernământ şi talent în romanele lor şi de alţi autori interbelici; dar criticul literar, transformat în romancier, se dovedeşte un descriptiv desăvârşit, mediul capitalei fiindu-i bine cunoscut, prezentat cu succes şi în alte romane ale sale: Cartea nunţii, Bietul Ioanide, Scrinul negru.

Demonstrându-ne puterea sa descriptivă, George Călinescu nu se poate abţine să nu ne poarte şi prin lumea rurală, în paginile memorabile în care ne înfăţişează vizita Otiliei şi a lui Felix ia moşia lui Pascalopol. Autorul are ochi de artist plastic - desfăşurându-şi descrierea pe ambele spaţii: câmpii nesfârşite, într-un colorit pitoresc, turme de bivoli rostogolindu-se ca nişte nori care perie pământul, căpiţe de fân, aromate şi romantice - invitându-i parcă pe eroi la dragoste - nopţi înstelate şi duble gelozii (matură şi adolescentină): cea a moşierului, care avea de partea sa averea, experienţa şi rafinamentul, şi cea a lui Felix, avantajat de tinereţea, de inteligenţa şi de frumuseţea sa masculină.

Astfel interpretat, romanul Enigma Otiliei prezintă istoria unei moşteniri, mişcarea epică scoţând la iveală patimi neprevăzute şi porniri rudimentare, determinate de goana după avere. Conflictul se sprijină pe umerii a două familii, prin intermediul cărora George Călinescu descrie universul social: pe de o parte, Costache Giur-giuveanu şi Otilia Mărculescu, pe de alta, Aglaie şi Simion Tulea, cu descendenţii lor. În acest mediu intră, prin raporturi civile sau prietenie, alte trei personaje: Felix, Pascalopol şi Stanică Raţiu.

Afecţiunea lui Pascalopol pentru Otilia este alcătuită în egale proporţii din sentimente paterne şi dintr-o delicată simţire masculină: „N-aş putea să-ţi spun dacă o iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat", îi declară Pascalopol lui Felix Sima. Dar dorinţa i-a fost cultivată chiar de Otilia: "Nu-l cunoşti pe Pascalopol... E politicos cu tanti Aglaie şi cu toţi, numai să aibă sentimentul că se află într-o, familie. N-are pe nimeni" - îi spune Otilia aceluiaşi personaj martor.
Alt intrus, urmărind averea lui Costache Giurgiuveanu, este avocatul fără procese Stanică Raţiu, descendent din familia lui Dinu Păturică, dar cu aroganţa eroilor lui Caragiale. Este şi Stanică un orfan, şi el este un sentimental, cu instincte casnice, însă avid, să-şi realizeze o situaţie materială cât mai solidă, gravitând în câmpul magnetic al averii lui Costache Giurgiuveanu şi pozând în apărător al intereselor Aglaiei.

Ultimul venit este Felix Sima, orfan de ambii părinţi, oscilând între familia lui Giurgiuveanu şi familia Tulea, adolescent timid, dar hotărât să-şi facă o carieră strălucită pe căi cinstite.

Frumoasa Otilia, emancipată, subtilă, artistă, studentă în mod vag, deşi aparent frivolă, este capabilă să stârnească mari pasiuni celor doi bărbaţi care o curtează, cu atâta subtilitate încât nici unul nu se supără, nici altul nu cedează cursa.
Costache Giurgiuveanu, tatăl adoptiv al fetei, avar, incapabil să legalizeze statutul Otiliei, ca fiică a fostei sale soţii, meschin şi profitor, nu-i poate oferi acesteia satisfacţiile materiale, pe care le-ar merita şi pe care le compensează moşierul Pascalopol. Moare lăsând-o pe Otilia într-o situaţie şi mai incertă, determinând-o, în mod indirect, să-l aleagă pe Pascalopol ca soţ - singurul în acel moment care-i putea asigura existenţa materială. Că acestea au fost motivele reale ale căsătoriei ei o demonstrează faptul că, mai târziu, îl părăseşte şi pe Pascalopol, căsătorindu-se cu un străin bogat.

Leunida Pascalopol, bărbat la cincizeci de ani, îşi manifestă cu subtilitate sentimentele faţă de tânăra sa prietenă, salvând-o, în cele din urmă, de la o situaţie mizeră, printr-o căsătorie de convenienţă la Paris, redându-i apoi libertatea, astfel încât spiritul ei romantic şi aventuros să se poată realiza printr-o nouă unire.
Clanul Tulea este alcătuit din Aglaie, mamă cu instincte feroce, Simion Tulea, un bătrân cinic şi maniac, depăşit de evenimente, Aurica, stăpânită de spaima că va rămâne fată bătrână, Olimpia, aparent realizată, Titi, debil mintal şi dezorientat, opusul spre negativ al lui Felix Sima, de care se alătură Stanică Raţiu, cu scopul ascuns de a pune mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu.

ÃŽncercarea, pe scurt, de prezentare ÅŸi caracterizare a personajelor ne conduce spre sufletul complex al Otiliei.

Este ea oare cheia întregii acţiuni, floarea înmiresmată în jurul căreia roiesc toate celelalte personaje? La câteva dintre examenele de admitere, la o facultate umanistă, s-a propus ca subiect: Explicaţi enigma Otiliei. Dar cel care a formulat o astfel de temă nu a ţinut seama de amănuntul că, în intenţia autorului, a fost titlul Părinţii Otiliei, ori varianta Istoria unei moşteniri, deci că ideea de enigmă nu a aparţinut inţial autorului, ci editorului, la sugestia căruia, e drept, George Călinescu a acceptat titlul. Dar de la a avea în minte un titlu iniţial, atunci când te apuci de scrierea unui roman -mai ales în cazul unui autor meticulos ca George Călinescu - în funcţie de care îţi structurezi întregul plan al lucrării şi până la a accepta acest titlu, după ce ai scris cartea, este o distanţă atât de mare încât, cel puţin teoretic, nu considerăm potrivit aleasă o temă pentru concurs formulată: Explicaţi enigma Otiliei.

Cu toate acestea, Otilia este personajul cel mai complex al romanului, mai dotat, mai fără scăderi, mai graţios şi mai romantic, de care autorul pare îndrăgostit. Ea reprezintă feminitatea la vârsta splendidă a adolescenţei, nevinovăţia acceptată, inocenţa, exuberanţa şi cochetăria, pe care ţi le oferă numai frumuseţea unanim recunoscută şi instinctul că ţi se poate permite aproape orice, că micile tale păcate pot fi privite ca şi mai mici, sau chiar neglijate. Otilia îi priveşte pe cei din jur prin prisma sufletului ei bun, îl iubeşte pe papa Costache, deşi acesta se comportă cu ea ca un avar, o lipseşte de cele mai mici bucurii ce i s-ar cuveni din averea mamei sale, rămasă pe mâna lui, iar, până la urmă, o lasă fără bunurile ce-i reveneau.

Ea îi sare, de la început, în ajutor lui Felix şi este singura care îl sprijină şi îl iniţiază în noua lui viaţă în Bucureşti şi în familia pe care n-o cunoştea îndeajuns şi care nu se grăbea să-i ofere căldura sufletească ce i s-ar fi cuvenit unui orfan de ambii părinţi. Îl sfătuieşte numai de bine, îi acceptă capriciile şi îl ajută ori de câte ori are nevoie. Iubirea lui Felix îi apare ca un omagiu ce i se cuvine, îl încurajează şi îl protejează în fauna ciudată şi contradictorie a capitalei şi a familiei, îi oferă câteva fărâme de dragoste adevărată. Tot Otilia primeşte cu dezinvoltură cadourile, serviciile şi avansurile pe care i le face Pascalopol - ca o iederă agăţându-se de un copac puternic şi singur, ştiind nu numai că astfel va urca şi ea mai repede, ci şi că va putea vedea mai iute lumina soarelui de la Paris.

Odată dezlănţuită în marea lume mondenă, e ca o corabie romantică de hârtie albă, lăsată în glumă să plutească pe Sena. Cu sufletul său poate fi scrisă o poveste de dragoste, fiindcă nimeni nu-i face rău, neavând nici un motiv să i-l vrea, iar atunci când ea îi face rău lui Pascalopol, părăsindu-l în favoarea unui alt bărbat, mai bogat, şi, poate, mai tânăr, ea nu percepe acest gest ca pe un rău propriu-zis, ci ca pe-o eliberare de sine, la vârsta rodniciei, când emanciparea o chema.

Deşi se străduieşte să respecte compoziţia modelului balzacian, cu acea acumulare de date, personaje, caracteristici şi descrieri de amănunte, devenind autorul atoateştiutor, de la început, romanul Enigma Otiliei reliefează şi câteva elemente de certă modernitate: în primul rând modernă pentru literatura română din perioada interbelică era ideea autorului că, din cultura noastră, lipseşte un roman de tip balzacian - pe care s-a străduit să-l scrie el însuşi -; apoi, introducerea acelor vaste elemente autohtone, prin descrierea moşiei nesfârşite a lui Pascalopol, apro-piindu-se, ca metodă, de înfăţişarea Bărăganului, de către Panait Istrati; în sfârşit, reliefarea unor personaje complexe, ca Otilia şi Felix, nedemarcate net în pozitive şi negative, ca în cazul celorlalte - adică aşa cum sunt, de obicei, oamenii.

Tehnicile narative şi descriptive dezvăluie un maestru al prozodiei, adică unul dintre marii critici literari de excepţie, care pot să scrie şi literatură la cel mai înalt nivel.
Aceasta este enigma Otiliei - adică acel comportament complex, pe care, chiar dacă autorul nu l-a avut în intenţie de la început, i l-a conferit totuşi; astfel încât, acceptând una dintre metodele frecvente folosite chiar de George Călinescu, de a-i contrazice pe ceilalţi, şi chiar pe sine însuşi, sfârşim consideraţiile noastre despre romanul balzacian Enigma Otiliei, contrazicându-ne cel puţin una dintre ideile susţinute de noi mai înainte: chiar dacă titlul cărţii a fost ales de editor şi nu de autor, o oarecare enigmă există totuşi - enigma marilor opere care ne oferă o interpretare plurivalentă.

BIETUL IOANIDE

Considerat unul dintre cei mai de seamă critici literari români, mai ales după publicarea monumentalei sale Istoria literaturii romane de la origini până în prezent
(1941), George Călinescu este, în acelaşi timp, un binecunoscut romancier, prin tipărirea volumelor: Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul loanide,- Scrinul negru - unele dintre ele realizate după modelul balzacian: tipuri umane bine conturate, prezentarea faptelor şi a personajelor printr-o descriere amănunţită a locurilor în care au trăit şi a obiectelor care îi înconjoară, făcută de către autorul omnisicient.
Romanul Bietul loanide are ca personaj principal un vestit arhitect cu acest nume şi a mediului intelectual universitar în care acesta îşi desfăşoară activitatea, în perioada anilor 1938-l941, în atmosfera instabilă determinată de iminenţa izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Cei doi copii ai lui loanide, Tudorel şi Pica, sunt implicaţi în mişcarea legională de tip fascist, murind: Tudorel, prin participarea la un atentat fascist; Pica, într-un incident cu agenţii care îl urmăreau pe iubitul ei.

Epitetul de bietul nu se referă însă la drama din familia arhitectului, ci şi la antiteza dintre idealul său (de geniu constructor), neprimind de la nimeni comanda de a face un for roman (după cum afirmă despre el un personaj) şi realitate.
În prima parte a romanului asistăm la dialogul dintre Gaittani şi Serafim, despre Ioanide care proiecta şi construia case monumentale, înţelegându-se cu viitorii proprietari ca să locuiască o vreme în ele, deoarece se complăcea în interioarele pe care le crease. E o transfigurare modernă a mitului Meşterului Manole.
Romanul continuă cu lungi scene, care alcătuiesc mai multe romane: romanul de familie şi al paternităţii, romanul eseu, romanul erosului, romanul universitar.
Putem face o asociere cu denumirea de roman total, pe care, mai târziu, Eugen Simion i-o dă triologiei „Cel mai iubit dintre pământeni", de Marin Preda, ambii autori asemănându-se oarecum, prin măreţia construcţiei epice.

Dacă celelalte personaje ale cărţii (Serafim, Elvira, Gulimănescu, Dan Bogdan) sunt prezentate uneori ironic, Ioanide ne apare ca un erou tragic, autorul încercând să facă din omul de geniu un personaj literar, scopul acestuia fiind creaţia, nefericit prin natura dramatică a devenirii sale, la fel ca Luceafărul din poemul nemuritor al lui Eminescu.

Există o interferenţă între oamenii de geniu şi eternitate, chiar dacă aceştia sunt naratori ori personaje.

---

Tag-uri: istoric, critic literar

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---