Dependent intr-o masura mai mare sau mai mica de inaintaşii sai (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la varsta de 20 de ani Eminescu devine dintr-o data el insuşi, neaşteptat de nou şi original, prin Epigonii. Acest poem (aparut pentru prima data in Convorbiri literare din luna august 1870) aduna ca intr-un focar principalele directii de dezvoltare a literaturii romane moderne de pana la cel mai mare poet al nostru.

Compozitional, Epigonii se sprijina pe o antiteza, procedeu tipic romantic, intre trecutul insufletit de idealuri inalte, epoca scriitorilor de la 1848, şi prezentul dominat de scepticismul rece.

Apropiat ideologic de inaintaşi, a caror “spusa" era “santa şi frumoasa", pentru ca era izvorata din inimi, poetul repudiaza scepticismul, insa const ata totodata imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trasatura inerenta epocii:
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dansa suntem noi.
Ideea apare explicit şi in scrisoarea catre Iacob Negruzzi, scrisoare ce insotea poezia la redactia Convorbirilor literare:

“Daca in Epigonii veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Mureşan, Eliade - acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te mişca acea naivitate sincera, cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastra, suntem treji la suflarea secolului - şi de aceea avem atata cauza de-a ne descuragia. Nimic - decat culmile stralucite, nimic - decat conştiinta sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Şi sa nu fim sceptici?'"

Din citatul reprodus se poate observa ca Eminescu avea, privitor la scriitorii de la 1848, o opinie critica foarte bine precizata, chiar de pe acum, din 1870, care va ramane aproape neschimbata2. Un Mureşan, un Bolliac sau Heliade erau pretuiti pentru “naivitatea sincera, neconsciuta" mai mult decat pentru “meritul intern" al scrierilor lor.

Cu numai opt luni mai inainte de aparitia poeziei Epigonii, intr-un articol publicat in Albina din Pesta, poetul exprima exact aceeaşi idee in legatura cu activitatea altui paşoptist, profesorul sau de la Cernauti, Aron Pumnul, caruia ii lua apararea impotriva unui detractor de ocazie, criticastrul baron Dimitrie Petrino. Intr-adevar, şi pentru Eminescu ideile filologice ale lui Pumnul erau greşite, insa ele erau “cronistice," indreptatite pentru ca izvorau din “increderea cea sfanta in puterea creatrice a limbii"3, la inimosul profesor de la Cernauti. Poetul a avut drept prima sursa de informatie şi inspiratie pentru Epigonii Lepiurariul lui Aron Pumnul (I-IV Viena, 1862-l865). Lauda exagerata a “scripturilor romane" se afla mai intai acolo şi Eminescu este perfect conştient de acest lucru, dovada a faptului ca opiniile lui se intemeiau şi pe alte izvoare. Poeticeşte insa accepta exagerarile lui Pumnul. O spune foarte clar in articolul amintit mai sus:

“Daca apoi Lepturariul a exagerat in lauda unor oameni ce nu mai, sunt, cel putin aceia, multi dintre ei, au fost pionieri perseverenti ai nationalitatii şi ai romanismului - pionieri, soldati gregari, a caror inima mare platea poate mai mult decat mintea lor, e adevarat - care insa, de nu erau genii, erau cei putin oameni de o eruditiune vasta, aşa precum nu exista in capetele junilor noştri dandy"1.
Prima parte a poemului este o oda inchinata “zilelor de aur" cand au trait poeti “ce-au scris o limba ca un fagure de miere". Creşterea uşor retorica a frazei poetice, ca şi unele epitete ca: “visari dulci şi senine", “dulci şi mandre primaveri", “verzi dumbravi cu filomele", mai amintesc de Alecsandri şi Bolintineanu. Dar gestul scufundarii intr-o mare de vise, oceanele de stele, zilele “cu trei sori in frunte", izvoarele gandirii şi raurile de cantari sunt imagini care arata pe matele Eminescu:
Cand privesc zilele de aur a scripturilor romane, Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci şi senine Şi in jur parca-mi colinda dulci şi mandre primaveri, Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele, Cu izvoare-ale gandirii şi cu rauri de cantari.

Impresia de lauda exagerata o da caracterizarea lui Cichindeal (sau Tichindeal), aşezat chiar in capul ilustrului şir. “Gura de aur" este insa o expresie mai mult conventionala, copiata dupa Ioan Gura de Aur (Ioan Zlataust sau Ioan Hrisostomul). Aici Eminescu se lasa influentat de caracterizarea facuta de Pumnul, in Lepturariu (IV partea I) modestului scriitor banatean care traducea, fara a marturisi, fabulele clasicului sarb Dositei Obradovici. Pumnul, Ia randul sau, reproduce opinia lui Heliade care, retiparind, in 1838. Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice invataturi, le numea “tablele legii aduse in pustie".

Heliade era un om care se entuziasma foarte uşor. Insa, daca avem in vedere ca Fabulele lui Dimitrie Tichindeal se tipareau in 1814 (la Buda), lauda redactorului Curierului nu ne mai apare atat de exagerata. Caci cu ce se poate mandri poezia romana in materie de fabula pana la 1814? Exagerarea a parut flagranta in momentul cand s-a descoperit ca Fabulele in chestiune, deosebit de valoroase, luate in ele insele, nu sunt originale, ci numai nişte traduceri. Lucrul acesta nu l-a ştiut insa Heliade, nici Pumnul, nici Eminescu. Abia in 1885, la Arad, I. Russu tiparea Fabulele lui Demetriu Cichindeal in traducere noua din originalul sarbesc al lui Dositei Obradovici, lucrare pe care Eminescu nu a cunoscut-o, poate, niciodata.

Mumulean “glas cu durere", Prale “firea cea intoarsa", Daniil “cel trist şi mic" sunt mai mult nişte figuri pitoreşti care coloreaza epoca şi pe care Eminescu le prezinta ca atare. Despre Mumulean se informase, odata cu Pumnul in Lepturariul sau (IV, partea), de la acelaşi Heliade, autoritatea cea mai mare in probleme literare, care spunea despre autorul Caracterurilor cum ca, la un moment dat, in poezia lui:

“Amorul dete loc durerii şi melancoliei". De Ion Prale, un boem sucit, traducator al Psaltirii in versuri (Braşov, 1827), autor de versuri rele din cale-afara (“Iar de vrei sa faci versuri ia pilda de la Prale" - zice Gr. Alexandrescu in Satira. Duhului meu) -, afla tot din Lepturariu. Insa Eminescu a cunoscut şi alte pareri in legatura cu pitorescul personaj, citind poate Observatiunile polemice ale lui Titu Maiorescu, aparute exact cu un an inaintea Epigonilor (in Convorbiri literare din 15 august 1869, p. 194, unde in nota e pomenit, dupa o amintire a lui Vasile Alecsandri, Prale cu moravurile sale ieşite din comun)1. Poetul nu mentioneaza decat ciudatenia omului, neurmand de asta data pe Pumnul, care se arata nemaipomenit de generos şi considera pe Prale drept un geniu, un fel de “uomo universale": “Poet, music, arhitect, croitor, ciobotar şi aflator de lucruri noua. Spiritul lui tintea la universalitate."

“Daniil cel trist şi mic" este Daniil Scavinschi (care se iscalea, dupa imprejurari, Scavinschi, Scavinescu, Scavinov, Scavin etc). Era “trist", pentru ca, in urma unei medicamentatii greşit administrate, ii cazusera parul şi mustatile, podoaba la care tinea foarte mult. Era “mititel de statura", cum insuşi marturiseşte in Versurile care prezinta traducerea piesei Democrit, facuta de dansul dupa Jean-Pranois Regnard (1655-l709):

De un Daniil Scavinschi cel mititel de statura Pe care placu naturei a lucra-n miniatura.

Toate acestea Eminescu le putea afla in scrisoarea lui C. Negruzzi intitulata Un poet necunoscut (in editia Negru pe alb, 1857) şi din acelaşi Lepturariu, unde Pumnul tiparise Intamplarea comiceasca a lui Democrit. Iancu Vacarescu e amintit prin versul: “Vacarescu cantand iaraşi a iubirii primavara", care face aluzie la cea mai de seama poezie a sa, Primavara amorului.

Versul “Cantemir croind la planuri din cutite şi pahara" a dat naştere la interpretari foarte diferite. S-ar putea sa fie o aluzie la opera lui Dimitrie Cantemir Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul, cunoscut lui Eminescu din Arhiva istorica a Romaniei (tom. II, 1865), publicat de B. P. Hasdeu1, dupa cum s-ar putea sa fie o referire la planurile politice ale domnitorului moldovean care dadea banchete in cinstea lui Petru cel Mare, venit la Iaşi cu suita şi armatele sale in 1711, aşa cum mentioneaza cronica lui Neculce şi aceea a lui Nicolae Costin. S-ar putea, de asemenea, sa fie la mijloc un reflex al lecturii unei balade populare referitoare la Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie, balada in care se pomeneşte de banchetele domnitorului moldovean care poruncise moartea Costineştilor. Probabil este - dat fiind faptul ca versul continua a ramane obscur şi ipoteza dupa care Eminescu s-ar referi la Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie, scriitorul clasic rus. Acesta aparea, cu o satira tradusa de C. Negruzzi, in Lepturariul lui Pumnul in care era vorba de un boier, facand “din cutite şi pahara" planuri de amenajare a moşiei. Ipoteze se mai pot face inca2.

Alexandru Beldiman cu Tragodia sa este caracterizat, printr-o intentionata greşeala, facuta in spiritul sintaxei greoaie a poetului anului 1821: “Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic"; Sihleanu cu ale sale Armonii intime e denumit “lira de argint"; Donici e caracterizat printr-o metafora deosebit de sugestiva: “cuib de-ntelepciune", referinta facandu-se la fabulist. Pann este “finul Pepelei cel istet ca un proverb", aluzie la celebra Povestea vorbei.

Lui Heliade i se dedica una dintre cele mai frumoase strofe,

Note

1. in 1874, cand functiona ca bibliotecar la Biblioteca Universitatii din Iaşi, Eminescu achizitiona un exemplar din Divanul lui Cantemir.
2. Vezi Anghel Demetriescu, in Literatura şi arta romana (VII), 1903, pp. 359-396 (intMin studiu consacrat lui Eminescu); G. Calinescu, Opera lui.Mihai Eminescu, II, p. 103; D. Muiaraiaşu, Din izvoarele poeziei “Epigonii", Preocupari literare, I, nr. 3, 1 martie 1936; ( iiniimiru. Balada populara, publicata de Atanase Marienescu in Familia, nr. 23, 7/19 iunie 1870. p. 268.

tulburatoare prin imagistica ei pletorica, romantica. Autorul Biblicelor sau notite istorice, filozofice, religioase şi politice asupra Bibliei (Paris, 1858)e infatişat ca un profet al amaraciunilor viitoare. El este un munte cu capul de piatra detunata de furtuni, o enigma neexplicata, un sfinx plutind in ceruri de mitologie şi eresuri:
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sante, profetiilor amare, Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-nteles; Munte cu capul de piatra de furtune detunata, Sta şi azi in fata lumii o enigma nesplicata Şi vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres.

Bolliac e amintit prin Sila şi Clacaşul : “Bolliac canta iobagul ş-a lui lanturi de arama".

Carlova, prin poezia sa Marşul, chema oştirea “l-ale tarii flamuri", care insl erau.”negre", indoliate, patria aşteptand inca eliberarea. Gr. Alexandrescu e comparat cu Byron, cand in Umbra lui Mircea. La Cozia vrajea umbre “dintr-al secolilor plan" şi cand, in Anul 1840, descifra “eternitatea din ruina unui an". Bolintineanu plange romantic la capataiul iubitei, aluzie la O fata tanara pe patul mortii. Una dintre cele mai frumoase strofe ale Epigonilor este aceea dedicata lui Andrei Mureşanu. Eminescu ii inchinase şi cunoscutul poem faustic Mureşan, ramas postum. Mureşan devine simbolul poporului roman care, la 1848, “scutura lantul cu o voce ruginita". Comentand aceasta rara imagine, G. Calinescu scria:

“Ce imagine mai mareata pentru cantaretul deşteptarii noastre decat aceasta a lui Mureşan legat in lanturi pe care le scutura? Vocea lui nu e raguşita, ci, de atata imbratişare cu fieraria ruginita, pe lira canta cu mana «amortita» de stransoare. In acelaşi spirit uriaş şi fabulos, el vorbeşte brazilor, face sa rasune muntii şi invie piatra".

Cum arata acelaşi G. Calinescu, Eminescu introduce amplu şi substantial adevarata metafora in poezia romaneasca. Alecsandri şi Bolintineanu cultivau cu precadere comparatia:
“Ca fantasme albe plopii inşirati se pierd in zare"; “Ca un glob de aur luna stralucea" etc. Chiar atunci cand metafora se producea, la poetii anteriori, ea nu avea densitatea şi puterea evocatoare a celei eminesciene. De o mare plasticitate este versul:

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice batrane, sugerand un gest memorabil, vazut de cititor ca pe un ecran. Semnul marii poezii sta mai ales in puterea de concretizare a abstractiunilor. in evocarea trecutului istoric (din Alexandru Lapuşneanul, Riga Poloniei şi domnul Moldovei, Sobietki şi romanii, Aprodul Purice), Negruzzi realiza culoarea de epoca muind pana in cerneala vremurilor: “Moaie pana in cerneala unor vremi de mult trecute".

Alecsandri este “rege al poeziei, vecnic tanar şi ferice". El, care ar cules baladele şi poeziile populare ale romanilor şi a compus Doinele şi lacrimioarele, “doineşte din frunza", “zice" din fluier şi povesteşte cu basmul, inşirand - in Inşir-te margarite - margaritare pe firul unei raze de stele. El evoca in legende “dorul tarii cei strabune, vremea lui Ştefan cel Mare".
Cum s-a mai observat, in partea a doua a poemului, Eminescu e total original, purificat de orice urma de conventie şi retorism. Acum apare mişcarea abrupta, sacadata a frazei satirice.

Propozitiile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe:
Iara noi? noi, epigonii? Simtiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate, Maşti razande puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza; In noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza: Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!

Metafora, prin care abstractiile devin materiale, palpabile, se afla aici, in partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: epigonii sunt simtiri reci, harfe zdrobite; deşi sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi şi au inimi batrane, urate; in timp ce inaintaşii, deşi sunt batrani, au inimi mari, tinere inca. Contrastul tanar - batran, infatişat prin rasturnare, izbeşte imaginatia, imprimandu-se cu o forta expresiva imposibil de aflat altundeva decat la Eminescu:
S-a intors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iaraşi trecutul, fara inimi, trist şi rece.

Primul din cele doua versuri citate mai sus era o reminiscenta din poezia Moldova in anul 1821 de Vasile Fabian Bob, poezie aflata, de asemenea, in Lepturariu (tom III, p. 512):

S-a intors maşina lumii, s-a intors cu capu-n jos.

Prozaicul emistih “s-a intors cu capu-n jos" este inlocuit (operatia a avut loc parca inconştient, in fierberea inspiratiei) cu straniu de frumoasa expresie cu voi viitorul trece, pretentioasa in formularea ei şi cumva ininteligibila pana la un punct, limba lui Eminescu impresionand spiritul si prin anume absconsitati. Cuvantul familiar, diurn, prozaic- luat in sine va aparea insa numaidecat in formularea metaforelor care exprima pozitia epigonilor: fraza, lustru, spoiala, calp, carpim, manjim, privire scrutatoare, minciuna. Contrastul dintre generatii se realizeaza prin acel joc al pronumelui personal noi - voi, pus la inceput de vers sau la cezura, in propozitii simetrice, aşezate paratactic:

Voi, pierduti in ganduri sante, convorbeati cu idealuri; Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri.

De remarcat, chiar in versurile citate, deosebirea de expresie de la unul la celalalt, facuta anume pentru a servi acelaşi contrast romantic. A fi pierdut in ganduri, a “convorbi cu idealuri (formulare uşor pleonastica, chiar retorica, pana la un punct), a pronunta sante in loc de sfinte etc.1 sugereaza atitudinea visatoare tipic paşoptista. Versul al doilea insa, de o mare precizie şi corectitudine rece, cade retezat, ca o sentinta fara apel.

Ultimele 3-4 strofe ale Epigonilor realizeaza prin pana lui Eminescu una dintre cele mai patrunzatoare pagini lirice in care e vorba de scepticism: epigonii privesc reci la lumea asta, dispretuiesc pe vizionari şi considera ca totul e conventie, de vreme ce s-a constatat ca un lucru' care azi e drept maine poate deveni minciuna. Lupta inaintaşilor a fost deşarta şi tinta lor nebuna. Scepticii formuleaza definitii schopenhaueriene de felul “Moartea succede vietii, viata succede la moarte". Lumea nu are - dupa danşii - alt sens. Cugetarea nu e decat o “combinare maiestrita" a unor lucruri care nu exista, o carte “trista şi-ncalcita/Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra". Poezia? “Inger palid cu priviri

Note
1. Eminescu ştia ca Heliade fugea de slavonisme. Sfant vine in romaneşte de la slavonismul sviati, latinescul sanctus pastrandu-se numai in compuse de tipul Sanpietru, Santamarie etc.


curate,/Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,/Strai de purpura şi aur peste tarana cea grea".

Aşadar, poetul traieşte o drama, drama neputintei ieşirii din contemporaneitate, conditia de epigon sceptic fiind in cele din urma şi a lui, cu toate ca ideologic ramane un adept şi un admirator al inaintaşilor de la 1848. De aici decurge vibratia lirica intensa a poemului, care trebuie yazut ca un manifest ivit intr-un moment de rascruce al dezvoltarii poeziei romaneşti.

Cercetate strict din unghiul "de vedere al categoriilor gramaticale, versurile din Epigonii nu spun mare lucru. Caci Eminescu, oricat de mult ar fi iubit şi studiat limba romaneasca, o privea mai intai şi intai ca pe un mijloc de comunicare şi nicidecum ca pe un scop in sine. Poetul se foloseşte de cuvantul cel mai potrivit şi cel mai la indemana pentru exprimarea ideii. Nimic nu-i era mai strain decat pitorescul de limbaj. Muzicalitatea insaşi a limbii il interesa numai in masura in care aceasta ajuta muzica ideilor, singura valabila in poezie.

O prima confirmare a celor aratate mai sus o da observatia asupra vocabularului. Eminescu utilizeaza, in toata libertatea, cuvantul vechi, neaoş, rar, alaturi de neologism, descopera noi sensuri sau le intareşte pe cele mai putin cunoscute. Impresia de frumos nu vine insa din cuvintele luate izolat, ci din context, din frumusetea ideii poetice. A crede ca Eminescu are cuvinte şi expresii frumoase in sine şi, in genere, ca a scris intr-o limba frumoasa este o eroare provenita din despartirea arbitrara a formei de continut.

Astfel arhaicul scripturi nu e folosit decat in consonanta cu zilele de-aur ale entuziasmului inaintaşilor pentru cuvantul scris. Popularele colinda şi dumbrava sunt in acord cu ideea scufundarii intr-o mare de vise, dupa cum grecismul filomele da sugestia de epoca, de la 1848 şi de mai inainte, acest cuvant fiind socotit pe atunci potrivit a inlocui cu succes romanescul privighetoare. Donici, “cuib de-ntelepciure", pune “urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb" sa mediteze. Boul lui e cuminte (cuvant cu doua intelesuri: bland sau intelept) şi vulpea diplomata. Vechiul şi rarul participiu neinturnata, din versul:

S-au dus tot şi s-au dus toate pe o cale nenturnata, suna mai categoric decat neintoarsa, in vederea transmiterii ideii de ireversibilitate. Heliade este o “enigma nesplicata". Neologismele, dintre care unul e transcris, prin abatere de la regula, italienizant (de la esplicare, esplicazione) in spirit heliadist, stau foarte bine alaturi de un cuvant bisericesc şi arhaic, eres, din versul urmator:

Şi vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres, care insa sugereaza şi ideea de eresie (ratacire), nu fara a avea şi el un corespondent italian (eresia care se traduce cu erezie, dar şi cu... injuratura). Nouri de erezii, iata tot ce poate fi mai in spiritul lui Heliade, visatorul romantic, fauritorul de planuri fantastice, dar şi polemistul in lupta cu tot felul de adversari. Verbul a vraji e adus la sensul lui initial, acela de chemare a duhurilor, ceea ce se potriveşte evocarii umbrei lui Mircea cel Batran la Cozia de catre Gr. Alexandrescu:

In prezent vrajeşte umbre dintr-al secolilor plan.

Neologismul plan, din acelaşi vers, e folosit pentru convertirea abstractiunii temporale secole intr-o reprezentare mai concreta, spatiala. Asemenea vocabule, introduse in chipul cel mai neaşteptat in lirica, işi au functia lor precisa, mai ales in a doua parte a poemului:

Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza, Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza, Privim reci la lumea asta - va numim vizionari. O conventie e totul; ce-i azi drept maine-i minciuna.

Moartea succede vietii, viata succede la moarte.

Adjectivul calificativ scrutatoare e pus pentru a marca raceala şi neincrederea, in opozitie cu visatoare. Verbul din predicatul simuleaza e depreciativ pe langa substantival abstract simtirea. Vizionari şi conventie este un mod liric al stilului indirect liber, succede suna doctoral, ca intr-o definitie, şi ironic-amar totodata. Cuvantul neaoş, arhaismul şi provincialismul sunt folosite nu pentru culoare, cat mai ales pentru precizia ideii.

Mureşan “rumpe" coarde de arama. Arhaicul rumpe (il aflam la cronicari, dar, prin imitarea celor vechi, şi la paşoptişti) e mult mai potrivit decat rupe, care suna sec şi prozaic. Glasul lui Mureşan era' aşa de puternic, incat poetul nu canta pe o lira cu coarde de argint, ci pe una cu coarde de arama, rasunatoare ca nişte fanfare, pe care - dat fiind ca glasul lui simbolic vine din strafundul trecutului de oprimare - le rumpe. Cuvantul, sonor, sugerand gestul energic al cantaretului, transmite in chipul cei mai elocvent imaginea poetului-profet care chema “piatra sa invie". Regionalul colb din versul:

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice batrane e potrivit aici, unde e vorba de cronicarii moldoveni a caror mana veche (adjectivul are sensul special de batran) scrisese domniile romane pe mucedele pagini. In schimb, muntenescul praf sugereaza distrugerea şi neantul, fiind cu totul la locul lui inainte de o prima cenzura, in versul:

Toate-s praf...//Lumea-i cum este//şi ca dansa suntem noi, care, sunand sententios in finalul poemului, este frant in trei propozitii. Aşadar, Eminescu foloseşte un cuvant sau altul nu pentru ca ar fi mai frumos, ci pentru ca e mai propriu in a transmite ideea. Carpim şi manjim, iata doua cuvinte urate. Şi totuşi cat de propriu suna ele in versul:

Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri, transformandu-se de fapt in metafore. Operatia a avut loc in fierberea inspiratiei, cu punctul de plecare in urmatoarea comparatie probabila: “Noi, epigonii, scriem (sau pictam) aşa de urat, de parca am carpi cerul cu stele şi am manji marea cu valuri". Poetul a retinut puterea expresiva a celor doua verbe şi a contras totul intr-o formulare cat mai lapidara. Sur, rece, spoiala, trista, incalcita, lustru fara baza, lupta deşarta, alt sens n-are lumea..., cadavru trist şi gol, tarana cea grea, noroi, praf etc, iata alte vocabule şi expresii care concura la ideea de'scepticism epigonic, dar nu prin ele insele, ci prin tintuirea lor in contextul poemului, care surprinde ochiul printr-o mare concentrare şi da impresia neta de forma unde abia incape gandirea. Nevoia de conciziune l-a adus pe poet la crearea de noi cuvinte uneori. Aşa, de exemplu, incifra e format prin opozitie cu descifra: “...cartea trista şi-ncalcita,/Cel mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra" (ca şi deszic, fata de zic, in Mortua est: “Ce-un secol o zice, ceilalti o deszic").

Exprimarea concentrata, sintetica poate fi constatata şi in constructiile in care este elidat articolul posesiv (genitival), fapt ce da aspect de dativ comunicarii:
Delta biblicelor sante, profetiilor amare Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni...Combinare maiestrita

Unor lucruri neexistente...

Tot aşa, eliminarea lui ca in introducerea circumstantialului:

Şi vegheaz-o stanca arsa dintre nouri de eres
(subinteles: “vegheaza ca o stanca...").

S-ar putea insa ca aceste intorsaturi sintactice sa mimeze paşoptismul, fiindca le gasim la Heliade şi la Alecsandri. Aceeaşi functie stilistica, de evocare a epocii prin mimetism de limbaj o avea - dupa cum aratam - “enigma nesplicata", ca şi acel pe greşit pus sa introduca acuzativul din versul: “Beldiman vestind in stihuri pe razboiul inimic".

In acelaşi fel ar mai putea fi interpretat şi sante din "sante firi vizionare", adjectivul gerundival din “lebada murinda" care evoca O fata tanara pe patul mortii a lui Bolintineanu, antepunerea adjectivului insotit de prepozitie in expresia: “umbra dulce cu de-argint aripe albe", ca şi pluralul mite din versul:

Adevar scaldat in mite, sfinx patrunsa de-nteles.

Ele pot fi insa şi simple abateri de la regulile comune exprimarii strict literare, greşeli provenite din forma prea stramta, incorsetata, pe care limba o impune cugetarii de geniu, poetul nefiind interesat de perfectiunea gramaticala, sacrificand-o, in orice caz, ideii. “Este greşit dar - arata G. Galinescu - sa se creada ca Eminescu ingrijea forma, fiindca in intelesul acesta de combinatie forma nu-l interesa deloc. Sfortarea, cea mai mare sfortare artistica din literatura romana, exista la el, dar nu spre a face versuri sonore şi bine rimate, insa uneori gaunoase, ca Alecsandri, ci a cristaliza cat mai aproape de momentul genetic ideea."

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---