Când cu gene ostenite sară suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptuoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Poemele vedice?

Vedele (în limba sanscrită: veda - „cunoaştere", „ştiinţă") sunt docu mente literare şi filozofic-religioase ale Antichităţii indice, redactate între mileniile II-I î. Hr., care au devenit „Cărţile sfinte" ale brahmanilor şi ale hinduşilor. Ele cuprind patru culegeri succesive de texte:
a) Rigveda (Veda imnurilor);
b) Samaveda (Veda cântărilor); e) Jadjurveda (Veda sacrificiilor); d) Atharvaveda (Veda vfăjilor).

Rigveda este cea mai veche dintre culegerile de texte sacre şi prezintă cea mai mare valoare literară. Aceasta cuprinde imnuri dispuse în câte zece cicluri, numite Mandale.

Vedele cuprind şi scrieri ce inserează regulile morale necesare pentru viaţa ascetică, numite Upanişade, care au devenit celebre în cultura universală. „Vedanta" (în sanscrită - „Desăvârşirea «Vedelor»") a reprezentat o şcoală a filozofiei indiene, fondată, în secolul al IV-lea î. Hr., de înţeleptul Badarayana, pe baza „Upanişadelor". Din secolul al XI-lea, „Vedanta" a devenit filozofia dominantă în India.

Mihai Eminescu s-a inspirat din Imnul creaţiunii lumii care face parte din culegerea Rigveda, mai ales în descrierea poetică a genezei din Scrisoarea I, unele versuri ale autorului român fiind aproape similare cu cele din modelul antic indian:
„Atunci nici nefiinţă n-a fost, şi nici fiinţă,/ Căci nu era nici spaţiu, nici cer, şi nici stihie./ Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?/ Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se ştie.
N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse./ Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi./ Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi;/ Însă Ceva în lume - Unicul - se ivi."

Analiză prozodică

Poetul a folosit versuri trohaice lungi de 15/16 silabe, cu numai două accente tari în emistihuri (în loc de patru), aşa cum a procedat în Scrisoarea I:
„...suferinţele întuneci..." „... mărilor singurătate..."
Într-adevăr, din pricina volumului lor fonetic dezvoltat, două cuvinte sunt de ajuns pentru a forma spaţiul de opt silabe al fiecărui emistih. în evocarea peisajului marin şi a atmosferei nocturne luminate de astrul selenar, opţiunea poetului pentru cuvintele lungi („mişcătoarea mărilor singurătate"), alături de succesiunea - puţin obişnuită - de cinci silabe atone, contribuie la reliefarea sentimentului nemărginirii spaţio-temporale. Prima parte a Scrisorii 1 este redactată în octometru trohaic reduplicat, cu cezură la mijloc, fiecare emistih fiind o tetrapodie. Eminescu a avut, cu siguranţă, drept model, tetrametrul trohaic popular. Schema prozodică a octometrului trohaic este:

„Când cu ge-ne os-te-ni-te sa-ra su-flu-n lu-mâ-na-re"...
Poetul îl combină, în versurile următoare ale primei satire, cu o structură mai rafinată:

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac... Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;

La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, Altul caută în lume şi în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare far-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcata stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e in toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea, recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
„De-oi muri — îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o fâşie,
Vre o umbră de gândire ori un petic de hârtie;
„Pes-te câ-te mii de va-luri
stă-pâ-ni-rea ta stră-ba-te
Când plu-teşti pe miş-ca-toa-rea mă-ri-lor sin-gu-ra-ta-te."
Aşadar, combinaţia prozodică este: peon III, doi trohei (formând o dipodie trohaică), mesomacru şi amfibrah în primul vers; anapest, mesomacrul I, dactil şi mesomacrul al H-lea în versul următor citat.
Se remarcă utilizarea mesomacrului (gr. meso - mijlociu, macros — lungime), picior metric de cinci silabe, cu accentul căzând, de obicei, pe silaba a patra. M. Eminescu recurge la mesomacru şi în poezia S-a dus amorul... O variantă a acestuia, mai lungă cu o silabă neaccentuată (hipermesomacrul), o folosesc, pe lângă M. Eminescu (în Luceafărul), Al. Macedonski (în Noaptea de mai), L. Blaga (în Ulise) şi alţii.

SCRISOAREA I

Publicată în 1881, în Convorbiri literare, Scrisoarea I este a satiră socială romantică, poem cosmogonic şi meditaţie asupra destinului uman în comparaţie cu cel al geniului, cu elemente de elegie. Poemul este alcătuit dintr-o cosmogonie încadrată de două meditaţii.

Prima secvenţă prezintă cadrul nocturn, apoi spectacolul uman aflat iremediabil sub semnul morţii, imaginea bătrânului dascăl, urmează episodul cosmogonic, apoi meditaţia pe tema destinului omului de geniu şi în ultima secvenţă se face revenirea la tabloul nocturn.

Primul tablou fixează cadrul, vizualizează spaţiul reveriei poetice. Dintr-un colţ de univers, scăldat în lumina rece a lunii pornesc gândurile poetului amplificate de frumuseţea nopţii, dar şi de izolarea între pereţii odăii sărace. E o încadrare în eterna rotaţie universală „doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare." Este sugerată efemeritatea omului în raport cu spaţiul şi timpul infinite. Este o meditaţie pe tema fortuna labiris. Omul este tutelat de geniul morţii şi cadrul acesta romantic anesteziază simţurile. Din noaptea amintirii ies dureri pe care le percepe între luciditate şi visare.

Al doilea tablou realizează un salt în alt plan. Pretextul este luna pe care poetul o contemplă, o invocă şi ochiul său se substituie metaforic ochiului cosmic al lunii. Este o proiectare din microcosmos în macrocosm. Capacitatea de cuprindere a gândului poetic devine astfel uriaşă. Stingerea lumânării este asumarea unei perspective impersonale. Gândirea eliberată de tirania realului şi de suferinţă contemplă universul din perspectiva cosmică a ochiului lumii. Apare un spectacol grandios şi tragic. Sub lumina ei fecioară scânteiază pustiuri, codri, mări, case şi cetăţi.

Spectacolul umanităţii este detaliat printr-o enumerare a variantelor tipologice prin care se instituie inegalitatea în societate. Luna vede în acelaşi timp pe rege şi pe sărac, atât de diferiţi în destinul lor social, dar egali în faţa morţii. „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urma sorţii / deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii." De asemenea, sunt trecuţi în revistă cei slabi şi cei puternici, genii şi neghiobi.

Bătrânul dascăl cercetează mereu enigmele universului. Poetul se opreşte simbolic asupra omului de ştiinţă, care este, după toate indicaţiile date de manuscrise, Kant. Marginalizat de societate, sub o înfăţişare modestă apare geniul în ipostaza bătrânului dascăl. Motivul se realizează prin portretul acestui personaj faustian, însetat de cunoaştere. Portretul lui este alcătuit pe motivul aparenţelor înşelătoare: în haina lui roasă în coate, tremurând de frig într-un halat vechi „într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate." Prin deţinerea numărului sacru, el se întoarce ca Hyperion la timpul originar, în adâncul repaosului veşnic vis al nefiiţei. Societatea vremii nu-i preţuieşte meritele.

Este un contrast puternic între existenţa sa materială, mizeră şi cea spirituală. „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic / universul fără margini e în degetul lui mic." Comparat cu Atlas, ce sprijinea globul pe umeri, el sprijină lumea şi vecia într-un număr şi sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă. Pentru a demonstra uriaşa forţă de gândire, este proiectată o splendidă imagine poetică a cosmosului, a naşterii şi stingerii universale. Aceasta devine apoi pretext al unei satire sarcastice împotriva societăţii mediocre, incapabilă să vadă, să înţeleagă adevărata valoare.

Tabloul III, cel cosmogonic, asimilează şi retopeşte într-o viziune proprie idei şi motive din scrieri indiene şi mituri creştine.
Tabloul are trei secvenţe: haosul, geneza şi apocalipsa.

Haosul este redat prin împerecherea fantastică a absenţelor realizate stilistic prin antiteze: fiinţă - nefiinţă; nu ascundea nimic, dar tot era ascuns; pătruns - nepătruns; n-a fost minte pricepută şi nici minte s-o priceapă. Haosul este indefinit, lipsit de viaţă şi voinţă, dominat de nemişcare. Întrebările retorice: fu prăpastie? genune? fu noian întins pe ape?, arată zbaterea minţii geniale, limitate de existenţa efemeră.

Geneza este tulburătoare prin imaginile poetice hiperbolice. în Imnul creaţiei din Vedele se arată de ce Dumnezeu a creat haosul prin voinţa sa, a pus sămânţă în el şi a răsărit Germenul de Aur. Punctul e principiul masculin, Tatăl, şi haosul este principiul feminin, Muma, cel masculin născându-se din cel feminin.

Din mişcarea punctului — motiv kantian - s-a născut lumea. Desfacerea bobului de spumă în fâşii este o teorie nebuloasă. Pacea eternă este tulburată de mişcarea iniţială a unui punct creator. ,,Mult mai slab ca boaba spumii / e stăpânul fără margini peste marginile lumii." Astfel apar galaxiile, sistemele stelare, lumea. „Colonii de lumi pierdute vin din sure văi de haos." Se face legătura dintre fiinţă şi nefiinţă. Forţa de atracţie creatoare este foarte puternic atrasă la viaţă de un dor nemărginit - arată voinţa de a trăi din Schopenhauer. Lumea s-a născut din mişcarea unui punct văzut îndărăt cu mii de veacuri de gândul savantului. Există un macrocosm şi un microcosmos. Oamenii aparţin lumii celei mici, iar lumea cea mare e vis al nefiinţei. Haosul iniţial se poate reinstaura: „lumea asta întreagă e o clipă suspendată şi îndărătu-i, şi înainte-i întuneric se arată." Oamenii sunt microscopice popoare; muşoti de-o zi ce fac pe pământ muşunoaie de furnici pe o lume ce se măsură cu cotul. Trăim într-o rază de lumină care „cum s-o stinge totul piere ca o umbră-n întuneric / căci e vis al nefiinţei universul cel himeric."

Apocalipsa, stingerea universului este un motiv mitic fundamental. Savantul prevede sfârşitul prin răcirea Soarelui şi pierderea forţei de atracţie redată prin metafora frânele luminii: „soarele ce azi e mândru el îl vede trist şi roş / cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi." Urmează un colaps gravitaţional planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebelii în spat. Stelele cad ca frunzele toamna, iar orizonturile se-ntunecă catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit. Cel din urmă moare timpul, care-şi întinde trupul ca într-un sicriu în veşnicie. Totul recade în noaptea nefiinţei.

După pasajele contemplative, poetul trece la reflecţie, meditând pe tema destinului omului de geniu. Simbolul vremelniciei omeneşti este arătat cu amar: „peste toate o lopată de ţărână se depune." Omul de geniu speră în veşnicie prin opera sa. Ironia amară a întrebării: „ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?" Reflectă tragismul.

Tabloul al IV-lea este o satiră. Meditaţia eminesciană trece de la contemplare uimită a spectacolului cosmic la contemplarea sarcastică a mizeriei umane. Societatea mărginită este incapabilă să-şi depăşească propria condiţie egoistă. Satira ia forme romantice, este vehementă şi se realizează poetic printr-o retorică a dispreţului. Speranţa savantului că posteritatea îi va recunoaşte meritele e demontată ca un mecanism al iluzionării, arătând că nimicul mic (Călinescu) nu poate pricepe decât mediocritatea. Sarcasmul se-ntoarce împotriva îngâmfării oamenilor de rând. Speranţele geniului sunt deşarte, căci omenirea se autoglorifică, pe când cel care merită laudele este coborât şi dat la o parte. Contemporanii ipocriţi găsesc prilejul chiar în discursul funebru să se ridice în slavă pe ei. Se vede adânca amărăciune că ei aduc valoarea la răutatea lor, nefiind capabili să se-nalţe la valoarea geniului: „rele or zice că sunt toate / câte nu pot înţelege şi nu lumina / ce în lume o împrăştii, ci păcatele şi vina / toate micile mizerii unui suflet chinuit /mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit." Ei vor căuta în biografia marelui om pete, slăbiciuni ce-l pot apropia de existenţa lor comună. Lumea alcătuieşte un tablou grotesc al ipocriziei: „va vorbi un mititel / nu slăvindu-te pe tine, ci slăvindu-se pe el." Nedreptatea, nerecunoştinţa vor continua şi în posteritate. O notă prizărită (amărât) sub o pagină năroadă va menţiona numele savantului. Epitetele exprimă prin sarcasm nefericirea geniului.

Satira eminesciană este patetică ridicată la generalitate, iar versurile au formă gnomică. Refugiul pentru eul liric este în contemplarea naturii infinite, un tărâm compensatoriu, finalul refăcând tabloul cu care poezia se deschide.

Tabloul al V-lea reprezintă o întoarcere la cadrul iniţial. Ultimele versuri redau simetric peisajul nocturn, de liniştită splendoare a clipei oprite, în eternitate, un vis al neantului care este viaţa lumii. Vehemenţa lui anterioară se stinge şi un suflu elegiac cuprinde totul ca după o experienţă epuizată şi fără speranţă. Ieşirea din vis se face prin aceeaşi fixare a ochiului poetic pe astrul nopţii.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluleşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

PERPESSICIUS: „Eminescu a durat o luminoasă punte astrală pe care preocupările de ieri, de azi şi de mâine vor urca spre eternitate. Interpretarea poeziei sale este mcercarea noastră de a urca pe acea punte astrală construită de el."

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---