Industria modernă se bucură în prezent de serviciile unor metale dure şi foarte dure care n-au existat pană la începutul secolului nostru. Sculele pentru prelucrarea metalelor fabricate din metale dure au o durabilitate de peste 50 de ori mai mare faţă de cele construite din oţel. Ca urmare, un lucrător îşi sporeşte randamentul de cateva ori, deoarece nu este nevoit să oprească maşina pentru ascuţirea sculei sale, în acelaşi timp, putand efectua prelucrarea metalului cu viteze de aşchiere care pot ajunge la 800 m/min. în timpul celui de al doilea război mondial, proiectilele fabricate din metale dure au găurit blindajele confecţionate din cele mai tari oţeluri.
Introducerea pe scară tot mai largă a metalelor dure în construcţia de maşini, pentru scule, utilaje, aparate şi instrumente de măsură şi control etc. s-a dovedit deosebit de eficientă, fapt ce a condus la un interes crescand şi la o dezvoltare rapidă în majoritatea ţărilor din lume.

Noţiunea de metal dur se referă de fapt la un aliaj, carbură sau nitrură a cărui duritate este de cele mai multe ori asociată cu o bună refractaritate, uneori pană la 2 500°C. La început, metalul dur se obţine sub formă de pulbere care apoi este transformată în piesă sau în sculă aşchietoare prin presare şi sinterizare . Structura produsului obţinut poate fi asemuită cu a unui zid format din mai multe ci rămizi. Cărămizile reprezintă granulele unui metal dur (carbură de wolfram, carbură de titan etc). Cobaltul sau nichelul formează mortarul sau liantul care cimentează aceste granule, le ţine la un loc pentru a realiza o bucată compactă.

Tratament termic aplicat în special pieselor fabricate din pulberi metalice pentru a le conferi rezistenţa mecanică necesară, în care scop sunt încălzite la o temperatură situată sub temperatura de topire a principalului component al pulberii. Practic această temperatură trebuie să fie cuprinsă între 0,75 şi 0,80 din temperatura de topire a principalului constituent.

Istoria metalelor dure începe cu carburile metalice, care constituie şi în prezent principalele metale dure folosite în tehnică. Carburile metalice au apărut în urmă cu 80 de ani, cand chimistul francez Moissan a obţinut, întamplător, carbură de wolfram într-un cuptor electric folosit la încercările sale pentru realizarea unor temperaturi înalte. în cursul primului război mondial, germanii au utilizat carbură de wolfram la confecţionarea filierelor necesare pentru fabricarea sarmelor. Filierele din carbură de wolfram au putut înlocui filierele din diamant care se utilizează la producerea sarmelor subţiri din wolfram destinate fabricării filamentelor pentru becurile electrice. Apoi, în anul 1923, germanul Schroder, în cadrul societăţii Krupp, a avut ideea să cimenteze granulele de carbură de wolfram cu cobalt obţinand astfel cele mai dure scule aşchitoare realizate pană atunci. Aliajul rezultat conţinea 96% WC şi 6% Co, fiind numit Widia, de la expresia germană „Wie Diamant" (ca diamantul), deoarece aliajul avea o duritate apropiată de a diamantului.

Pe lingă carbura de wolfram se mai utilizează cu succes şi alte carburi cum ar fi : carbura de titan, carbura de bor, carbura de tantal, carbura de haf-niu etc.
O altă categorie de metale dure o formează nitru-rile cu structura cubică, ca : nitrura de titan (TiN), nitrura de tantal (TaN), nitrura de niobiu (NbN) etc. Aceste nitruri posedă o duritate ridicată, duritatea Vickers (HV) fiind cuprinsă între 2 000 şi 3 000 daN/mm2, şi o temperatură de topire ale cărei valori se situează, de cele mai multe ori, între 2 300 şi 3 000°C. Dintre nitrurile metalice, o deosebită importanţă o are nitrura cubică de bor (BN). Aceasta cristalizează în sistemul cubic cu feţe centrale, greutatea specifică de 3,45 kg/dm3, modulul de elasticitate de 60 000 daN/mm2 şi microduritatea HK de 5 000.

---

Tag-uri: metal, aliaj, fier, otel

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 09 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---