Una dintre cele mai vechi şi printre primele clasificări aparţine lui Joseph Jacob Plenck. Autorul stabileşte patru mari diviziuni ale otrăvurilor, după provenienţa lor : „animalia, vegetabilia, mineralia et holituosa" (vapori şi gaze de orice fel). Tot el a căutat să împartă otrăvurile, după modul lor de acţiune : acute şi lente, după rapiditatea efectelor deci ; apoi otrăvuri iritante, narcotice, sufocante, convulsivante, paralizante şi septice.

După Plenck, Paul Augustin Olivier Mahon, profesor de medicină legală la Şcoala de medicină din Paris, a făcut o clasificare asemănătoare cu precedenta. Această clasificare a fost mult criticată, fiindcă Mahon acorda o mare importanţă volatilităţii, caracter de însemnătate minimă, de vreme ce foarte multe otrăvuri pot să existe şi sub .formă solidă, lichidă sau gazoasă. Astfel, arsenul figurează şi printre otrăvurile minerale propriu-zise şi printre otrăvurile minérale volatile.

În 1813, Fodéré (Traité de médecine légale) propune o clasificare bazată numai pe proprietăţile fiziologice ale otrăvurilor, făcand abstracţie de provenienţă : animală, vegetală sau minerală. După Fodéré, clasificaţiile devin tot mai numeroase şi mai simple. Dintre acestea cităm pe a lui Orfila, Guérin, Galtier şi Tardieu.

Orfila (Traité de toxicologie, Paris, 1814), reluand clasificarea lui Fodéré, reduce otrăvurile de la şase la patru grupe : acide sau rubéfiante, corosive sau escarotice şi astringente care sunt reunite în rubrica „otrăvuri iritante”. Pentru interesul istoric, redăm mai jos clasificarea lui Orfila :
- otrăvuri iritante (minerale şi animale);
- otrăvuri narcotice;
- otrăvuri narcotico-acide;
- otrăvuri septice şi stupefiante.

Iată cum se exprima Orfila în privinţa clasificării şi în special asupra aceleia pe care a adoptat-o : „Trebuie să recunosc că oricat ar fi de numeroase experienţele şi observaţiile asupra otrăvurilor, nu le consider încă suficiente pentru a stabili o clasificare la adăpost de orice critică ; o asemenea sarcină îmi pare că este peste puterile mele şi renunţ s-o fac pentru moment".

Cu toate acestea, după ce a sesizat dificultăţile unei munci atat de dificile, adăugă: „Se va resimţi acum golul şi puţina importanţă a clasificării propuse de Giacomim (1842). Autorul, reproducand ideile lui Guérin, clasifica otrăvurile după exemplul medicamentelor în : hiperstenizante sau iritante şi hipostenizante sau stupefiante. Se vede clar că, situand astfel substanţe a căror acţiune este atat de variată, Giacomini nu şi-a dat niciodată silinţa să examineze faptele. Observaţiile precedente, ca şi o multitudine de alte considerente, mă determină să adopt provizoriu clasificarea lui Vicat modificată, faţă de oare totuşi aş putea face obiecţiuni importante".

Către aceeaşi epocă, J. Anglada (Tableaux toxicologiques pour servir à la recherche analytique des poisons, Montpellier, in folio) adoptase o clasificare bazată pe starea naturală a otrăvurilor : solide sau lichide şi gazoase sau expansive.

În anul 1845, clasificarea fiziologică pierde teren şi Flandin (Traité des poisons en toxicologie, Paris, 1845) nu vede în otrăvuri decat compuşi sau produse chimice, avand ca provenienţă'diversele regnuri naturale.

Zece ani mai tarziu, Galtier (Traité de toxicologie, Paris, 1855) împarte otrăvurile în: anorganice, organice şi gazoase. Ar mai fi de amintit clasificarea datorată lui Husemann : otrăvuri organice şi anorganice ; cea aparţinand lui Hofmann (1881) : otrăvuri iritante locale şi. otrăvuri care acţionează prin resorbţie ; cat şi cea a lui Tradieu (1875), care este un amestec al celor făcute de Fodéré, Orfila, Devergie şi Giacomini. El împarte otrăvurile în cinci grupe :
- iritante şi corosive ;
- hipotenizante sau coleriforme ;
- stupefiante ;
- narcotice ;
- tetanice sau neurostenice.

În 1887, Rabuteau propune o clasificare în otrăvuri sanguine, neurologice, neuromusculare, musculare şi iritant-corosive, clasificare care ţine seama de acţiunea substanţelor asupra organismului.

Clasificările făcute după 1900 se inspiră din concepţii diferite : constituţia chimică, reactivitatea la diverşi agenţi chimici şi acţiunea fiziologică.

Din punct de vedere toxicologic, nici unul din aceste criterii nu duce la o clasificare raţională. In fapt, unele otrăvuri. înrudite din punct de vedere chimic, pot exercita o acţiune fiziologică diferită şi invers ; cu toate acestea, otrăvurile care au înrudiri chimice şi fiziologice pot să se găsească in grupări analitice diferite.

Considerand izolat cele trei criterii de clasificare este de observat că, deşi clasificarea chimică este riguroasă din punct de vedere al constituţiei otrăvurilor şi că de asemenea clasificarea analitică are o importanţă practică în cercetarea toxicologică, totuşi clasificarea fiziologică nu poale conduce la diferenţieri nete. Clasificarea analitică grupează otrăvurile după caracterele lor : volatilitate, solubilitate, comportare chimică, ceea ce găseşte aplicare practică în analiza toxicologică. Clasificarea fiziologică este cea prezentată mai sus ca întocmită de Rabuteau.

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 24 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---