Civilizaţia egipteană începe cu mult înainte de sfârşitul mileniului al IV-lea, când cele două regate, cel din Nord şi cel din Sud, au fost unificate sub domnia miticului faraon Menes. Unul dintre regii care a domnit peste ambele regate a fost Narmer, pe la 3100 Î.Hr. în jurul anului 3000 Î.Hr., cele două regate au fost unificate, după lupte îndelungate pentru supremaţie. Victoria militară a fost obţinută de un rege din Egiptul de Sus, dar, din punct de vedere cultural, Egiptul de Jos şi-a păstrat dominaţia. Primul care a domnit asupra întregului Egipt a fost regele Menes (cunoscut şi sub numele de Aha).
Însă cu mult înainte de a domni primul faraon al Egiptului Antic, în valea Nilului au trăit oameni
cu mii de ani înaintea lui, iar invenţiile acestora au permis ca locuirea regiunii să devină permanentă.
Înainte cu aproximativ 25 000 de ani de naşterea lui Hristos, Deşertul Sahara de astăzi era încă un ţinut fertil, în care vieţuiau nomazi care se îndeletniceau cu vânătoarea si culesul fructelor. Odată cu trecerea a mii şi mii de ani, ţinutul Sahara nu a mai fost unul atât de rodnic şi primitor. Deşertificându-se treptat Sahara i-a obligat pe locuitorii săi să migreze spre regiuni mai fertile şi să se stabilească în valea Nilului. După circa 10 000 de ani, clima a devenit iarăşi mai umedă, iar oamenii au preferat platourile de la marginea văii Nilului, deoarece aceasta nu mai reprezenta un spaţiu propice locuirii, din cauza nivelului crescut al apelor. În mileniile al Vll-lea şi al Vl-lea, regiunile limitrofe au început din nou să se usuce.
Ca urmare a altor schimbări climaterice, cam cu 5000 de ani înainte de naşterea Mântuitorului, oamenii s-au întors în valea Nilului şi au învăţat să trăiască în preajma marelui fluviu. Oamenii au migrat spre valea Nilului nu numai dinspre vest, ci şi din sud şi din nord-est, adică dinspre Asia de Sud-Vest.
Această perioadă corespunde Epocii Pietrei Timpurii. Nici dezvoltarea oamenilor nu a stagnat, locuitorii acestor zone începând să se organizeze în sate şi să întreprinde fel de fel de activităţi, menite să le asigure supravieţuirea. Ei au fost autodidacţi în ocupaţia creşterii animalelor şi a agriculturii. Ei cultivau cele mai importante plante de cultură, grâu şi orz dintre cereale, linte şi năut dintre leguminoasele cu păstaie, lăptuci şi ceapă dintre legume şi multe altele. Printre animalele ce erau crescute aici se numărau vaci, capre, oi, măgari şi porci, dar şi păsări, gâşte de exemplu.
Creşterea animalelor nu era singură suficientă pentru asigurarea alimentelor necesare traiului zilnic. De aceea, şi vânătoarea juca un rol important în viaţa egiptenilor la acea vreme. Vânatul era hăituit pe platourile de la marginea văii Nilului, păsările şi peştele se prindeau pe marele fluviu, precum si în zonele mlăştinoase ale Deltei. Vânătorii nu se temeau să atace nici hipopotamul de Nil, lucru deosebit de periculos din cauza dimensiunilor si forţei acestui animal.
Civilizaţia egipteană începe cu mult înainte de sfârşitul mileniului al IV-lea, când cele două regate, cel din Nord şi cel din Sud, au fost unificate sub domnia miticului faraon Menes. Unul dintre regii care a domnit peste ambele regate a fost Narmer, pe la 3100 Î.Hr. în jurul anului 3000 Î.Hr., cele două regate au fost unificate, după lupte îndelungate pentru supremaţie. Victoria militară a fost obţinută de un rege din Egiptul de Sus, dar, din punct de vedere cultural, Egiptul de Jos şi-a păstrat dominaţia. Primul care a domnit asupra întregului Egipt a fost regele Menes (cunoscut şi sub numele de Aha).