Renaşterea - a evoluat între secolele al XIV-lea şi al XVIII-lea, susţinând reactualizarea valorilor culturale ale antichităţii, prin afirmarea plenară a ştiinţei, culturii şi civilizaţiei.

Umanismul - este un curent literar derivat din renaştere, care pune în centrul activităţii de creaţie omul, afirmând capacitatea acestuia de creaţie, setea de cunoaştere a adevărului.

Clasicismul - se caracterizează prin reactualizarea regulilor artei antichităţii greco-latine, cuprinzând scriitorii reprezentativi ca valoare ai unei literaturi, care proclamă raţiunea ca trăsătură dominantă a omului, sprijinind nevoia de ordine şi logică. Ei cultivă echilibrul, măsura şi armonia , triumful adevărului, frumosului şi binelui, respectă verosimilitatea, esenţialitatea şi generalitatea şi promovează caracterul moralizator al operei de artă. Personajul literar este călăuzit de-o singură trăsătură dominantă, după cum afirmă George Călinescu: „Individul clasic e utopia unui om perfect sănătos ".

Structura operei literare respectă regula celor trei unităţi: de timp, de loc, de acţiune, aşa cum arată Tudor Vianu: „Idealul clasic e dominarea evenimentelor şi realizarea armoniei de situaţii contrare ".

În literatura română, întâlnim elemente clasice la poeţii Văcăreşti, Gh. Asachi, Ion Budai Deleanu, iar cei patru mari clasici sunt consideraţi: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi loan Slavici, continuaţi de Al. Odobescu, B.P. Haşdeu, Octavian Goga şi alţii.

Încadrarea unui scriitor ca romantic sau clasic se face după dominanta creaţiei sale: spunem despre M. Eminescu, în mod teoretic, că este un poet clasic, iar el afirmă: „Eu rămân ce-am fost, romantic" -putând fi considerat ultimul mare romantic european.

Iluminismul - este un curent literar care preconizează iluminarea maselor, prin ştiinţă de carte, cultură şi civilizaţie. Susţine raţionalismul şi spiritul critic, denunţă superstiţiile şi obscurantismul, propagă egalitatea în drepturi a oamenilor, suveranitatea poporului, prin forma de guvernare republica (Ţiganiada, de I.B. Deleanu). în Ţările Române, iluminismul are un caracter naţional, cere drepturi egale pentru popoarele conlocuitoare din Transilvania. E reprezentat de Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Şincai, Ion Budai Deleanu, Gheorghe Bariţiu, Simion Bărnuţiu (în Ardeal) şi Gh. Lazăr, C-tin Dinicu Golescu sau Gh. Asachi şi alţii (în Principate).

Romantismul - se afirmă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, manifestându-se în filosofie, muzică, arte plastice, sub forma unor elanuri creatoare, declanşând în conştiinţa artiştilor entuziasm sau pesimism (antiteza). Se caracterizează prin evadare în trecut, primatul sentimentului asupra raţiunii, cultivarea folclorului şi a culorii locale. în literatura română, este reprezentat de Gr. Alexandrescu, I.H. Rădulescu, C. Negruzzi, B.P. Haşdeu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri şi alţii.

Realismul - se dezvoltă în secolele al XlX-lea şi al XX-lea, ca o reacţie parţial antiromantică, constând în prezentarea realităţii în funcţie de: caracterul concret al mediului, de cauzalitate, tipicitate, fizionomii şi reacţii psihice. Se caracterizează prin obiectivitate, veridicitate, plasticitate, stil solemn şi impersonal, caracter critic. În literatura română, întâlnim elemente realiste la C. Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae Filimon, B.Şt. Delavrancea, D. Zamfirescu, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu şi alţii.

Simbolismul - este un curent literar care a apărut în Franţa, la mijlocul secolului al XlX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului şi naturalismului. Poetica simbolistă se bazează pe folosirea unor simboluri materiale (culori, cifre, litere, flori), ca semne ale vieţii sufleteşti; prin corespondenţele dintre fenomenele şi senzaţiile vizuale, auditive, olfactive; prin reliefarea valorii muzicale a cuvântului, pentru a crea o atmosferă sufletească adecvată. Din punct de vedere al prozodiei, se cultivă versul liber, sonorităţile atenuante, rimele interioare, repetiţia unor sunete, refrenul, jocul de cuvinte. Reprezentanţii simbolismului românesc au fost: Alexandru Macedonski, George Bacovia, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Elena Farago şi alţii.

Ca teme şi motive cultivate de aceştia, amintim motivul citadin, tema marilor plecări, motivul ploii şi al toamnei, pretextul instrumentelor muzicale, motivul solitudinii fiinţei umane.

Modernismul - include mişcările artistice care susţin o depăşire a tradiţiei, cuprinzând unele curente de avangardă literară: simbolismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul - tinzând spre o independenţă a actului de creaţie, prin abordarea ostentativă a convenţiilor artistice.

În literatura română, teoreticianul modernismului estetic a fost Eugen Lovinescu şi l-a promovat prin cenaclul şi revista Zburătorul. A susţinut racordarea literaturii române la cea europeană, promovarea unei literaturi moderne, de analiză psihologică, prin prezentarea unor personaje cu o viaţă sufletească mai complexă, din mediul urban, teoria imitaţiei, a sincronismului, conform căreia cultura şi civilizaţia se pot dezvolta prin imitaţie şi împrumut, în spiritul comun al veacului, după modele mai evoluate. Eugen Lovinescu susţine teoria esteticului, în cadrul unui modernism teoretic, urmat apoi de scriitori ca: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, H.P.-Bengescu şi alţii.

Tradiţionalismul - demonstrează dezvoltarea uneori în spirală a literaturii române, fiind o reacţie naţionalistă la modernism. Este promovat de revista Gândirea, prin teoreticianul acesteia, poetul Nichifor Crainic, dar elemente tradiţionaliste întâlnim şi în revista Viaţa Românească. Se preconizează apărarea tradiţiei, înţeleasă ca o sursă de valori locale, supusă alterării şi degradării, prin imitaţii moderniste occidentale.

Specificul tradiţionalismului îl reprezintă interesul şi atitudinea protectoare faţă de folclor - văzut ca un depozitar al comorilor spirituale din popor. Reprezentanţii tradiţionalismului românesc sunt: în poezie: Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Şt.O. Iosif şi alţii; în proză: Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Calistrat Hogaş şi alţii.

Neomodernismul - reprezintă atitudinea unei generaţii de tineri scriitori care cer excluderea oricăror norme canonice din creaţie, declarându-se împotriva formulei „Artă pentru artă" şi a refugierii creatorului într-un turn de fildeş, avându-i ca reprezentanţi pe: Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Mircea Dinescu. Ei susţineau deplina libertate a creaţiei, cultivând o poezie a trăirilor intense, pe întreaga claviatură a umanului, prin refuzul oricăror canoane impuse creatorilor.

Postmodernismul - se dezvoltă după modernism; „el nu numai că nu întoarce spatele poeziei moderne, pe care, într-o anumită măsură, o recuperează, dar nu-i întoarce spatele nici poeziei mai vechi decât ea " (Nicolae Manolescu), specificul acestui curent conturându-se prin înglobarea experienţei artistice a trecutului şi depăşirea acesteia. îndepărtându-se de la linia dreaptă a evoluţiei literare, postmodernismul face o curbă şi se apropie de o tradiţie anterioară, pe care, în loc s-o nege, o recuperează. Poetul reprezentativ al acestui curent literar este Mircea Cărtărescu, susţinut de întreaga generaţie optzecistă.

(Curentele literare vor fi tratate sistematizat şi la litera respectivă, încercând să evităm repetiţia, suprapunerea neaparţinând autorului acestei cărţi).

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 09 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---