Tudor Arghezi - Testament

ROM

		USA
		CAN

Statistics:
Visits: 2,428
Votes: 0

Fame Riser

Fame Rank

N/A

Fame Riser

Repere analitice

SEMNIFICAŢIILE TITLULUI:

• poezia „Testament" apare la începutul volumului „Cuvinte potrivite" (1927), cartea'debutului editorial al lui Tudor Arghezi;
• titlul exprimă ideea de artă poetică definitorie a universului poetic arghezian;
• sursele de inspiraţie sunt două: una de natură istorică, în care umanitatea e văzută ca rezultat al unui proces neîntrerupt de evoluţie în drumul ei spre împlinire, către atingerea absolutului; cealaltă se relevă în plan spiritual, ca un temerar demers de creare a unui limbaj poetic nou, una din particularităţile creaţiei argheziene în peisajul liricii româneşti;
• poezia poate fi înţeleasă ca o metaforă a cărţii, un elogiu exemplar al Cărţii, aproape fără egal în literatura

română;
• „Testament" devine mesajul estetic al lui Tudor Arghezi pentru viitorime, prin care acesta explică în acelaşi timp, sub formă de artă poetică, sensurile profunde ale creaţiei sale; în plan general uman, prin simbolul fundamental al cărţii, este un testament pentru vremurile viitoare, un dat ce trebuie păstrat cu sfinţenie pentru a permite Logosului divin să împlinească fiinţa umană.

LIMBAJUL ARTISTIC:

• discurs adresat, eul liric transmiţând mesajul poetic urmaşilor, simbolizaţi prin succesorul direct al poetului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte."; „Cartea mea-i, fiule, o treaptă."; se identifică mărcile spercifice comunicării lirice: pronume personale şi verbe la persoanele întâi şi a doua, substantive în vocativ, verbe la gerunziu etc;
• „seara răzvrătită", metaforă + epitet: substantivul are sensuri metaforice, „seara răzvrătită" „vine/ De la străbunii mei până la tine"; epitetul personificator, „răzvrătită", exprimă chinurile, zbuciumul genezei;
• „hrisov", metaforă a cărţii, act de moştenire în sens mai vechi, dar şi în sens modern, de înscris, prin care se transmite urmaşilor noua creaţie, un „remember" pentru generaţiile viitoare, o cale de imersiune într-un trecut plin de învăţăminte;
• enumeraţia, realizată în gradaţie ascendentă, prin care se reconstituie traseul istoric al umanităţii şi mai ales obstacolele întâmpinate: „În seara răzvrătită care vine/De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci."; rolul enumeraţiei este de a întări imaginea sensibilă a poeziei; „răzvrătirea" înseamnă revolta împotriva condiţiei existenţiale precare, a unei lumi edificate prin suferinţă;
• „râpi şi gropi adânci", metafore ale devenirii umanităţii, corespondente cu cele din „Scrisoarea I" a lui Eminescu: „Fu prăpastie? genune?...";
• „treapta", metaforă şi simbol ascensional, sugerând etapele devenirii sociogonice; evoluţia umană are un traseu anevoios, istorie ce se edifică greu, până se trece la o altă „treaptă", fiecare reluând lucrurile din acelaşi punct al demarcaţiei, al despărţirii dintre lumină şi întuneric, dintre cunoaştere şi necunoaştere;
• substituţia de unelte simbolice, „sapă" > „condei", „brazdă" > „călimară", care facilitează tranziţia de la munca brută, fizică, la aceea imaginativă, creatoare, de la materie la spirit;
• cuvinte cu sensuri metaforice: „mânia" care zace în adâncuri, „veninul", durerea „surdă şi amară" (+ epitet dublu), „sudoarea muncii sutelor de ani", metafore ale unei condiţii umane degradate, deposedate de nimbul originar, lăsate în voia unui destin aspru, infernal;
• personificări: ocara pusă „când să-mbie, când să-njure";
• comparaţii: „Stăpânul, ca un ţap înjunghiat"; „ca un ciorchin de negi";
• enumeraţii: „bube, mucegaiuri şi noroi", „frumuseţi şi preţuri noi";
• metaforele „slova de foc", de o inspiraţie divină, şi „slova făurită", creată de mintea omului, par a stabili polii opuşi ai creatorului, care se atrag reciproc; cele două imagini ale lumii, celeste şi pământene, pot fi transpuse, în mod metaforic, pe o pagină de carte.

UNIVERSUL POEZIEI:

• sensurile profunde al poeziei au fost intuite de G. Călinescu: „Dar aici vederea ne e ameţită de un gol adânc, ceţos de profunditate, cu toată lipsa conceptelor. Asta vine din aceea că intuitiv prin reprezentările-simboluri poetul a atins direct un aspect de bază al Lumii, germinaţia eternă enormă."; nu se poate asculta „fără înfiorare solemnă «Testament »", fără „vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice" pe care poezia le dezvoltă;
• în această „ars poetica", Arghezi sintetizează aria tematică extrem de complexă a poeziei sale (vocaţia sociogonică, sentimentul cosmic, fiorul religios, sentimentul răzvrătirii, metamorfozele materiei), precum şi grija pentru cuvânt, factor generator al universului poetic, ca o demonstraţie că toate cuvintele, unele aparent vulgarizatoare, au un excepţional potenţial estetic, concretizat în estetica urâtului din poetica argheziană;
• cuvântul originar, cel din capătul lumilor, se impurifică şi el odată cu regresiunea existenţială a omului şi a creaţiei, suferă de o degradare accentuată a trecerii timpului, alunecând într-o zonă obscură, dominată de „bube, mucegaiuri şi noroi",
• arta poetică se materializează, la Tudor Arghezi, într-un testament spiritual, lăsat drept amintire generaţiilor viitoare, ca o mărturie a unei istorii aspre, a vremurilor potrivnice, când gândirea se şlefuia încă greu, dar cu tenacitatea şi încrâncenarea unui urcuş „pe brânci"; drumul, râpile, gropile ce marchează trecerea prin lume reprezintă mersul sinuos al istoriei umane, pe care se înscriu, în convoaie imense, şirurile nesfârşite de generaţii, pe principiul acumulărilor succesive, urmate de esenţializare, de rafinare a conceptelor;
• sensului coborâtor al destinului uman, de la paradiziac la terestru şi uneori la infernal, Arghezi îi opune elanul creator, ascendent, al sudorii „muncii sutelor de ani", al lanţului nesfârşit de strămoşi; manuscrisul trebuie citit cu grijă, ca unul din acele magice pergamente ale originilor, oricând putându-se declanşa forţe de apărare, obscure, înmagazinate, ascunse în adâncuri, căci acolo „Zace mânia bunilor mei";
• „arta poetică" vizează, în acest periplu nesfârşit, şi un proces de şlefuire a cuvintelor, de distilare a acestora într-o imaginară retortă a creaţiei, culminând cu apariţia cărţii, a operei poetice;
• reconvertirea cuvintelor este fenomenul cel mai amplu şi mai radical din poezie: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane./ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere./ Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure."; principiile negative ale lumii sunt transformate în principii pozitive, urâtul în frumos, veninul în miere, răul e anihilat prin bine;
• punctele extreme ale acestei dualităţi a lumii create de Arghezi se exprimă în două versuri esenţiale pentru poetica sa: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.", estetica urâtului devenind astfel, în mod paradoxal, cel mai profund act de atingere şi de refacere a purităţii lumii;
• transformările sunt ample şi se îndreaptă către sfera muzicală a cântecului şi a creaţiei, răul diminuându-şi, în faţa noului demiurg, puterea pedepsitoare: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară"; „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte".
• sunt două ipostaze cu atributele creaţiei divine în poezia lui Tudor Arghezi, un Dumnezeu „de piatră", vechi, confundat de oameni cu un idol, şi cel nou, în ipostază umană, de multe ori răzvrătit, încercând să corecteze erorile unei creaţii divine imperfecte;
• cartea este o lume, o sinteză a contrariilor, dihotomia lumii revenind în prim-plan prin cele două metafore finale: slova de foc şi slova făurită sunt cele două capete ale lumii, spiritul şi materia, care „împărechiate-n carte se mărită", ca expresie a armoniei, a unui cosmos perfect şi, prin desăvârşire, a întoarcerii creaţiei la Cuvântul originar, deopotrivă al lumii şi al cărţii.

Eseu

Despre poezia „Testament" s-au spus multe de-a lungul anilor, mai ales în sfera utilizării didactice, generându-se un adevărat verbiaj al interpretării metaforelor şi simbolurilor, al disecării fiecărui cuvânt din această impetuoasă, uneori derutantă poezie, care îşi dezvăluie cu greu structura poetică secretă unui cititor obişnuit să se instaleze comod în spaţiile imaginare şi să le admire apoi, fără efort, frumuseţile. Dumitru Micu surprinde, în „Scurtă istorie a literaturii române", trăsături fundamentale ale stilului arghezian: „Arghezi a îmbogăţit şi înnoit vocabularul poetic românesc [...] prin impunerea nu numai de termeni pană la el tabu, ci şi de alte vorbe fără acces, până atunci, în literatură, recoltate din toate zonele şi straturile limbii. Mai mult, însă, infinit mai mult decât prin lansarea de cuvinte ca atare, oricare ar fi sursa acestora, banalitatea e ucisă, în literatura argheziană, se înţelege, prin relaţiile în care sunt puse cuvintele, prin «potrivirea» lor. [...] Limbajul său excelează mai mult decât al oricărui scriitor român prin bogăţie, noutate şi varietate".

G. Călinescu, afirmând că nu se poate asculta „fără înfiorare solemnă «Testament»", fără „vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice" întreaga poezie a lui Arghezi, intuise aceste perspective abisale ale semanticii poetice: „Dar aici vederea ne e ameţită de un gol adânc, ceţos de profunditate, cu toată lipsa conceptelor. Asta vine din aceea că intuitiv prin reprezentările-simboluri poetul a atins direct un aspect de bază al Lumii, germinaţia eternă enormă.". Pentru a revela aceste sensuri profunde, întreaga analiză trebuie mutată în sfere mai largi de cunoaştere, care depăşesc referinţele din literatura română. în esenţă, dincolo de valurile zbuciumate, uneori abrazive, ale textului, poezia „Testament" este un elogiu exemplar al Cărţii, aproape fără egal în literatura română.
Poate numai Miron Costin, în arhaitatea lui înţeleaptă, când vdrbea despre „cetitul cărţilor", se apropia, printr-o modernitate avant la lettre, de o astfel de viziune. Pentru cronicarul moldovean, cartea, „scrisoarea", este, metaforic vorbind, „iscusită oglindă minţii omeneşti", este eternă, căci „trăiescu şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în veci", autorul şi cititorul dobândind deopotrivă, în spaţiul imaginar, „nemu-ritoriu nume". Această metaforă îndepărtată în vreme, acest „nemuritoriu nume" are o coincidenţă uimitoare cu metafora argheziană cu care începe poezia „Testament": „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte.".

Aşadar, Arghezi se înscrie şi el într-o meditaţie seculară asupra cărţii, în fond milenară, dacă ne gândim la marile cărţi ale omenirii, la vechile epopei şi, bineînţeles, la Cartea Cărţilor, la Biblie. Tudor Arghezi şi-a luat un timp îndelungat de meditaţie până a conceput ceea ce putem numi cosmogonia lui în ordinea livrescă. Volumul „Cuvinte potrivite", cartea debutului editorial, apare destul de târziu, când poetul avea 47 de ani, şi are înscrisă pe frontispiciu poezia „Testament", arta lui poetică cea mai definitorie. Poezia „Testament" trebuie înţeleasă şi ea ca o metaforă a căiţii, chiar a unei cărţi infinite, dacă ne gândim că în text este figurată numai „o treaptă", prima treaptă a unei necesare continuităţi, a unei ascendenţe continue: „în seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă.". Poezia „Testament" este, fără îndoială, o demonstraţie estetică a modului cum se face, cum se întemeiază Cartea, cum lumea pe care o cuprinde, ea însăşi aflată în procesul genezei, se mută în spaţiul literar, în chip remarcabil, geneza căiţii este simultană cu geneza lumii, stabilindu-se o identitate absolută, mult visată de creatori, între Cartea Lumii şi Lumea Cărţii. Lucru care nici nu poate fi conceput altfel, de vreme ce la originea ambelor universuri stă Cuvântul. „La început a fost Cuvântul" este adevărul absolut cu care începe Lumea, dar şi enunţul cu care începe Cartea. Arghezi începe şi el, demiurgic, Cartea şi Lumea, un fel de oglinzi paralele, care se depărtează şi se reîntâlnesc în „trepte", când se face transferul creaţiei între generaţii, când cartea, „hrisovul vostru cel dinai", este înmânată, ca o nouă tablă a legilor, „fiului", celui care, parcă în sens biblic, va continua efortul creator.

În acest câmp imaginar, poetul este, evident, noul demiurg, iar cuvântul este sursa generatoare a creaţiei. El figurează, în prima strofă a poeziei, evoluţia temporală a lumii, a generaţiilor, „germinaţia antropologică" (G. Călinescu), o insolită „legendă a veacurilor" preluată de la romantici, dar ilustrată expresiv cu limbajul caracteristic arghezian. Momentul genezei este o „seară răzvrătită", metaforă ce cuprinde atât negura mitică a începuturilor, noaptea primordială, cât şi punerea în mişcare a lumilor, răzvrătirea spiritului ce devine materie în expansiune. Creaţia nu este însă numai moment originar, încheiat, este un proces continuu, care străbate unda temporală: „seara răzvrătită" „vine/ De la străbunii mei până la tine". Epitetul acesta extrem de evocator, în acelaşi timp personificator, „răzvrătită", exprimă chinurile, zbuciumul genezei. Devenirea însăşi a umanităţii este aspră, un urcuş istovitor pe treptele timpului, „pe brânci", o smulgere aproape imposibilă din hăul originar, figurat prin „râpi şi gropi adânci", metafore corespondente cu cele din „Scrisoarea I" a lui Eminescu: „Fu prăpastie? genune?...". Pe această traiectorie a timpului, la capătul ei, poetul este un receptacol al generaţiilor, „Al robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine".

În complexa tematică a poeziei argheziene, răzvrătirea este desigur revoltă, inclusiv împotriva unei divinităţi ascunse, care a părăsit lumea după ce omul a fost alungat din Paradis. Poezia „Testament" e plină de mânia care zace în adâncuri, de „venin", de durerea „surdă şi amară", de „sudoarea muncii sutelor de ani", metafore ale unei condiţii umane degradate, deposedate de nimbul originar, lăsate în voia unui destin aspru-, infernal. Timpul sacru, de la origini, a devenit timp profan, al unei lumi decăzute după alungarea cuplului adamic din Edenul primordial. Drumul istoric porneşte tocmai din acest punct de inflexiune al destinului umanităţii, după ce omul, izgonit, părăseşte lumina primordială, a cunoaşterii iniţiatice depline, şi încearcă din nou, prin muncă titanică, „prin râpi şi gropi adânci", să se înalţe la treapta din care a fost decăzut. Munca şi istoria, cum spun şi legendele apocrife, sunt anevoioase, figurând avatarurile fiinţei umane lipsite de puterea iniţiatică, incapabile'să mai găsească drumul spre trecutul imemorial sau spre un viitor benefic. „Treapta" marchează tocmai acumulări materiale greoaie, cele mai multe primitive, „printre plăvani", prin „sudoarea muncii sutelor de ani", transformate, prin salturi bruşte, în trepte spirituale. Istoria e un şir lung de trepte, ce trebuie „suite" chiar „pe brânci", până la ţinta finală, visată, regăsirea lumii sacre, mitice, printr-o reiterare sui-generis a „mitului eternei reîntoarceri". Pentru că întoarcerea la Logosul întemeietor de lume, de ordine, prin originarul „Fiat lux!", trece, la Tudor Arghezi, printr-o „treaptă" intermediară, a cuvântului scris, neprimenit de rudimentele gnoseologice primare.

Sensul poeziei „Testament" este, prin urmare, şi al unei demistificări a lumii greşit concepute, o corectare a creaţiei divine, prin întoarcere în timpul primordial, de unde să se reia condiţia arhetipală a genezei şi a demiurgului, aici a poetului creator. Cuvântul originar, cel din capătul lumilor, se impurifică şi el odată cu regresiunea existenţială a omului şi a creaţiei, suferă de o degradare accentuată a trecerii timpului, alunecând într-o zonă obscură, dominată de „bube, mucegaiuri şi noroi", de acel fond semantic din care se va hrăni, la Tudor Arghezi, estetica urâtului.

Poetul, în „Testament", purifică din nou lumea, pornind de la expresia ei iniţială, lingvistică, de la Cuvânt. Transformările sunt radicale, cuprinzând toate planurile existenţei, e o convertire a materiei în spirit, exprimată prin metafore de acum memorabile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani.". Şi acesta este doar un pas, o primă treaptă, ce se vrea exponenţială, în lungul proces al evoluţiei. Faptul că se face o substituţie de unelte simbolice, „sapă" > „condei", „brazdă", „călimară", facilitează tranziţia de la munca brută, fizică, la aceea imaginativă, creatpare, de la materie la spirit. Transformarea uneltelor materiale în unelte spirituale sugerează posibilitatea de a relua, în sens invers, scara ierarhică degradantă a universului, de a reface condiţiile
iniţiatice, primare. Mediul uman prezentat, specific rural, cu „plăvani" şi „bătrâni", este elocvent, el face legătura cu trecutul imemorial mitic. Numai aici cuvintele pot să redobândească valoarea lor de început, creatoare de lume, să transforme în realitate conceptele.

Cuvintele sunt supuse unui proces purificator, sunt cristalizate în forme provenind parcă din cuptorul unui alchimist: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni.". Pentru a face posibilă materializarea conceptelor, a spiritului creator, cuvintele se cer a fi „potrivite", alambicate într-o formă perfectă, care să le reincludă în esenţa divină, să le redea puterea originară. În acest proces creator, în această artă poetică atât de expresiv şi totodată atât de simbolic exprimată, timpul îşi pierde durata, cuvintele sunt „frământate mii de săptămâni", poetul-demiurg ignorând trecerea clipei pentru a-şi întemeia creaţia în timpul etern. Prin această esenţializare a clipei, importantă rămâne doar opera, nu creatorul ei; el îşi construieşte o nemurire virtuală, dincolo de eternitate: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte.".

Transformarea lumii şi reconvertirea cuvintelor este fenomenul cel mai amplu şi mai radical din poezie: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane./ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere./ Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure.". Principiile negative ale lumii sunt transformate în principii pozitive, urâtul în frumos, veninul în miere, răul e anihilat prin bine. Transformările, sunt ample şi se îndreaptă către sfera muzicală a cântecului şi a creaţiei, răul diminuându-şi, în faţa noului demiurg, puterea pedepsitoare: „Durerea noastră surdă şi amară/ 0 grămădii pe-o singura vioară"; „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte". Punctele extreme ale acestei dualităţi a lumii create de Arghezi se exprimă în două versuri esenţiale pentru poetica sa: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.", estetica urâtului devenind astfel, în mod "paradoxal, cel mai profund act de atingere, de refacere a purităţii lumii.
Pentru că prezenţa divină se refuză epifaniei, cunoaşterii directe, coborârii la scara existenţei umane, poetul are, ca şi în unii „Psalmi", o atitudine de sfidare, opunând creaţiei divine propria creaţie. Divinităţii, acestui deus absconditus, care nu mai umblă pe pământ ca în vremurile mitice, îi destinează obiecte şi edificii de cult, icoane şi un „Dumnezeu de piatră": „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră./Hotar în alt, cu două lumi pe poale,/Păzind în piscul datoriei tale.". „Cenuşa morţilor" exprimă tocmai tendinţa de conservare a trecutului, de scoatere din uitare a existenţelor individuale, de retrezire la viaţă în altă lume, urmând parcă străvechi credinţe de reîncarnare a sufletului morţilor. Piscul înalt, greu de atins, insistent motiv arghezian, marchează hotarul dintre lumea viilor şi cea a morţilor, dar şi punctul intangibil în care se situează divinitatea, refuzându-se cunoaşterii.

În absenţa cuvântului divin reiterat, din ce în ce mai absent în lumea modernă, poetul îşi alcătuieşte propria Carte, propria tablă de legi, un „hrisov" care să-i consfinţească noua creaţie, propria „credinţă", pe care o lasă urmaşilor, prin acest sublim „testament": „Aşaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.". Cartea este ea însăşi o lume, o sinteză a contrariilor, dihotomia lumii revenind în prim plan prin cele două metafore finale: slova de foc şi slova făurită sunt cele două capete ale lumii, spiritul şi materia, care „împărechiate-n carte se mărită", ca expresie a armoniei, a unui cosmos perfect şi, prin desăvârşire, a întoarcerii creaţiei la Cuvântul originar, deopotrivă al lumii şi al cărţii.

Tag-uri: literatura