Cuvantul e scanteia de divinitate a poeticii argheziene. Pentru Arghezi, cuvantul e saturat de fiinta, e Logosul lui Dumnezeu. Esenta alcatuirii lui este ceva sacru, el fiind totodata taina si miracol.

Descoperind ca in miezul verbului palpita divinul, poetul nazuieste la o noua geneza. Asemeni lucratorului ogorului, artistul, prin mestesugul cuvantului, e capabil sa fecundeze materia amorfa, recreand-o in imaginatie si inzestrand-o cu atributele sa-cralitatii: “Sa-mi fie verbul limba / De flacari vaste ce distrug, / Trecand ca serpii cand se plimba; I Cuvantul meu sa fie plug / Ce fata solului o schimba, / Lasand in urma lui belsug” (Ruga de seara). Caci singur cuvantul, fara harul si fara truda creatorului, nu inseamna nimic. Numai poetul poate restitui vigoarea primordia la a verbului, diminuata prin uz si conventie. Astfel trebuie citit si poemul liminar al volumului, Testament. Arghezi introduce aici imaginea poetului-artizan, cel care “framanta” mii de saptamani cuvintele si le preschimba “in versuri si-n icoane”. Poetica argheziana se bazeaza pe intrepatrunderea “slovei de foc” si a “slovei faurite”, pe o sinteza de inspiratie si mestesug. Inteleasa ca “ucenicie si mucenicie continua”, facerea poeziei reprezinta, pentru Arghezi, altoirea imanentului cu transcendentul, un act sacramental, ascuns si inexprimabil precum Dumnezeu insusi: “O Povestire care mi-a placut neinchipuit de mult - marturiseste scriitorul -, e nasterea lui Iisus din fecioara nenuntita si Dumnezeu. In venirea miraculoasa a Fiului pe lume am gasit documentul starii civile literare” (Dintr-un foisor).

Poemele mai sus citate dovedesc faptul ca scriitorul avea orgoliul originalitatii, al lirismului novator in planul emotiei si al expresiei. Acestuia i se opune insa un adevarat cult al trecutului, prin care vremurile primordiale sunt regasite periodic in memoria ancestrala a poetului si traite ca un prezent mitic (Ruga de vecernie, Arheologie). Arghezi se vede ca fiind reprezentantul direct al inaintasilor, pana si cartea sa reprezentand o treapta pe suisul istoriei (Testament).

Filonul traditionalist se instituie, asadar, ca o permanenta a operei, fapt remarcat in mod deosebit de criticul Serban Cioculescu: “Cateva din cele mai frumoase poezii argheziene, menite a-i asigura clasicitatea in cadrul literaturii nationale, dau glas puternic unor valori traditionale: sentimentul continuitatii, constiinta ancestrala, legatura cu orizonturile originare, cultul pamantului, slavirea trecutului, elogiul muncii campenesti si al taranului” (Introducere in poezia lui Tudor Arghezi).

E vorba, desigur, de impresionantele poeme: Belsug, Plugule, Inscriptie pe o casa de tara, in care evocarea trecutului dobandeste o aura sacral-iconografica.

---

Tag-uri: tudor arghezi, cuvant, opera

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 07 January '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---