După mai puţin de două decenii (in 149 î.e.n.), Roma va găsi şi pretextul de a lichida definiţi puterea macedoneană, exploatand defecţiunea lui Pseudo philippos, cum a fost numit Andriskos, un meşteşugar din Adramyttaion (în Mysia), care, pe baza asemănării cu Perseu, a pretins a-i fi fiu, legitimandu-şi în acest fel accesul la conducerea răscoalei antiromane şi, ulterior, la tron. Dar, după ce înfrange două armate romane, forţele îi sunt zdrobite de legiunile lui Quintus Caecilius Metellus (148 î.e.n.), iar Macedonia, căreia îi sunt ataşate Epirul (cucerit de Lucius Aemilius Paulus, în 167 î.e.n.) şi Illyria, este transformată în provincie romană.

Distrugand şi ultima forţă poli tică a Greciei - Liga aheeană, ce se răsculase în 146 î.e.n. -, prin victoriile de la Skarpheia şi Leukopetra ale lui Lucius Mummius, transformand Grecia în provincie romană (ulterior anexată provinciei Macedonia), Roma devine stăpană absolută a Peninsulei şi a Egeei, iar, prin poziţia caştigată anterior, ca urmare a victoriilor fraţilor Scipio în Orient, şi a Mediteranei Orientale. într-atat de mare devenise prestigiul Romei în regiune, încat Antiochos al IV-lea, victorios la Pelusium în cel de-al şaselea război sirian contra lui Ptolemeu al VI-lea Philometor (170- 168 î.e.n.), este silit, la Alexandria, numai la simpla intervenţie a soliei romane, să cedeze teritoriile cucerite de la Ptolemeu.

Demnă de reţinut, pentru că se baza pe o colosală şi rapidă putere de intervenţie militară, este insolenţa lui Caius Popillius Laenas care-i cere lui Antiochos al IV-lea să-i dea răspuns înainte de a păşi în afara cercului pe care-l trasase pe nisip în jurul acestuia. Şi în Mediterana Occidentală, după desfiinţarea definitivă a statului cartaginez în urma celui de-al treilea război punic (149-146 î.e.n.), Roma stăpanea fără replică, Mediterana începand a deveni lac intern al republicii. Consolidarea puterii Romei în Peninsula Iberică, în urma războiului Numantiei (143-133 î.e.n.) din care Scipio Aemelianus Numantinus iese victorios şi a înfrangerii răscoalei lusitanilor (154-139 î.e.n.), adjudecă Romei întreaga peninsulă.

Dar tocmai aici, în Hispania, Tiberius Sempronius Gracchus avea să surprindă primele defecţiuni, în acest caz pe plan militar, în puterea Romei. Chestor în 137 î.e.n. - avea, pe atunci, 25 de ani -, îl însoţi în Spania pe consulul Caius Hostilius Mancinus, comandantul in acel moment al armatei romane în războiul cu Numantia.

Ştia cat de greu îi fusese proconsulului Quintus Fabius Maximus Srrviloinus să manevreze contra răsculaţilor lusitani care aveau în Viriathus, un simplu păstor, comandantul ce găsise cea mai adecvată tactică pentru a-i înfrunta pe romani: lupta de gherilă. (Dealtfel, lusitanii înfrang în cateva randuri urmatele Romei, obligand-o la o pace - în 140 î.e.n. - prin care se recunoştea independenţa teritoriilor controlate de oamenii lui Viriathus; numai prin trădare romanii reuşesc să-l asasineze pe Viriathus şi, apoi, să reprime răscoala.) Incompetenţa consulului Mancinus, sub zidurile Numantiei, pune în pericol armata romană şi dezvăluie carenţe în moralul ostaşilor.

Numai bunul renume pe care şi-l caştigase intre numanţi tatăl tanărului chestor face ca oastea romană să evite o catastrofă şi să obţină o pace care ar fi putut mulţumi, în context, Roma. Instigaţi, însă, de Scipio Aemelianus Numantinus (şi ol nepot, dar prin adopţiune, al lui Scipio Africanul), senatorii romani au denunţat tratatul cu numanţii, determinand compromiterea carierei militare a lui Tiberius Sempronius Gracchus.

---

Tag-uri: istorie, antichitate, personalitati

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 04 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---