Tipuri de comportament
- individual (care se referă la o singură persoană);
- colectiv (al unui grup de persoane) ;
- particular (adoptat în situaţii speciale);
- general (manifestat în mod obişnuit);
- intim (dezvoltat în viaţa particulară sau familială);
- public (care are loc în colectivitate);
- profesional (manifestat în relaţiile de muncă);
cultural (prin care se raportează la valorile spirituale);
- moral (înglobând valorile morale).

Sistemul comportamental al omului se bazează pe un ansamblu coerent de valori, stări şi acţiuni, prin care sunt posibile relaţiile cu mediul, cu ceilalţi şi chiar cu sine. Comportamentul este dependent simultan de lumea externă şi de lumea internă, de influ enţele care vin din afara noastră, de condiţionările datorate situaţiei psihofizice personale. în societate, în general, în diversele grupuri cărora le aparţin, oamenii îşi furnizează reciproc modele de comportament, care pot fi transferate, imitate, ca rezultat al unui act de învăţare socială.

Cu alte cuvinte, în colectivitate sunt învăţate comportamente ca urmare a relaţiilor între indivizi şi mediul cultural în care s-au format. Un anume comportament atrage după sine, ca răspuns, comportamentele adecvate ale celor din jur. O persoană se confruntă, de-a lungul vieţii, cu o mare varietate de situaţii şi, tocmai pentru simplificarea adaptării la acestea, a dezvoltării unor comportamente potrivite, se poate remarca un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de mediu şi cultură, spaţiu şi timp, sex şi vârstă, profesie ş.a.m.d. a comportamentelor. înţeles ca sumă de acte şi reacţii faţă de mediu (natural şi social), comportamentul poate fi abordat de pe poziţiile moralei.

Comportamentul moral presupune ca toate faptele şi atitudinile unei persoane să fie conforme cu valorile morale. Aceasta nu în sensul că orice faptă a sa trebuie să poată fi apreciată ca fiind morală, ci în sensul mai larg - acela de a nu intra în contradicţie cu valorile morale.

Fiecare dintre noi, analizându-şi propriul comportament, ponte diferenţia între modul de a se comporta, atunci când eMc singur sau în familie, şi comportamentele de la şcoală, in diversele grupuri (sportive, dejoacă) cărora le aparţine.
Comportamentul public aduce în prim plan raportarea la ceilalţi, răspunderea pe care o avem în relaţiile cu ei, în timp ce comportamentul intim trimite la raportarea faţă de sine, la raspunderea faţă de el însuşi. Astfel, atunci când ne comportam public trebuie să ţinem seama de cei cu care venim în contact, de vârsta, sexul, profesia, funcţia pe care le au (datoram respect celor mai în vârstă, atitudini cavalereşti faţă de persoanele de sex feminin, tratăm ca de la egal la egal cu colegii, ne supunem ordinelor superiorilor). Tot faţă de ceilalţi, ui comportamentele noastre trebuie să avem o atitudine responsabilă, de ajutorare - în cazurile de nevoie, de sancţiune atunci când greşesc.

În comportamentul intim ne raportăm, în primul rând, la propria noastră persoană şi, într-o accepţiune mai largă, la cei cu care suntem în intimitate, la familie, purtând,şi în aceste cazuri răspunderea pentru ceea ce suntem şi vrem să devenim, faţă de viaţa şi problemele membrilor familiei noastre.
De foarte multe ori, exigenţele faţă de sine sau faţă de ipropiaţi sunt mai mari decât pentru „ ceilalţi " , pentru străini cărora le trecem mai uşor cu vederea carenţele de comportament .

în comportamentul public ne supunem, în primul rând, regulilor impuse de societate, iar în cel intim - mai întâi - regulilor impuse de noi înşine. Aceasta nu înseamnă că, respectând regulile de comportare socială, ne încălcăm propriile principii de comportament sau invers.
Omul poate lua atitudini publice datorită răspunderii ce o are faţă de sine şi de ai săi; el îşi modifică apoi comportamentul intim în funcţie de cerinţele sociale. Comportamentul intim şi public se modifică în timp, pe măsură ce omul se maturizează, acumulează experienţă. Modificările se pot produce în sensul bun : de remediere a eventualelor neajunsuri sau, dimpotrivă, degradând comportamentele din trecut.

Am văzut că adevărata moralitate nu se întemeiază pe frică sau pe interese. Adevărata moralitate trebuie să izvorască dinăuntrul nostru, ca un imbold spontan generat de sentimentul iubirii, generozităţii, măreţiei etc. Ar trebui deci să ne impunem să avem astfel de sentimente. Este posibil acest lucru ?
Ne putem comanda să avem sentimente de iubire, altruism etc. faţă de ceilalţi ?
Ne poate obliga cineva să respectăm mesajul christic („ Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!"), pe care se fundamentează întreaga morală creştină ?

Dacă acest lucru ar fi posibil, nu am mai avea nevoie de morală. Dacă fiecare şi-ar iubi aproapele ca pe sine însuşi, nu ar mai exista nici o diferenţă între cum trebuie să fie omul şi cum este el de fapt. Toţi oamenii ar acţiona spre binele fiecăruia şi al tuturor. Problema datoriei morale nu s-ar mai pune. Omul n-ar mai avea nevoie de morală.
Realitatea nu este însă aceasta.
Mesajul christic rămâne un ideal spre care omul tinde mereu, dar la care nu va ajunge vreodată. Ar fi greu de îndeplinit acest mesaj atâta vreme cât el contravine chiar şi legilor biologice fundamentale, cum ar fi legea autoapărării înnăscute. Sf. Augustin (reformulează) dă sens mesajului: „ Iubeşte sau fă ce trebuie ! " , ne îndeamnă el.

Se încearcă astfel găsirea unei soluţii pentru ieşirea din impas a unei lumi lipsite de suficientă iubire. Conform spuselor Sf. Augustin, acolo unde există iubire, datoria morală nu mai este necesară. Datoria morală se impune acolo unde iubirea lipseşte, pentru a diminua răul provocat de această lipsă. Avem nevoie deci de morală, pentru că există prea puţină iubire în lume. Incapabili să iubim, legea (datoria) este necesară. Nu ne putem salva decât prin morală. Coeziunea şi ordinea necesară vieţii în comun nu pot fi asigurate şi menţinute decât prin respectarea valorilor şi normelor morale.

Trebuie să fim preocupaţi să găsim drumul spre o lume de valori autentice, să ne formăm propriile judecăţi de valoare, să discernem între bine şi rău, să optăm pentru o conduită morală veritabilă. Autoeducaţia morală a fiecăruia trebuie să înceapă cu autoanaliza propriilor fapte şi conştientizarea greşelilor. Este necesar deci, mai întâi, un „exerciţiu de sinceritate " cu noi înşine, pentru a putea recunoaşte erorile faptelor noastre şi pentru a putea trăi concomitent sentimentul vinovăţiei, sentiment care marchează debutul experienţei morale. „ Adevărata competenţă morală începe cu .. .sentimentul incompetenţei morale ..."

---

Tag-uri: social, interactiune, individ, relatii

---

Categorie: Diverse  - ( Diverse - Archiva)

Data Adaugarii: 12 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---