Omul uita, trece cu vederea, se adanceste in toate gandurile, fie ele dorite sau nedorite, cuviincioase sau necuviincioase, adanci sau doar superficiale. Face tot posibilul sa uite ceea ce natura ii ofera, ceea ce ii ofera ceilalti si chiar si ceea ce el isi daruieste. Fiecare cuvant spus devine pentru el o pana luata de o adiere mai puternica, care nu se va mai intoarce niciodata.

Pentru om, destinul e supusul clipei, e cel mai bun prieten al durerii si poate sfestnicul ultimului moment. Mereu rostit cu un sovaielnic gand la viitor, destinul e ceea ce va urma, iar dupa moarte, devine prezent. Auzim de "destinul unui popor", "destinul poetului" , "destinul artistului" , nenumarate destine… si totusi, nu luam in seama: fiecare dintre noi e o parte din popor, e o parte poetica a b iologiei, o parte artistica a fizicii, nenumarate parti, intr-un om, cu nenumarate ganduri.

Studiind alcatuirea in cele mai mici farame de fiinta a omului descoperim magia ce sta pe buzele fiecaruia dintre noi, visele pe care le crede ca cele mai puternice.

Ca orice element ce alcatuieste intregul Univers, omul e alcatuit din atomi. Atomii ce alcatuiesc corpul uman sunt identici cu cei ai stelelor stinse in milioanele de ani de existenta. Nimic mai adevarat: omul e o stea inca de la nastere…

Destinul nu ne-a permis niciodata o a doua sansa. Inainte de a fi trecut, e viitor si apoi prezent. Singura sansa pe care ne-a oferit-o a fost aceea de a trai indeajuns de mult incat sa putem face ceea ce trebuie; orice clipa in plus sau in minus este de prisos.

Intre clipele destinului nu s-a scris nicicand “asculta manele” , “ucide” , "vaneaza", "pedepseste" , "fura" , "minte", "uraste". Totusi, singura gresala e ca intre aceleasi momente, a fost omisa scrierea opusurilor acestor actiuni.

Destinul e o parte dumnezeiasca, intrucat ne permite sa face orice, conditionati fiind doar de corpul nostru si de lumea fizica.

Descoperim ca destinul e timp. Timp materializat prin actiunile unei fiinte, sau material, reprezentat de nenumaratele cadavre ale istoriei. Nu ascundem faptul ca destinul nu e doar bun, ci si necrutator.

Cel mai ciudat a fost gandul ca facem ceea ce destinul face inca de la inceputurile timpului: judecam. Omul judeca destinul, iar destinul judeca omul. Am putea presupune ca dualitatea este inexistenta, iar destinul si omul formeaza un intreg… Ar rupe cu siguranta toate barierele noastre, impuse in cautarea unei jumatati care sa ne corecteze imperfectiunile.

Daca vorbim despre ceea ce destinul ne ofera, nu ar trebui sa uitam de noi. Da, timpul ne ofera pe noi, noua. Cum, e simplu: adesea ne retragem in propriile ganduri, propriile sentimente si uitam de restul; adesea ne privim in oglinda surasul, amuzati de fiecare mimica etc.

Primul dar al destinului pe care ni-l poate oferi este omul: clipa in care fiinta umana lipsita de calitati, necizelata, prezentata ca o schita a umanitatii devine om. Omul ofera la randul lui destinului, amintiri.

Din simbioza destinului cu omul nu poate rezulta decat o amintire perena, lasata in urma unui suras diafan. Am un destin, iar acum caut omul din mine… va sfatuiesc sa incepeti sa faceti acelasi lucru!

Autor: Vancea Catalin

---

Tag-uri: omul, vise, univers, destin, atom

---

Categorie: Diverse  - ( Diverse - Archiva)

Data Adaugarii: 07 December '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---